pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2005 

TAINELE LUI SADOVEANU
Andrei Goția

Șifonierul, Leul și VrăjitoareaCuprinsPovestea brăduțului uscat

 

"Dimineața de septemvrie e calmă și lină, fără adiere de vânt. Lacu-i luciu ca o oglindă. Aburi ușori plutesc, străpunși de primele lumini, risipindu-se în forme variate și înșelătoare. Se urcă pe pămătufuri și închid câtva timp desăvârșit orizontul spre lumea cealaltă - dând iluzia unei retrageri misterioase și desăvârșite. În lumina ochiului, vânătorul de altădată deosebea, cu inima bătând, trei ori patru lebede, care pluteau solemn. Mirajul, sporind depărtarea și volumul, le făcea să semene cu niște galiote antice sosite din țara Tainei în apele de la Cristești. Vânătorul cel vechi le privea îndelung, fără să le tulbure - ca pe una din minunile sacre ale naturii."

Fragmente ca acesta din povestirea "Vânătoarea, acum o sută de ani, în Moldova", din volumul "Țara de dincolo de negură" (1926), se regăsesc peste tot în această carte: "aburi ușori", "înșelătoare", "iluzia", "retrageri misterioase", "mirajul", în sfârșit "minunile sacre" - acesta este arsenalul de care Mihail Sadoveanu, un adevărat dascăl în ale misterului, se servește pentru a-și iniția cititorii într-o lume de vis, "țara Tainei".

Copil fiind, citisem "Dumbrava minunată" și plânsesem cu Lizuca, ori mă mângâiasem cu prezența lui Patrocle. Îmi aduc aminte și de Panciuc, din povestirea cu același nume, curajosul rezervist care, în războiul de independență, și-a salvat cu prețul vieții prietenul rănit. Înainte de a mă întâlni cu Tudor Șoimaru, cu Ionuț Jder, ori cu personajele din "Hanu Ancuței" în lecturile de liceu, am avut ocazia chiar de a-l asculta pe Sadoveanu: aveam un disc cu povești de-ale lui Creangă, citite extraordinar de scriitorul din Pașcani și ascultate de zeci de ori de copiii care eram.

La 5 noiembrie s-au împlinit 125 de ani de la nașterea prozatorului (1880-1961). Anii din urmă au arătat și aspecte întunecate din biografia lui Sadoveanu, aflat în fruntea masoneriei române ori la conducerea Marii Adunări Naționale. E tristă această duplicitate și fractură între talent și moralitate. Dar nu aceste taine tenebroase doresc să le evoc, ci pe cele luminoase.

În "Neamul Șoimăreștilor", publicat între 1912-1913, roman complex în care evocarea istorică a domniei lui Ștefan Tomșa se împletește cu povestea înstrăinatului oștean Tudor Șoimaru, reîntors să-și găsească rădăcinile, regăsim aceleași hotare tainice:

"Se opri și Șoimaru, simțind, în tăcerea care-i împresură deodată, ca o înfiorare tainică cuprinzându-i pe amândoi. O privighetoare își ascuți parcă de câteva ori glasul într-o tufă din apropierea lor; apoi, în tăcerea văii, rămase ca o bătaie surdă și depărtată, necontenită, ca și cum lucrători necunoscuți băteau pământul cu maiurile în adâncimile singurătății.

- I-am mai auzit... șopti Șoimaru înălțat în șa și ascultând... Când eram odată cu bunicul, i-am și văzut bătând cu coada în vizuinile lor...

- Cânii de apă!... zise fata râzând și privindu-l țintă. Și eu i-am văzut... Și i-am auzit de multe ori din locul acesta... Aici e frumoasă și tainică pădurea de mesteceni..."

După urmărirea și lupta cu vatamanul Vasca, Șoimaru și tovarășii lui reușesc să o elibereze pe Magda Orheianu, de care oșteanul se îndrăgostește năprasnic, neștiind că între ei se află sângele lui Ionașcu, tatăl lui Tudor, ucis de tatăl Magdei. În acest fragment, cei doi tineri, călărind în fața celorlalți, se apropie de locurile lor natale. Un aspect de bază al conturării țării Tainei este legătura dintre nou - iubirea celor doi tineri - și vechi - amintirea comună a castorilor din vremurile copilăriei. Registrul sonor este fundamental aici: tăcerea parcă naște "înfiorarea tainică", urmată de cântecul scurt al privighetorii; "tăcerea văii" se cadențează apoi cu bătăile surde ale cozilor castorilor, "ca și cum lucrători necunoscuți băteau pământul cu maiurile în adâncimile singurătății", pereche exterioară a bătăilor inimii din piepturile celor doi. Dialogul reținut nu face decât să identifice experiența comună a celor doi îndrăgostiți și să numească, în cuvintele Magdei, perechea nedespărțită a tainei, frumusețea: "Aici e frumoasă și tainică pădurea de mesteceni..." În acest cadru cei doi vor schimba primele săruturi.

"La răsărit se deschisese o poartă de rubin. Deasupra ei suia pe cerul verde ca ghiața flacăra care se chiamă Steaua Ciobanului. Vântul contenise. Întinderile către zări erau albe. Peste baltă se durase pod de argint. Zvonurile căzuseră la pământ și stăpânea peste toate numai puterea de cremene a gerului. Acest farmec se săvârșise în răstimpul cât ține un somn. Ionuț ieși în larg și-și boldi ochii asupra acestei lumi nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori."

Aceste rânduri parcă ar fi luate dintr-o poveste: "poarta de rubin", "cerul verde ca ghiața", "podul de argint" conturează o lume unde așteptăm din clipă în clipă apariția unei zâne. Ca în fragmentul anterior, liniștea e fundalul pe care poate fi admirat acest cadru feeric: "Zvonurile căzuseră la pământ și stăpânea peste toate numai puterea de cremene a gerului." Prozaicul nu-și are loc aici: Steaua Ciobanului nu e un astru, ci o "flacără"; zorii zilei au dubla consistență a fulgilor de nea și a petalelor de trandafir, iar omul nu poate decât să deschidă ochi muți de admirație în fața acestui "farmec": "Ionuț ieși în larg și-și boldi ochii asupra acestei lumi nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori." Dar nu ne aflăm în fața unei povești, ci a romanului "Frații Jder" (1935-1942), iar oșteanul care e cel mai mic dintre fiii comisului Manole nu se pierde în visare, ci de îndată dă poruncă de plecare.

Închei cu un fragment din "Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă" (1929):

"Dar dintrodată, brusc, ca și cum s-ar fi tras o perdea, codrul se desfăcu în dreapta și-n stânga și, în lumina lunii atârnate în cer, sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se mișcară năprasnic și, cu salturi agile, pieiră sub bolțile de întuneric în partea dimpotrivă.

- Aiștia-s boii pădurii, zise Griga întorcând capul și sticlindu-și dinții în lună.

- Ce este? întrebă, mișcat, de Marenne.

- Am tulburat pășunea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset.

Abatele se simți pătruns de un simțământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită și fără păreche în eternitate."

Apariția tainică a zimbrilor este pregătită regizoral. Codrul adânc înfipt în pământ capătă mlădieri de cortină - "codrul se desfăcu în dreapta și-n stânga", lăsând să se vadă, în lumina lunii, fundalul: "sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaie". "Actorii" nu-și fac apariția de îndată, ci-și anunță prezența sonor: "Izbucniră mugete." Însă privitorii nu vor avea parte decât de o apariție fugară: "Umbre se mișcară năprasnic și, cu salturi agile, pieiră sub bolțile de întuneric în partea dimpotrivă." Dar Sadoveanu nu descrie o scenă de teatru. După identificarea umbrelor cu "boii pădurii", beizade Ruset traduce intrarea călăreților ca pe o intruziune - "Am tulburat pășunea zimbrilor", iar reacția abatelui de Marenne nu e a unui spectator, ci a unui credincios care e surprins de o viziune în această catedrală silvestră unde bolțile sunt "de întuneric", iar luna e "atârnată în cer" ca o candelă: "Abatele se simți pătruns de un simțământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită și fără păreche în eternitate."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire