pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2006 

SATANA ȘI SFINȚII:
LUÂNDU-L ÎN SERIOS PE PRINȚUL ÎNTUNERICULUI
Carl E. Olson
traducere de Radu Capan

Alunel și ȚepelușCuprinsCe va fi, oare, acest copil?

 

Imaginați-vă un preot sfânt atât de dedicat lui Dumnezeu încât adesea trec zile fără să mănânce, iar atunci când mănâncă, masa îi este un cartof fiert sau o bucată de pâine întărită. Deși mulți îl consideră nepotrivit pentru preoție, el reușește să revigoreze credința slabă a locuitorilor unui sat sărac, petrecând adesea și 18 ore în confesional, uneori dormind doar 1-2 ore pe noapte.

Pe măsură ce faima acestui om sfânt al lui Dumnezeu se răspândește, pelerinii încep să îl caute, așteptând uneori zile întregi pentru a se spovedi la el, pentru a fi vindecați de bolile lor, pentru a-și dezvălui nevoile lor profunde. Nu toți sunt însă mulțumiți. Preotul începe să fie atacat, uneori fizic, alteori emoțional și psihologic. Este luat în derâdere, batjocorit, iar noaptea în loc să se bucure de liniște are parte de ore întregi de zgomote violente. Mai mult, într-una din nopți patul îi este incendiat. În ciuda abuzurilor constante împotriva sa, preotul nu cheamă niciodată poliția. Nu ar avea cum să îl ajute, căci tachinările la care este supus nu vin de la oameni, ci de la Satana. Preotul, desigur, este Sf. Ioan Vianney (1786-1859), Parohul din Ars, pomenit în calendarul Bisericii Romano-Catolice la 4 august.

Deși binecunoscut pentru sfințenia sa, pentru ascetismul practicat, pentru profunzimea cu care pătrundea în sufletele oamenilor, Parohul din Ars a fost un om excepțional și din punctul de vedere al curajului și fermității sale în fața Răului. Timp de aproape 35 de ani (1825-1858), Satana l-a asaltat pe acest sfânt în nenumărate moduri, căutând să înfrângă voința acestui mare om al lui Dumnezeu: cu sunete și cântece ciudate, mieunând ca o pisică sau strigându-i "Vianney! Vianney! Mâncătorule de cartofi!"

 

Ființă vie sau simbol de speriat?

Astăzi, mulți oameni înțeleg luptele Sf. Ioan Vianney cu Satana ca fiind doar rezultatul unor probleme de ordin psihologic, care în vremea sa nu erau bine înțelese sau identificate. După ei, oamenii din vremurile mai puțin științifice considerau adesea comportamente pe care nu le înțelegeau ca fiind lucrări ale Răului: acum însă multe dintre aceste "afecțiuni" pot fi tratate prin medicamente și terapii adecvate. Comportamente considerate odinioară ca demonice sau cauzate de agresiune spirituală astăzi pot fi explicate de știință și psihologie, ni se spune repetat în ziare, reviste și în emisiuni tv. Și, dacă nu ne miră faptul că ne-creștinii și persoanele ne-religioase pot face astfel de afirmații, este surprinzător faptul că tot mai mulți creștini resping credința străveche că Satana este real, este o ființă vie.

În octombrie 2002, un studiu efectuat de Barna Group indica faptul că 59% dintre americani resping existența Satanei, considerând că este doar un simbol. Studiul afirmă: "Catolicii susțin această viziune mai puternic decât protestanții - 75% față de 55% - dar în final o majoritate din ambele confesiuni creștine crede că Satana este doar un simbol." Același studiu sublinia contradicția dintre negarea existenței Satanei și faptul că 54% dintre participanții la sondaj cred că "o ființă umană se poate afla sub controlul sau influența unor forțe spirituale precum demonii". Confesiunea religioasă cu cel mai mare procentaj de membri ce cred că Satana este o ființă vie, 59%, este cea mormonă. Cel mai mic procentaj, 17%, l-au înregistrat catolicii.

Pentru unii oameni, calea de la negarea faptului că Satana este o ființă vie până la negarea existenței lui sub orice formă - chiar și impersonală sau abstractă - este scurtă. După cum mulți au spus, așa ar vrea și Satana să fie. Poetului francez Charles Baudelaire (1821-1867) i se atribuie cuvintele: "cel mai ingenios vicleșug al Satanei este să ne convingă că el nu există". În cartea sa "Eternul galilean", Arhiepiscopul Fulton Sheen își avertiza cititorii: "Nu vă bateți joc de Evanghelii spunând că nu există Satana. Răul este prea real în lume pentru a spune așa ceva. Nu spuneți că ideea de Satana este moartă și învechită. Satana nu își înmulțește niciodată mai mult hoardele decât atunci când, în răutatea lui, răspândește zvonul că a murit demult." Chiar dacă există preoți, cateheți, profesori de religie catolici care poate nu vorbesc niciodată despre Satana, și care - indirect sau direct - par a-i nega existența, Satana nu este mort, și nici Biserica nu l-a retrogradat la o forță vagă și impersonală. În timp ce un număr tot mai mare de oameni, printre care alarmant de mulți catolici, sunt convinși (sau s-au convins) că diavolul este o scorneală a unor imaginații primitive, învățătura Bisericii despre el este astăzi la fel de puternică și clară ca întotdeauna.

De exemplu, Catehismul Bisericii Catolice conține numeroase referiri la Satana, sau la Diavol, explicând faptul că inițial acesta a fost un înger bun, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (nr. 391), că este o creatură ce are doar spirit și a cărui putere este mare dar nu infinită (nr. 395), urmărind să distrugă omul întorcându-l împotriva lui Dumnezeu (nr. 414). Explicând cererea "ci ne mântuiește de cel Rău" din rugăciunea Tatăl nostru, Catehismul Bisericii Catolice afirmă: "În această cerere, Răul nu este o abstracțiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care i se opune lui Dumnezeu. 'Diavolul' (dia-bolos) este cel care 'se aruncă de-a curmezișul' planului lui Dumnezeu și 'lucrării lui de mântuire' săvârșite în Cristos" (nr. 2851). Vedem deci că inclusiv cei care neagă că Satana ar fi o persoană, recunosc aceasta fără să vrea de fiecare dată când recită Tatăl nostru.

 

Numele și căderea Satanei

Într-o audiență generală intitulată "Înfruntând puterile Diavolului" (15 noiembrie 1972), Papa Paul al VI-lea spunea că este o îndepărtare de "învățătura biblică a Bisericii a refuza să recunoști existența Diavolului; a-l privi ca pe un principiu auto-susținător care, spre deosebire de celelalte creaturi, nu își are originea în Dumnezeu; sau a-l explica pe Diavol ca fiind o pseudo-realitate, o personificare conceptuală, exaltată, a cauzelor necunoscute ale nenorocirilor din viețile noastre". Avem aici exprimate trei adevăruri importante despre Satana, toate cu fundament biblic: Diavolul există, este o creatură pe care a creat-o Dumnezeu și este o ființă reală.

Numele de Satana apare de multe ori în Biblie, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Cuvântul ebraic "satana" descrie un adversar, pe cineva care se opune altcuiva. Este folosit de mai multe ori în Vechiul Testament pentru a descrie activitatea ființelor atât umane cât și cerești trimise să oprească sau să se opună acțiunilor unui răufăcător, sau pentru a descrie trimișii care acționează ca judecători în numele lui Dumnezeu. De la acest înțeles pozitiv, în deceniile dinaintea întrupării lui Cristos cuvântul a început să fie folosit ca nume propriu - Satana - pentru a numi o creatură cerească aflată în opoziție totală cu Dumnezeu, o creatură ce caută să ruineze lucrarea Sa. În scrieri apocrife iudaice este considerat a fi prințul spiritelor rele, a cărui alungare din cer s-a datorat refuzului său de a-l recunoaște pe om ca fiind după chipul lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,26-27).

De-a lungul Noului Testament, se face referire la Satana cu multe nume, precum Beelzebul (Marcu 3,22; Matei 10,25;12,24), Veliar (2 Corinteni 6,15), vrăjmașul (Matei 13,25.28.29; Luca 10,19), domnul demonilor (Marcu 3,22), stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12,31;14,30), balaurul cel mare (Apocalipsa 12,9), șarpele sau șarpele de demult (2 Corinteni 11,3; Apocalipsa 12,9;14,14;20,2) și ispititorul (Matei 4,3; 1 Tesaloniceni 3,5). Și desigur mai este numit "Diavolul" (Matei 4,1;25,41; Luca 4,2; Ioan 13,2; Fapte Apostolilor 10,38), care vine din cuvântul grec diabolos (în latină diabolus), însemnând "calomniatorul" sau "învinovățitorul".

Satana, ca toate creaturile, a fost creat de Dumnezeu - și a fost bun prin creare. A fost un înger, spirit pur, creat pentru gloria lui Dumnezeu și pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. Ceva cutremurător s-a întâmplat însă cu Satana și cu alți îngeri. Având voință liberă, aceștia au ales să se revolte împotriva Celui care i-a creat. Al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) afirma că deși au fost creați "buni prin natura lor" de către Dumnezeu, respectivii îngeri au căzut din cer deoarece "s-au făcut pe sine răi prin acțiunile lor". După cum arată Catehismul Bisericii Catolice, această acțiune a lor, faptul că Dumnezeu a permis-o și răul care a rezultat sunt un "mare mister" (nr. 395). Citându-l pe Sfântul Ioan Damaschinul, Catehismul Bisericii Catolice explică de asemenea faptul că acest păcat al Satanei și al îngerilor săi nu poate fi iertat, având caracter permanent și irevocabil (nr. 393).

Despre acest misterios eveniment cosmic se vorbește în epistola a doua a lui Petru, în care se amintește de îngerii care au păcătuit (2Petru 2,4; cf. Matei 25,41; Iov 4,18) și în prima epistolă a lui Ioan, în care se spune că "de la început diavolul păcătuiește" (1Ioan 3,8). Al doisprezecelea capitol din Apocalipsă descrie cum coada "balaurului mare, roșu" a aruncat pe pământ "a treia parte din stelele cerului" (Apocalipsa 12,3-4), înțelegându-se aceasta ca o referire la căderea Satanei și a îngerilor săi. Același capitol mai descrie războiul ceresc dintre îngerii căzuți și arhanghelul Mihail cu îngerii săi:

"Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă Diavol și Satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el" (Apocalipsa 12,7-9).

Această scenă din ultima carte a Bibliei este așezată oarecum simetric față de prima menționare a "șarpelui" în Geneză 3, în cunoscutul episod al ispitirii din Grădina Edenului și al căderii care a urmat. Șarpele, descris ca unul dintre cele mai viclene animale (Geneză 3,1), o ispitește pe Eva să mănânce din copacul cunoașterii binelui și răului, iar Eva cedează. Unii bibliști se îndoiesc că autorul Genezei s-a gândit la Satana când a scris despre șarpe. Totuși, în străvechiul Orient Apropiat, șarpele era adesea văzut ca o figură cosmică ce se identifică cu un monstru al haosului și care reprezintă puterile răului și ale întunericului. În gândirea iudaică de mai apoi, șarpele din Geneză 3 este identificat cu Satana, sau văzut ca un simbol al Satanei, sau purtător de cuvânt al său (Înțelepciunea 2,24).

Această identificare este de asemenea explicită în Noul Testament, în special în Apocalipsă 12, care identifică balaurul cu "șarpele de demult", Diavolul, Satana. Isus a descris diavolul ca fiind "de la început ucigător de oameni" și "mincinos și tatăl minciunii" (Ioan 8,44). Sfântul Paul scrie despre șarpele care "a amăgit pe Eva în viclenia lui" (2Corinteni 11,3). La rândul său, Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că în spatele neascultării lui Adam și Eva "se află o voce înșelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura și Tradiția Bisericii văd în această ființă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul" (art. 391).

 

Mărturia Noului Testament

Creștinii uită adesea că însuși Isus a crezut în existența Satanei. Astăzi nu se prea vorbește despre aceasta, dar Isus l-a înțeles pe Satana ca fiind "stăpânitorul lumii acesteia" (Ioan 12,31), un ucigător, un mincinos, tatăl minciunii (Ioan 8,44). Isus a arătat clar că unul dintre aspectele cheie ale mântuirii pe care o aduce lumii presupune distrugerea puterii Satanei asupra lumii:

"Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară." (Ioan 12,31-33; cf. Ioan 16,11; 1Ioan 3,8)

În acest scop, Isus a vindecat adesea oameni suferind de posedări demonice (Matei 9,33;17,18; Marcu 7,26-30; Luca 4,33-35;9,38-42), demonstrându-și puterea asupra răului, asupra "domnului demonilor" (Matei 9,34;12,24; cf. Efeseni 2,2). Și deși Satana nu este - evident - în centrul Evangheliilor, există mai multe momente importante din activitatea publică a lui Isus când El a vorbit despre Satana sau cu Satana.

Catehismul Bisericii Catolice indică faptul că Diavolul, stăpânitorul acestei lumi, "își atribuise în chip mincinos trei titluri de regalitate, de putere și de slavă" (nr. 2855). Satana dorește să conducă totul, să aibă putere peste toate și să fure și să distrugă gloria a tot ce există. Aceasta o vedem din ispitirea lui Isus în deșert (Matei 4,1-11; Marcu 1,12-13; Luca 4,1-13; Catehismul Bisericii Catolice nr. 540), eveniment ce inaugurează activitatea publică a lui Isus. Satana îl ispitește pe Isus să își arate puterea transformând pietrele în pâine. Îl ispitește să își arate gloria cerească aruncându-se de pe acoperișul templului, pentru ca îngerii să îl prindă. Iar apoi Diavolul îi oferă lui Isus toate împărățiile lumii dacă i se închină. Isus știa însă că Împărăția sa nu poate fi întemeiată decât prin suferință și moarte; că adevărata putere vine din iubire și sacrificiu, nu din frică sau aroganță. El știa și că trupul Său va fi glorificat în urma ridicării din mormânt, nu prin evitarea morții. Aceste ispitiri sunt ecoul ispitirilor la care au fost supuși Adam și poporul lui Israel. În timp ce aceștia nu au reușit să se împotrivească lucrării Satanei, Isus este victorios asupra ispititorului (Catehismul Bisericii Catolice 538-540).

Respingerea de către Isus a ispitirilor Satanei a arătat hotărârea lui Mesia de a aduce pe pământ Împărăția Sa. Isus știa însă de asemenea că Biserica și Împărăția Sa vor fi supuse unor dure atacuri din partea Satanei și a îngerilor acestuia. I-a spus lui Petru că puterile iadului vor căuta să distrugă Biserica, dar nu vor reuși (Matei 16,18). I-a mai spus capului apostolilor: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu" (Luca 22,31), dând de înțeles prin ce încercări grele vor trece apostolii. Și vedem două reacții diferite la încercări: Petru, după ce neagă că l-ar cunoaște pe Isus, se căiește de greșeală; Iuda pe de altă parte, se lasă sedus de Satana, îl trădează pe Isus, iar în final se sinucide (Ioan 13,2,27).

Nu doar Isus, ci și apostolii au recunoscut că Satana este real și are putere - precum și victoria Mântuitorului asupra lui. Sfântul Paul îl menționează pe Satana în câteva din epistolele sale, adesea în contextul unor ispitiri (1Corinteni 7,5; 2Corinteni 2,11) și al unor conflicte spirituale (Romani 16,20; 1Corinteni 5,5; 2Corinteni 12,7; Efeseni 4,27;6,11; 1Tesaloniceni 2,18). El face o atentă distincție între abilitatea Satanei de a ispiti și voința liberă a omului de a respinge sau accepta ispita. Cu alte cuvinte, apostolul nu îl confundă pe Satana cu păcatul. Satana vrea ca noi să păcătuim, dar noi înșine alegem păcatul, folosindu-ne de voința liberă. Sfântul Iacob subliniază aceeași idee când scrie: "Supuneți-vă deci lui Dumnezeu. Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi" (Iacob 4,7). Tot în Noul Testament găsim descrieri ale lui Satana precum "diavol care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (1Petru 5,8) sau "balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne" (Apocalipsa 12,3).

Biblia ne spune și câte ceva despre soarta care îl așteaptă pe Satana. Înainte de a fi arestat, Isus le-a spus discipolilor săi că Diavolul și îngerii lui sunt destinați "focului cel veșnic" care le-a fost pregătit (Matei 25,41). Iar la sfârșitul veacurilor, după ce i se va permite să îi pună la încercare o vreme pe credincioși (Apocalipsa 20,7), Satana și ajutoarele sale vor fi "aruncați în iezerul de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor" (Apocalipsa 20,10, cf. CBC nr. 677).

 

Lucrarea Satanei astăzi

Există astăzi multe cărți despre Satana care includ descrieri de activități oculte, comportamente bizare, activități paranormale, toate menite să convingă cititorii de faptul că Satana este astăzi mai activ și mai productiv ca niciodată. Pe de o parte, astfel de cărți îi ajută pe oameni să recunoască faptul că Satana este viu și activ și urmărește să distrugă vieți într-o multitudine de feluri. Pe de altă parte, senzaționalismul din ele poate conduce la o viziune dezechilibrată asupra Satanei, chiar la o preocupare nesănătoasă. Există însă și ghiduri bune pentru creștinii care doresc să afle despre Satana fără a pierde imaginea de ansamblu. Într-un astfel de articol, intitulat "Credința creștină și demonologia" și apărut într-un volum coordonat de Austin Flannery, O.P. în 1982, se oferă o listă utilă de adevăruri de luat în seamă privitoare la activitatea Satanei astăzi. Iată câteva:

  • Satana și demonii există, sunt reali și sunt ființe create. Aceasta este învățătura clară și consecventă a Bisericii. A o nega înseamnă a pune la îndoială lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos și modul în care El îl înțelegea pe Satana, răul și păcatul. Fiți umili în fața misterului răului și căutați să duceți o viață de sfințenie, respingându-l mereu pe Satana și căile lui, prin harul lui Dumnezeu.

  • Omul este responsabil pentru relele pe care le comite. Biserica nu ne lasă să spunem: "Diavolul m-a făcut să păcătuiesc!" Omul are voință liberă și libertate; poate de asemenea să îl cheme în ajutor pe Dumnezeu, care este mult mai puternic decât ar putea visa vreodată Satana să fie.

  • Aveți o atitudine critică și prudentă vizavi de pretențiile de posedare demonică. Activitatea demonică este reală și există oameni care suferă de atacuri demonice sau chiar de posedări. Nu vă lăsați însă păcăliți de relatările senzaționale care pot să fie inexacte. Discernământul vine din cunoașterea învățăturii Bisericii despre activitatea demonică și din investigarea atentă a cazurilor.

  • Omul modern este adesea naiv când este vorba de supranatural. El poate să fie de asemenea incredibil de arogant în negarea lucrurilor pe care nu le poate explica doar prin știință sau rațiune. Din nou, umilința este esențială. Lăsați Scriptura și învățătura Bisericii să vă călăuzească.

  • Nu subestimați niciodată importanța credinței. Satana dorește să distrugă omul și este foarte serios în căutarea lui neîncetată de a face acest lucru. Prin credința în Dumnezeu, putem să ne împotrivim Satanei. Este adevărat că ne poate ispiti și că urmărește ocaziile prin care să ne conducă la păcat. Deși ne poate ispiti, Satana nu ne poate însă forța să păcătuim. Și prin credință putem avea siguranța triumfului lui Dumnezeu asupra sa.

  • Răul este un mister. Cultura de astăzi se îndoiește de rău și acționează ca și când acesta, chiar dacă există, este o forță vagă și impersonală. În același timp însă, cultura este fascinată de rău, fapt dovedit de succesul filmelor horror, al literaturii despre Satana și despre posedările demonice, și permanentele știri despre acte rele (răpiri, crime, violențe etc). Trebuie să acționăm pentru a arăta lumii că misterul răului nu trebuie să ne atragă, ci să ne repugne. Provocarea este aceea de a arăta că Crucea înseamnă viața și victoria adevărată, pe când acțiunile răului sunt semnele morții și ale înfrângerii.

 

Împotriviți-vă Diavolului!

Se spune că Diavolul i-ar fi spus Sfântului Ioan Vianney: "Dacă ar exista trei preoți ca tine, împărăția mea ar fi ruinată." Sfântul, la rândul său, și-a dezvoltat un remarcabil simț al umorului relativ la atacurile supranaturale la care era supus, spunând: "O, Diavolul și cu mine? Suntem aproape colegi de cameră!"

Este foarte improbabil să avem în viață parte de confruntări cu Satana așa cum a avut Sfântul Ioan Vianney, dar totuși trebuie să fim conștienți de cine este Satana și ce face el - și de ce trebuie să i ne împotrivim. Aceasta începe cu recunoașterea faptului că Diavolul există și că dorește să ne distrugă. Înseamnă să știm că deși este puternic, Satana este limitat și a fost deja învins (Catehismul Bisericii Catolice 2852, 2864). Imaginați-vă o persoană atât de dedicată lui Dumnezeu încât devine asemenea Sfântului Ioan Vianney. Acel sfânt ați putea fi Dvs.

 

(Articol apărut la 31 iunie 2005 în publicația catolică "Our Sunday Visitor". Carl E. Olson este editor al sitului IgnatiusInsight.com, co-autor al cărții "Farsa Da Vinci: Expunerea Erorilor din Codul lui Da Vinci" și autor al cărții "Vor fi catolicii 'lăsați în urmă'?", precum și a numeroase articole în diferite publicații catolice.)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire