pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2006 

CÂT DE ACTUAL ESTE CÂNTUL FĂPTURILOR
Marina Fara

Toma dCuprins

 

Începutul unui an predispune la filozofare, dar nu-i mai puțin adevărat că orice început e o bună temă de cugetare. Credem deci că o privire asupra câtorva orizonturi din realitatea Creației se potrivește cu această primă ediție din anul 2006 a revistei noastre.

Este, în plus, o realitate apropiată de familie, din poziția acelei inefabile demnități de a fi custode al vieții, al noilor vieți chemate la existență printr-o miraculoasă "colaborare" cu Creația divină.

Nu putem să nu ne gândim că astăzi această temă cuprinde și un orizont de acută dezbatere cu conotații etice, în impasul "confundării rolurilor", de Creator și pro-creator.

E o inconsecvență aparent măruntă: a admite, privind la propria persoană, că Dumnezeu ne-a chemat la existență, ne-a chemat cu numele nostru, deci în unicitatea persoanei - pe de o parte, iar pe de altă parte a considera copilul zămislit - numit cu prea mare ușurință cu termenul generic de embrion - un simplu obiect de laborator, o sumă de țesuturi, de celule. De ce să-l numim embrion și nu ceea ce este de la început, având în momentul creației și evoluția inclusă: o persoană, un copil?

Fascinați de putința cu care ne-a înzestrat Creatorul, de a avea libertatea și capacitatea să-i aprofundăm orizonturile mirifice ale creației, am trecut - poate fără să ne dăm seama - granița dintre material și inefabil și am pierdut din vedere - depreciind tocmai partea sublimă a ființei noastre - aspectul sacru al vieții.

La izvorul ei se află o treime: două persoane umane, care în complementaritatea lor alcătuiesc o unitate, și Creatorul divin. Este un act de iubire perfect.

Citeam recent despre unul dintre cazurile - care tind să devină tot mai numeroase - ale copiilor care-și cunosc doar mama, dar nu și tatăl, fiind aduși pe lume în regim de anonimat patern. Acești copii trăiesc de la o vârstă cu obsesia frenetică de a-și descoperi părintele ascuns; și este o firească dorință umană de a-și cunoaște sursa, izvorul sosirii sale pe lume, obsesie care-i conduce gândul la un gest de iubire binecuvântat de Creator... Nu pot să nu amintesc aici o scurtă meditație a Monseniorului Ghika, unul din "gândurile pentru zilele ce vin" sau "pentru șirul zilelor": "Abandon et offrande dans le geste de la source" (din "Monseniorul" de Horia Cosmovici, editura M.C. 1996). Ca toate aforismele sale, scrise în limba franceză, traducerea în limba română implică o multiplicitate de perspective. Abandonare (de sine) și ofrandă, în "actul" izvorului.

Privind fireasca dorință umană de a cunoaște propriile începuturi, remarcăm înalta demnitate a părinților. Papa Ioan Paul al II-lea accentua mult responsabilitatea maternității și paternității, pe care modernitatea le-a supus la grele încercări. Se constata la un moment dat o criză a paternității (cu implicații sociologice puternice și felurite, una dintre ele fiind, de exemplu, recenta revoltă a suburbiilor imigrației din Franța). Dar o privire mai atentă arată că nu se poate vorbi despre o criză a paternității fără una a maternității și invers. Deja în prima parte a secolului trecut, prin diferite consecințe ale ascensiunii mișcărilor feministe precum liberalizarea avortului, se putea observa o posibilă criză a maternității. Este contextul în care apăreau - spre întărirea spirituală a familiilor - cărți despre misiunea și demnitatea deosebită a mamei. La un mic interval de timp, au fost publicate două cărți de referință, purtând același titlu: "Mama", una semnată de Monseniorul Ioan Suciu și alta de Cardinalul Mindszenty.

Faptul că paternitatea și maternitatea "funcționează" împreună, și că rolurile bine determinate - cel patern și cel matern - se condiționează reciproc, ne îndreaptă privirea spre un nou orizont de contemplație privitor la "unitatea" oricărui început; dar ne demonstrează o dată în plus că ceea ce noi credem a fi un început urmat de o evoluție (de exemplu creșterea și maturizarea copilului), pentru Providență este o realitate unică: Creația.

Desigur, poetul, dispus să creadă în mister, vede această realitate mai aproape decât filozoful, care o deduce în mod rațional. El se întâlnește cu revelația divină și este mai dispus la credință. Îmi amintesc cum a definit un copil poetul: "este cel care privește numai în sus". Țin minte tăcerea care ne-a cuprins pe noi, adulții care eram de față. Și cred că nu doar eu am avut atunci impulsul firesc de a "clasifica" oamenii în cei ce privesc în sus și cei ce privesc în jos (îmi doresc să fi fost o clasificare lipsită de pretențiile critice ale adultului, dar cu înțelepciunea inefabilă a "copilului" care dăinuie în fiecare dintre noi).

 

Gândindu-mă la capacitatea poetului de a desluși orizonturile Creației, îl invoc pe Sfântul Francisc de Assisi, cu al său "Cânt al făpturilor", și cred că cea mai directă și sigură cale de a ne cunoaște "izvorul" este să-L binecuvântăm pe Creator.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire