pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2006 

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, CÂNTAREA IUBIRII
pr. Blaise Arminjon, SJ
traducere Radu și Oana Capan

Scrisori de(spre) dragosteCuprinsDe ce am ales să scriu despre iubire?

 

Ce carte a Vechiului sau a Noului Testament a generat cele mai multe dispute de-a lungul istoriei Bisericii? Nici Evanghelia lui Ioan, nici scrisoarea lui Paul către Romani, nici profetul Isaia: nu, ci Cântarea Cântărilor. Este o carte necunoscută multor catolici, o carte surprinzătoare pentru cei care o descoperă pentru prima oară, deoarece descrie o iubire plină de senzualitate - iar Dumnezeu este menționat o singură dată, și atunci abia la sfârșit.

Totuși, cei mai mari Părinți ai Bisericii au comentat-o. Comentariul lui Origene a devenit clasic; Sf. Ieronim ne spune: "Origene, depășindu-i pe toți interpreții tuturor cărților Scripturii, s-a depășit pe sine în această interpretare a Cântării". Sf. Bernard de Clairvaux, Sf. Francisc de Sales, Sf. Ioan al Crucii, cu toții au contribuit la marea tradiție a interpretării acestei cărți, pentru că au văzut în ea iubirea lui Dumnezeu pentru Israel și pentru Biserică, iubirea lui Cristos pentru Maria, pentru Biserică și pentru fiecare dintre noi. Preotul iezuit Blaise Arminjon a scris o carte în care analizează verset cu verset Cântarea Cântărilor. Noi vă oferim în cele ce urmează doar introducerea la această carte, cu speranța că poate la un moment dat va fi disponibilă și în limba română, și cu certitudinea că rândurile ei vor suscita interesul pentru Cântarea Cântărilor.

* * *

Titlul și timpul poemului

Cântarea Cântărilor - Shir HaShirim în ebraică - este poemul poemelor, cântarea deasupra tuturor cântărilor, sau după cum spunea cineva "minunea minunilor", "regele regilor", sau "solemnitatea solemnităților" ca sărbătoarea Paștelui, sau "sfânta sfintelor" ca partea cea mai sfântă din Templul Ierusalimului. Mai mult, Origene însuși, care, alături de Ipolit, a fost printre primii scriitori bisericești ce au comentat Cântarea, evidențiază astfel comparația cu Sfânta Sfintelor: "Fericit este cel ce intră în Sfânta Sfintelor. [...] De asemenea fericit este cel care înțelege cântările (Bibliei) și le cântă, [...] dar mai fericit este cel care cântă Cântarea Cântărilor."

Când a fost scris poemul? Stilul și vocabularul ar sugera secolul V sau IV înainte de Cristos. Este posibilă data sugerată de unii - cu valoare doar de prezumție, dar ușor de memorat - adică 444 îC, pe timpul lui Neemia, cel care, alături de Ezdra, a reconstruit Ierusalimul și Templul după exil. Cântarea ar fi fost deci scrisă la scurt timp după Cartea lui Iov, aproape în același timp cu scrierea finalului Cărții Proverbelor și a multor psalmi. Aparține de aceea marii epoci poetice a Bibliei. Sofocle compunea cam tot atunci în Grecia Antigona și Oedipus Rex.

În ciuda titlului ei, "Cântarea Cântărilor, făcută de Solomon", cartea nu putea fi evident scrisă de fiul lui David, care a trăit în secolul al X-lea înainte de Cristos, deci cu cel puțin cinci secole înainte. Numirea lui Solomon ca autor, o practică întâlnită până în secolul al XIX-lea, poate să fie explicată prin faptul că nimeni nu ar fi fost mai potrivit să fie acreditat ca autor al poemului considerat cel mai frumos din întreaga Biblie decât cel mai înțelept și mai glorios dintre regii Israelului, un adevărat poet.

Mai mult, nu ar fi imposibil de imaginat ca anumite etape ale compoziției Cântării sau a unei părți a ei să fi început odată cu Solomon sau chiar înaintea lui. Înainte de a fi devenit un poem finisat și perfect cum îl știm astăzi, poate să se fi cizelat și maturizat în inima ascunsă a Israelului. O astfel de teorie nu este demonstrabilă; dar oare nu avem o prevestire a Cântării în primele versete ale celebrului cânt al viei din secolului al VIII-lea îC al lui Isaia.

"Vreau să cânt pentru prietenul meu
cântecul lui de dragoste pentru via lui.
Prietenul meu avea o vie..." (Isaia 5,1).

 

Interpretări ale Cântării

Problema datei scrierii Cântării nu este însă atât de provocatoare precum numeroasele discuții privitoare la interpretarea ei. Acest foarte scurt text, unul dintre cele mai scurte din Biblie (116 versete, 2.483 de cuvinte, 11.109 de litere), poate că nu a fost cel mai comentat din întreaga Scriptură, dar cu siguranță cel mai disputat, dezbătut cu pasiune. Exegeții au urmărit în principal aceste trei școli de interpretare:

1. Interpretarea naturalistă

Unii din așa numita școală naturalistă au văzut Cântarea ca fiind un simplu poem, sau mai bine spus o colecție de poeme, care nu sunt inspirate de religie ci sunt pur și simplu seculare, dacă nu chiar erotice. "Mănunchiul de cântece celebrează doar un lucru: splendidul, radiantul și gloriosul eros dintre bărbat și femeie. [...] Eros-ul însuși vibrează fără vreun alt scop decât cel natural. [...] Eros-ul își este suficient lui însuși. Eros-ul Cântării Cântărilor nu este agape (iubire) a lui Dumnezeu" [1]. Aceste versete cântă iubirea dintre bărbat și femeie în termeni care, deși voalați de poezie, sunt extrem de realiști și frecvent chiar foarte vizuali. Această interpretare pur seculară a Cântării, susținută în antichitatea creștină cel mai mult de Teodor de Mopsuestia, a fost condamnată de Conciliul al V-lea de la Constantinopol, din 553.

2. Interpretarea literală

Alți autori văd complet diferit problema: pentru ei Cântarea nu are alt scop inițial decât iubirea dintre un bărbat și o femeie, fără a fi totuși o iubire seculară. Cântarea celebrează într-adevăr iubirea umană ca cel mai frumos dar al Creatorului dat inimii omului. Așa după cum spune Noua Biblie de la Ierusalim, în introducerea la Cântarea Cântărilor, este "o colecție de cântece care celebrează iubirea loială și reciprocă ce conduce la căsătorie; proclamă legalitatea și exaltă valoarea iubirii umane; iar subiectul nu este doar profan, din moment ce Dumnezeu a binecuvântat căsătoria". Extrapolând din al doilea capitol al Cărții Facerii, Cântarea exaltă iubirea umană așa cum Dumnezeu a dorit-o să fie dintru început, o stare de fervoare și de inocență în același timp, o stare pe care cuplul fidel lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să o atingă. Astfel, această carte își găsește natural locul în Biblie, originea ei divină nefiind disputată. Nu există nici o dificultate în a extinde la iubirea dintre Dumnezeu și om, după cum au făcut mulți autori mistici, ceea ce poate fi aplicat literal doar iubirii umane. "Numeroșii comentatori bisericești ai Cântării au din nou dreptate atunci când o interpretează cu referire la Cristos și Mireasa Sa 'fără vreo pată sau rid' (Efeseni 5,25)" [2].

Una dintre interpretările literale ale cărții îi aparține lui Émile Osty: "Cântarea Cântărilor", scrie el, "celebrează iubirea, iubirea umană, și doar iubirea umană... Tonele de comentarii asupra acestei cărți a Bibliei nu reușesc să ascundă adevărul care este atât de evident pentru ochii cititorului neavizat: în semnificația ei literală, primă și directă, Cântarea tratează iubirea umană care îi unește pe bărbat și femeie în căsătorie" [3].

Trebuie să admitem faptul că o astfel de poziție, destul de comună astăzi în rândul exegeților, la prima vedere nu pare să fie lipsită de argumente impresionante. Avem de-a face aici cu o carte ce are o trăsătură unică în întreaga Biblie: Dumnezeu nu intervine deloc. Numele Lui este menționat cu o singură excepție, în treacăt, dar și atunci în mod ambiguu. Mai mult, la drept vorbind, nu există nici măcar o expresie a unui sentiment religios în întreaga Cântare. Aparent nu există nici un mesaj teologic, apologetic, moral, cum găsim în toate celelalte cărți ale Bibliei, în special în celelalte Cărți Sapiențiale, între care este inclusă Cântarea. Mai mult, tonul ei este atât de pasional, chiar îndrăzneț pe alocuri, și face atât de mult apel la simțuri (la tot felul de simțuri), încât este dificil să înțelegi cum ar putea fi potrivită pentru a exprima iubirea lui Dumnezeu. Iubirea dintre mire și mireasa sa este aceea a unor ființe în carne și oase.

În fine, nu este ciudat că nu există nici măcar o singură citare din Cântarea Cântărilor, nici o referință la un singur verset măcar, în întreg Noul Testament? Nici Isus nici Paul nu dau semne că ar fi știut de ea. În ceea ce privește paralelele pe care oamenii s-au gândit să le facă cu pasaje din Vechiul Testament, similar se poate proceda și cu texte din literatura universală despre iubire. De mult timp au fost făcute studii interesante ce arată puternice similarități între Cântarea Cântărilor și poeme din aceeași vreme din Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu, în special din Egipt.

3. Interpretarea alegorică

Totuși, argumentele tocmai prezentate în favoarea unei interpretări pur literale sunt departe de a fi general acceptate. Iudaismul tradițional și Bisericile creștine au fost în acord aproape în unanimitate până în secolul al XIX-lea în a da o explicație fundamentală foarte diferită a Cântării. Mai degrabă decât o celebrare a iubirii umane, care apoi s-ar putea extinde la iubirea lui Dumnezeu, această a treia școală de interpretare vede dimpotrivă iubirea lui Dumnezeu ca obiectul prim și direct al autorului sacru al Cântării, fiind aplicabilă apoi în mod legitim la iubirea dintre bărbat și femeie deoarece, așa după cum le explică Paul efesenilor, vocația la căsătorie simbolizează unirea dintre Cristos și Biserică [4]. În mod natural, suntem mai înclinați să credem că iubirea umană vine mai întâi. Bergson scria: "când se reproșează misticismului că se exprimă în maniera unei iubiri pasionale, se uită de fapt că iubirea este cea care a plagiat misticismul și a împrumutat de la el fervoarea, entuziasmul și extazul" [5].

În orice caz, este extraordinar faptul că deși iubirea e exprimată într-un mod mai liber, nimic nu a făcut vreodată ca Israelul să nu mai considere Cântarea Cântărilor ca cea mai sfântă dintre cărți sale. "Dacă toate Scripturile sunt într-adevăr sfinte", spunea rabinul Aqiba în al doilea secol, "Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului." Ar fi vorbit rabinul Aqiba astfel dacă nu ar fi fost convins, asemenea tuturor liderilor religioși din Israel, că poemul poemelor celebrează nu iubirea umană - oricât de minunată și de sfântă ar fi - ci chiar iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său, pentru omenire; dacă nu ar fi recunoscut în Cântare același limbaj al tandreții folosit deja de Dumnezeu când s-a adresat miresei sale, Israel: "Atunci am trecut Eu pe lângă tine și te-am văzut, și iată aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am întins Eu poala mantiei Mele peste tine și am acoperit goliciunea ta, și-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, și tu ai fost a Mea" (Ezechiel 16,8)?

Un fiu al poporului ales, André Chouraqui, spune că astăzi citește Cântarea Cântărilor ca rabinul Aqiba, așa cum a făcut întreaga linie a strămoșilor săi, și cum o fac contemporanii săi: "M-am născut într-o familie de evrei, fidelă tradiției Israelului. Din copilărie am auzit Cântarea Cântărilor interpretată pe străvechile ritmuri ce au inspirat cântul gregorian. Copil fiind, am fost pătruns, în fiecare noapte de vineri, de fervoarea ce umplea frumoasa noastră sinagogă din Ain-Temounchent. Ceremoniile începeau cu recitări din Poem. Bărbați, femei și copii cântau acest text sau îl ascultau ca în extaz. Era într-adevăr un text sacru, o cântare transcendentă. [...] Toți cântau acest Poem al iubirii și nimeni niciodată nu l-a cenzurat sau respins. [...] Niciodată în viața mea nu am auzit din gura celor care trăiau în profunzime Poemul vreo plângere despre conținutul său. Era înțeles în contextul Bibliei ca referire la iubirea lui Adonai pentru creație, pentru poporul său, pentru fiecare dintre făpturile sale. Eram prea absorbiți de marele și puternicul curent al gândirii ebraice pentru a vedea în poem altceva decât un cântec al iubirii absolute. Oricât de straniu pare, rămâne adevărat faptul că timp de peste două mii de ani, evreii nu au văzut niciodată în Sulamita altceva decât un simbol, acela al Israelului; în Rege, altceva decât o referire la Dumnezeu; în iubirea care îi unește, altceva decât o revelație a misterului iubirii divine" [6].

 

Mărturia Părinților Bisericii și a misticilor

Timp de secole, marea majoritate a creștinilor nu au citit altfel Cântarea. Dintru începuturi, Părinții Bisericii au dezvoltat ceea ce avea să fie cunoscută ca interpretarea alegorică sau semnificația spirituală a Cântării. "Această carte mică este înțeleasă de la început până la sfârșit ca exprimând inima revelației cuprinse în întreaga Scriptură: celebrează în mod simbolic marele mister al iubirii, unirea dintre Dumnezeu și om, prefigurată în Israel și realizată prin Întruparea Cuvântului" [7]. Origene, în secolul al III-lea, Grigore de Nisa, Vasile, Ambrozie în secolul al IV-lea, precum și Augustin mai apoi, și Grigore cel Mare în secolul al VII-lea, sunt unanimi în a percepe în Cântare poemul căsătoriei lui Dumnezeu cu poporul său, a lui Dumnezeu cu Biserica, a lui Dumnezeu cu orice suflet care îl iubește.

Cum am putea să nu admirăm și faptul că, urmând Părinților Bisericii, misticii din toate timpurile au fost mereu atrași și fascinați de Cântare, descoperind în aceste arzătoare versete cea mai personală expresie a iubirii lor? Nu există nici inhibiție, nici cea mai mică reticență, în rândul celor mai puri și mai deschiși dintre ei atunci când i se adresează lui Dumnezeu cu imagini și cuvinte - aparent încărcate de pasiune umană - din Cântare. Putem vedea aceasta la Ruysbroeck, Tauler, Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Ioan al Crucii - dar ar trebui să îi cităm aproape pe toți. Francisc de Sales avea doar șaptesprezece ani în 1583, când a participat la Paris la un curs despre Cântarea Cântărilor. A fost uimit. "Cântarea Cântărilor", spune Henri Bremond, "a devenit cartea sa favorită. Nimeni probabil nu a 'trăit-o' așa cum a făcut-o el" [9]. Al său Traité de l'amour de Dieu dă mărturie despre aceasta în aproape toate paginile sale.

Această iubire pentru Cântarea Cântărilor nu este caracteristică doar figurilor contemplative, ce s-au retras din lume. Maria Întrupării, o călugăriță ursulină din Tours, considerată ca una dintre cele mai importante personalități ale misionarismului, și pe care Papa Ioan Paul al II-lea, beatificând-o, o numea "mama Bisericii Canadiene", nu a avut o altă carte mai dragă pentru rugăciunea ei privată decât tocmai Cântarea Cântărilor. "În cuvintele Cântării, pe care a citit-o integral în 1631 sau 1632 (adică în perioada noviciatului), ea a recunoscut, după cum spune Dom Oury, excelentul ei biograf, o descriere a propriei trăiri. [...] De atunci, cartea Cântării a fost cel mai adesea citată de ea când își mărturisea viața interioară. [...] Dom Claude Martin afirma chiar că în conversațiile ei 'cuvintele Scripturii pe care gura ei le rostea cel mai frecvent veneau din Cântarea Cântărilor'. Pe când îndruma novicele, ea le-a sugerat teme care veneau în general din Sfânta Scriptură și în special din Cântarea Cântărilor" [10].

Acest lucru a fost foarte îndrăzneț. Îl întâlnim din nou la Tereza Pruncului Isus, proclamată sfântă patroană a misiunilor de către Papa Pius al XI-lea. Și ea a fost îndrumătoare a novicelor pe când avea în jur de douăzeci de ani, și știm din mărturia dată în procesul de beatificare de către sora Maria a Sfintei Treimi că Tereza a dorit - la vârsta ei, în fața novicelor, și în acele vremuri! - să explice Cântarea Cântărilor. "Dacă aș avea timp", s-a destăinuit ea, "aș dori să comentez Cântarea Cântărilor. Am descoperit în această carte lucruri atât de profunde despre uniunea sufletului cu mult iubitul său." Pr. Hans Urs von Balthasar afirma odată de la amvonul Catedralei Notre Dame: "Cântarea Cântărilor, care mii de ani a fost pentru Biserică un sanctuar secret, stă în centrul spiritualității Sf. Tereza."

Tot în centrul spiritualității s-a aflat și în cazul unui sfânt drag Terezei, Ioan al Crucii, fondator al Carmelului reformat, despre care se spune că atunci când se afla pe patul de moarte "l-a întrerupt pe superiorul carmeliților, care începuse să citească rugăciuni pentru sufletul său. 'Spune-mi din Cântarea Cântărilor (los Cantares!); orice altceva nu îmi este de folos', a implorat el. Iar când a început să i se citească din Cântare, a spus parcă visând: 'Oh, ce perle prețioase!'" [11].

Ar fi oare posibil ca Duhul Sfânt să fi lăsat generații întregi de mistici să cadă în eroarea credinței, luând drept iubire divină ceea ce de fapt este o pasiune pur umană? Ar fi fost posibil să se aprindă atât de mult inimile lor de la o cântare pe care ei o credeau despre iubirea lui Dumnezeu, dar care în fapt nu ar fi nimic mai mult decât o cântare a iubirii dintre un bărbat și o femeie? Ca El să le comunice în interior prietenilor săi, pentru a-i atrage la sine, o atracție atât de spontană și profundă pentru versuri compuse de fapt pentru cei doi proaspăt căsătoriți, la celebrarea căsătoriei lor? Printr-o astfel de digresiune să fi venit la Dumnezeu preaiubiții lui, fără să își dea seama? Cum s-ar putea ca însăși misticii, aceste ființe atât de sensibile la ceea ce vine de la Dumnezeu și care simt atât de ușor ce nu este de la El, să nu își fi dat seama că s-au lăsat păcăliți când i-au vorbit cu atâta iubire lui Dumnezeu cu limbajul Cântării?

Nenumăratele legături dintre Poem și celelalte cărți ale Bibliei dau mărturie despre faptul că, sub bogatele veștminte ale simbolurilor și fantasticele incantații poetice, este tocmai Cuvântul lui Dumnezeu cel pe care îl auzim. Cântarea nu este un poem izolat în Scriptură. Din acest punct de vedere, paralelele destul de semnificative făcute între Cântarea Cântărilor și cântece de iubire din Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu, în special din străvechiul Egipt, nu sunt nici pe departe atât de relevante precum acelea care o leagă în mod categoric de literatura profetică.

Pornind de la cartea lui Osea, Henri Cazelles arată în mod obiectiv acest lucru: "Cântarea aparține într-adevăr gândirii teologice a profetului Osea, primul care a comparat relația dintre Yahve și poporul său cu cea dintre un bărbat și soția lui" [12]. "Este acum și convingerea mea personală", scrie pr. Tournay, "că e imposibil să justifici textul complet [al Cântării] dacă nu o vezi ca o transpunere lirică, plină de fantezie, bineînțeles, a tradiționalei teme profetice a nunții dintre Yahve și Israel. Și doar alegoria nupțială așa cum apare la Osea, Ieremia, Ezechiel și în părțile a doua și a treia de la Isaia pot da o semnificație normală și omogenă tuturor părților Cântării". Acestea îi permit lui André Robert să spună la rândul său fără cea mai mică exagerare: "Cântarea este în mod superlativ biblică". În aceeași direcție, nu a arătat deja Origene că "amplasată în mijlocul Bibliei, Cântarea ridică la înălțimi marea imagine fundamentală, mergând de la primele capitole ale Genezei la ultimul capitol al Apocalipsei: omenirea a devenit mireasa lui Dumnezeu"? Și tocmai pentru că a citit Cântarea cu ochii tuturor Părinților Bisericii și ai misticilor ei, Papa Ioan Paul al II-lea, vorbindu-le călugărițelor franțuzoaice în 30 mai 1980, a putut să le spună atât de clar: "Drumul vostru personal trebuie să fie ca o originală nouă ediție a faimosului poem al Cântării Cântărilor."

 

Trup și spirit

Totuși, deși erau convinși că Cântarea, în sensul ei prim și literal, este poemul prin excelență al nunții dintre Dumnezeu și om, Părinții Bisericii și misticii de-a lungul secolelor au fost întotdeauna conștienți de serioasele probleme puse de Cântare pentru cititorul neavizat. "Astfel de pasaje", scria Sf. Ioan al Crucii, "dacă nu sunt citite în simplitatea spiritului iubirii și a rațiunii cuprinse în ele, pot părea mai degrabă extravagante; așa cum se poate vedea în Cântarea lui Solomon și în alte cărți din Sfânta Scriptură, Spiritul Sfânt, neputând să exprime un sens profund în cuvinte obișnuite, folosește termeni voalați cu imagini și similitudini stranii" [13].

Riscul este de fapt atât de mare dacă ochii nu sunt suficient de purificați, încât cititorul poate cu ușurință cădea în capcana aspectelor senzuale ale imaginilor și cuvintelor din Cântare. Este posibil să citești Cântarea la un nivel foarte uman. Este inevitabil pentru cei care trăiesc încă sub stăpânirea simțurilor. Tereza de Avila considera că trebuie să își avertizeze surorile carmelite: "Vi se va părea că în Cântarea Cântărilor unele lucruri sunt oarecum altfel. În stupiditatea noastră, așa ceva nu mă miră. Am auzit unii oameni spunând că ar prefera mai degrabă să evite ascultarea Cântării. Milostiv să fie Dumnezeu cu nesăbuința noastră!" [14]. Printre acei "unii oameni" se afla probabil și pr. Diego de Yanguas, care a fost atât de șocat de "gândurile" Terezei că i-a scris imediat: "Aruncă aceste rânduri în foc! Nu este decent pentru o femeie să scrie despre Cântare" [15].

Dumnezeu este acela care, în dorința sa de a atinge inima omului, nu ezită să folosească limbajul care este cel mai accesibil simțurilor lui. "S-a oprit", spune Sf. Grigore de Nisa, "la limbajul slăbiciunii noastre" [16]. Așa după cum Cuvântul s-a golit pe sine într-o zi întrupându-se și asumându-și caracterul umil al condiției noastre, de la începutul revelației sale El s-a golit pe sine în cuvinte scrise, încredințându-se cuvintelor noastre și imaginilor trupești. "Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră", afirmă Sf. Grigore cel Mare în stilul său magnific, "El merge până acolo încât folosește limbajul iubirii noastre, și, aplecându-se astfel în cuvinte, înalță înțelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învățăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină" [17]. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman și arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi? Și de aceea, departe de a fi rezervată anumitor suflete privilegiate, "Cântarea este o carte pentru toți oamenii, o carte care ne face să redescoperim și să pășim pe calea iubirii" [18].

 

Note
[1] Hans Urs von Balthasar, La gloire et la croix, Vol . 3 (Paris: Aubier, 1974), 115 - 116, 124; citând punctul de vedere al lui Gerleman.
[2] Ibid., 120.
[3] Émile Osty, "Introduction au Cantique des Cantiques", La Bible (Paris: Seuil, 1973), 1356. (vezi de asemenea Noua Biblie de la Ierusalim - TOB, 1028.)
[4] Efeseni 5,31-32. Nota f din TOB: Într-o frază foarte compactă, Jean-Paul Audet exprimă aceasta foarte clar: "Tema aparentă a Cântării este iubirea dintre Mire și Mireasă; însă adevărata sa temă este tema profetică a iubirii lui Yahve pentru poporul său." Jean-Paul Audet, Revue Biblique, nr. 62 (1955): pg. 207.
[5] Henri Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion, Oeuvres (Paris: Presses Universitaires de France, 1970), 1010.
[6] André Chouraqui, "Introduction au Poéme des Poémes", La Bible (Paris: Desclée de Brouwer, 1975), 27.
[7] Henri de Lubac, Exégese médiévale, pt. 1, vol. 2. (Paris: Aubier, 1959), 560.
[8] Ibid., 560.
[9] Henri Bremond, Sainte Chantal, coll: "Les saints" (Paris: Victor Lecoffre, 1912,), 56.
[10] Guy-Marie Oury, Marie de l'Incarnation, vol. I (Quebec/Abbaye de Saint-Pierre, Solesmes: Presses de I'Université Laval, 1973), 234.
[11] Crisogono de Jésus, Jean de la Croix, sa vie (Paris: Cerf, 1982), 383.
[12] Citat de Raymond Tornay în "Les affinités du Ps XLV avec le Cantique des Cantiques; et leur interpretation messionique", Supplements to Vetus Testamentum IX, Congress Volume (Bonn, 1962), 168-212.
[13] Sf. Ioan al Crucii, Cantique spirituel, Prologue, Oeuvres completes, Bibliotheque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1958), 525.
[14] Sf. Tereza de Avila, Pensees sur l' amour de Dieu, Oeuvres completes, Bibliothéque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1964), 1:3, 562.
[15] Ibid., 1146nn.
[16] Sf. Grigore cel Mare, Moralium, XX, XXXII; PL 76, 175A.
[17] Sf. Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum 3; CCL 144, 4.
[18] André Robert, "Le Cantique des Cantiques", La Bible de Jérusalem (Paris: Cerf, 1958), 25.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire