pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2006 

TOMA D'AQUINO ȘI COSMOLOGIA BIG BANG
William E. Carroll
traducere Radu Capan

De la creaționism versus evoluționism la creație și evoluțieCuprinsCât de actual este Cântul făpturilor

 

Într-o zi un băiețel și-a întrebat mama: "De unde vin eu, mamă?" Bucuroasă să aibă ocazia unei discuții pe o temă atât de importantă, mama a început să îi explice unele noțiuni elementare de biologie, după care i-a vorbit despre teoria evoluției. Pentru a nu rămâne doar în spațiul științific, ea i-a vorbit și de Dumnezeu și despre cum creează el fiecare suflet omenesc în parte. După ce a terminat, copilul avea o privire năucită. "Da?", a îngânat el după lecția ad hoc. "M-am întrebat de unde vin, pentru că prietenul de peste drum spunea că vine din Florida."

La întrebarea de unde venim, se poate răspunde în multe feluri. Trebuie să ținem acest fapt prezent în minte atunci când ne îndreptăm atenția spre relatarea ofertă de viziunea științifică contemporană despre originile universului. Teoria care predomină între oamenii de știință de astăzi este că trăim consecințele, sau că de-a dreptul ne aflăm în mijlocul, unei explozii gigantice care a început acum cincisprezece miliarde de ani. Majoritatea cosmologilor se referă la Big Bang ca la o "singularitate", adică o graniță ultimă, o "stare de densitate infinită" în care spațiul și timpul nu existau. Aceasta este limita extremă în timp la care putem să ne gândim, pentru că înainte de acest moment nu putem specula, cel puțin în sens științific, fără categoriile spațiu și timp.

Cu toate acestea, în ultimele două decenii au apărut noi teorii, dintre care una, spre exemplu, prezintă Big Bang-ul ca pe o fluctuație a unui vid primar. Alți cosmologi, precum Stephen Hawking, afirmă că "singularitatea" inițială trebuie respinsă, pentru că universul nu are o limită, ci "se auto-conține pe el însuși și nu este afectat de nimic din afara lui". Aceste variații din cosmologia Big Bang par a indica un univers auto-suficient, care fie s-a produs din vid, fie s-a produs din el însuși. Filozoful Quentin Smith sintetiza astfel neliniștile aduse de noile teorii: dacă teoria Big Bang-ului, cu variațiile mai noi, este adevărată, "universul nostru există fără explicație. Există ne-necesar, improbabil și necauzat. Există absolut fără nici un motiv." În acest univers auto-suficient, explicat dintr-un capăt în altul de legile fizicii, s-ar părea că nu mai există loc pentru Dumnezeul evreilor, creștinilor sau musulmanilor. Avansul științei moderne amenință să îngroape viziunea tradiționale despre creație și despre Creator, ca fiind artifacte intelectuale ale unor vremuri mai puțin luminate. Poate că Dumnezeul teologiei tradiționale este o ipoteză în vechime necesară, acum inutilă.

Prea adesea discuțiile contemporane despre relația dintre știință și religie suferă de ignorarea istoriei, după cum este și cazul temei noastre. Pentru că îl putem "salva" pe Dumnezeu și teologia naturală de praful ignorării prin simpla întoarcere la analizele elaborate privind creația din epoca scolastică. În secolul al XIII-lea, învățați de excepție precum Albert cel Mare și Toma d'Aquino au studiat implicațiile teologiei creștine asupra celor mai avansate cunoștințe științifice din zilele lor - adică asupra lucrărilor lui Aristotel și ale comentatorilor săi musulmani, care recent fuseseră traduse în limba latină. Pornind de la "noutățile" științifice ale vremii lui, Toma a dezvoltat o analiză a doctrinei creației "ex nihilo", care rămâne și astăzi una dintre cele mai importante realizări ale culturii apusene. Analiza sa oferă o claritate revigorantă pentru discuțiile contemporane confuze despre relația dintre știință și religie.

Multora dintre contemporanii lui Toma li se părea că există o incompatibilitate fundamentală între afirmația specialiștilor antici în fizică cum că ceva nu poate să vină din nimic, și afirmația credinței creștine că Dumnezeu a produs ceva din nimic. Mai mult, pentru greci, din moment ce ceva trebuia să vină din ceva, trebuie ca mereu să fie ceva - universul trebuie să fie deci etern. Iar un univers etern pare în contradicție cu un univers creat "ex nihilo", astfel că unii gânditori creștini medievali credeau că știința greacă, în special persoana lui Aristotel, trebuie interzisă, deoarece contrazice adevărurile revelației. Toma însă, convins fiind că adevărurile științei și adevărurile credinței nu se pot contrazice - Dumnezeu fiind autorul tuturor adevărurilor -, a căutat să reconcilieze știința aristoteliană cu revelația creștină.

Cheia analizei lui Toma este distincția pe care o face între creație și schimbare. Științele naturale, fie aristoteliene, fie cele din zilele noastre, au ca subiect lumea lucrurilor care se schimbă: de la particule subatomice la salba de galaxii. Acolo unde există o schimbare, trebuie să fie și ceva care schimbă. Grecii au dreptate: din nimic, nu vine nimic; așa este, dacă prin "vine" înțelegem că "se schimbă". Toate schimbările presupun o realitate materială la bază.

Creația, pe de altă parte, este cauzarea radicală a întregii existențe a orice există. A provoca complet ceva să existe nu înseamnă a produce o modificare în ceva, nu înseamnă a lucra pe ceva ori cu ceva ce există deja material. A crea înseamnă a da existență, și toate lucrurile sunt total dependente de Dumnezeu pentru însuși faptul că există. Dumnezeu nu ia nimicul și face din el ceva, un lucru oarecare. Mai degrabă orice lucru separat de cauza existenței sale, devine absolut nimic, nimicul. Creația nu este un eveniment distant; creația este cauzarea continuă și totală a existenței a orice există. Creația, de aceea, este subiect al metafizicii și teologiei, nu al științelor naturale.

Toma nu a văzut nici o contradicție în noțiunea de univers etern creat. Pentru că, chiar dacă - să presupunem - universul nu ar avea nici un început temporal, ar depinde totuși de Dumnezeu ca să existe. Nu există nici un conflict între doctrina creației și orice teorie fizică. Teoriile științelor naturale au ca subiect schimbarea, fie ea biologică sau cosmologică, finită sau infinită. Creația are însă ca subiect existența lucrurilor, nu schimbările din ele.

Toma nu considera că începutul cărții Genezei poate ridica vreo problemă științelor naturale, pentru că Biblia nu este o carte de științe. Ce este esențial pentru credința creștină, după Toma, este "evenimentul creației", nu maniera sau modul formării lumii. Adeziunea fermă a lui Toma față de adevărul Scripturii, fără să cadă în capcana lecturii literare ale textului, oferă o valoroasă corecție exegezelor Bibliei care trag concluzia că trebuie să alegem între interpretarea literară a Bibliei și știința modernă. Pentru Toma, semnificația literară a Bibliei este ceea ce Dumnezeu, autorul ei, dorește ca cuvintele să exprime. Sensul literar al textului include metafore și alte figuri de stil utile pentru a exprima adevărul Bibliei spre înțelegerea cititorilor. De exemplu, când citim în Biblie că Dumnezeu și-a întins mâna spre ceva, nimeni nu se gândește că Dumnezeu are o mână. Semnificația literară a unui astfel de pasaj privește puterea lui Dumnezeu, nu anatomia Sa. De aceea nimeni nu trebuie să se gândească că cele șase zile de la începutul Genezei se referă la timpul de acțiune al lui Dumnezeu, pentru că actul creator al Său este instantaneu.

Aderând la lectura tradițională a Genezei și la proclamarea doctrinală a celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215), Toma afirma că universul are un început temporal. Aristotel, spunea el, a greșit crezând altceva. Dar Toma afirma că nu putem ști, doar pe baza rațiunii, dacă universul este sau nu etern. Chiar și etern, universul tot a trebuit să fie creat. A afirma, în baza credinței, că universul are un început temporal nu implică nici o contradicție cu ceea ce științele naturale pot afirma. Concluziile unor oameni de știință, precum Hawking, despre creație, sunt false, pentru că intră în domeniul în care științele naturale nu pot afirma, nu au drept de cuvânt, fiind, după cum spuneam mai sus, domeniul metafizicii și al teologiei.

Teoria Big Bang-ului descrisă de cosmologii moderni vorbește despre o schimbare, nu despre creație; științele naturale nu pot ele însele să relateze originea ultimă a tuturor lucrurilor. Susținătorii doctrinei creștine despre creație nu trebuie să creadă că "singularitatea" inițială a cosmologiei Big Bang tradiționale ar oferi o confirmare științifică a punctului lor de vedere. La fel, nici cei care resping doctrina creației nu trebuie să creadă că recentele variații în cosmologia Big Bang ar veni în ajutorul lor. Chiar dacă universul ar fi rezultatul fluctuației unui vacuum primar, tot nu ar fi un univers auto-creat. Nevoia de a explica existența lucrurilor nu dispare. Contrar pretenției că universul descris de cosmologii contemporani nu lasă pentru creator nimic de făcut, acolo unde un creator nu a cauzat tot ce există, nu ar exista nimic. Faptul că noi existăm, că lumea există, este deci dovada Creatorului nostru.

Toma d'Aquino nu ar fi avut nici o problemă să accepte cosmologia Big Bang, chiar și cu recentele ei variații, putând să afirme în același timp doctrina creației din nimic. Aceste variații ale Big Bang-ului sunt doar speculații teoretice, și probabil vor mai fi multe de acest fel. Statutul lor de simple "speculații" nu justifică eșecul în a face distincție între domeniile științelor naturale, metafizicii și teologiei. Asemenea băiețelului menționat la început, unele teorii ne spun o mulțime de detalii, dar care sunt dincolo de întrebarea noastră. Toma d'Aquino nu avea avantajul celor ce folosesc telescopul Hubble, dar din multe puncte de vedere el vedea mai departe și mai clar decât aceștia.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire