pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2005 

POVESTEA BRĂDUȚULUI USCAT
Maria Goția

Tainele lui SadoveanuCuprinsPovestea steluței care a uitat de frig

 

Ca de undeva de departe, mai mult ca-ntr-un suspin, brăduțul auzea în amintire ciripitul prietenilor din pădure: "Vei fi fericit!..." din acea dimineață de început de iarnă...

 

De o vreme ningea în fiecare zi. În liniștea pădurii cu urme puține și repede acoperite de fulgi moi, prinseseră să răsune lovituri seci de secure. Brazii tineri, care abia ce se înălțaseră în vară deasupra tufelor de mure, se înfiorară:

- Au și venit tăietorii de lemne? îndrăzniră ei să ridice o întrebare spre brazii cei falnici din apropiere.

Aceștia însă păreau să nu aibă altă grijă decât să-și lase crengile largi să prindă orice adiere, care risipea apoi în aer o pulbere fină și scânteietoare de zăpadă.

Doi pițigoi prieteni se așezară în brăduțul nostru și îi ciripiră:

- Sunt căutătorii de pomi de Crăciun! Sunt căutătorii de pomi de Crăciun!

Brăduțul tăcu puțin, apoi întrebă cu glas nesigur:

- E de bine sau de rău?

- Dacă te vor alege pe tine, te vor lua de aici...

- E de rău, deci! Nici nu-i venea să mai întrebe cum se va petrece asta, căci i-o spunea răspicat zgomotul securii. Era speriat de moarte.

Dar pițigoii ciripiră iute mai departe:

- E adevărat că-ți vor lovi tulpina cu securea, dar altfel nu se poate: numai așa vei putea sărbători Crăciunul într-o casă cu copii!

- Te vor împodobi cu globuri, cu beteală și cu lumânări și vei străluci cu fiecare rămurică! În vârf îți vor așeza un înger frumos din hârtie aurită. Când îl vor privi, toți, mari și mici, își vor aduce aminte de îngerul care le-a vestit păstorilor Nașterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu... Și-I vor cânta colinde.

"Multe mai știu pițigoii..." se gândea brăduțul, și era adevărat, căci atunci când cauți firimituri pe la ferestre, prinzi multe din zbor!...

Și brăduțului îi suna cumva cunoscută această veste de demult care, într-un chip nelămurit încă, îl umplea de bucurie. "Viața mea nu va mai fi la fel..." O simțea. Urma să se petreacă ceva important.

Nu, nu era vorba de izbitura tăișului aproape de rădăcină... Lacrimile mari de rășină care picurau din tăietură nu erau de părere de rău. Brăduțul era în drum spre cei cărora le va aduce bucuria Crăciunului, și nu voia să o umbrească cu durerea lui.

Pițigoii, refugiați în tufișurile apropiate la ivirea străinilor, își făcuseră apoi curaj și-i zburau în preajmă, ciripind, până ce brăduțul fu pus în sanie.

- Vei fi fericit! Drum bun!

- Va fi cea mai frumoasă zi din viața ta!

- Cea mai fericită!

Sania zbura la vale și ecoul acelui ciripit se împletea cu clinchetul clopoțeilor. "... Cea mai fericită!... Fericită!"

Și așa a fost! Erau încântătoare globurile colorate, jucăriile micuțe de sticlă poleită, firele îmbelșugate de beteală... Era ca de poveste licărul lumânărilor care făceau să freamete tot frunzișul și alte raze să aurească fiecare din podoabele cele minunate... Dar ce să fie mai frumos decât fețele acelor oameni bucuroși, care se țineau îmbrățișați și colindau, luminați de gânduri bune?...

"De raze mii strălucește pomul și ni se clatină ușor... Să fi șoptit, cum a zis Domnul: 'O bucurie tuturor!'...?" Brăduțul știa acum: aceasta era clipa lui, clipa cea mare! Și mireasma lui umplea toată casa. Era fericit.

 

Brăduțul, acum pe jos, în zăpada amestecată cu noroi de lângă container, nu regreta pădurea, nu suspina după aerul tare al muntelui: el fusese pom de Crăciun! Nu mai purta nici un glob, nici un fir de beteală, căci toate fuseseră strânse în cutii, pentru Crăciunul următor, dar crenguțele îi rămăseseră în aceeași poziție, cum erau atunci. Brăduțul nostru era curajos și nu-și plângea de milă, ci încerca să țină minte cât mai bine și cât mai mult timp bucuria din privirile oamenilor cu care își petrecuse Crăciunul.

"... Doi îngeri albi din cer coboară și lângă pom au îngenuncheat... Se-nchină-n taină și apoi zboară, plutind spre cerul îndepărtat..." Brăduțul îi petrecu în gând pe îngerii din colind și se dori o secundă și el în zbor spre cerul lui Dumnezeu. Dar Ziua de Crăciun trecuse.

Nu știu însă cum de tocmai atunci se opri lângă container un biet zdrențăros înfrigurat. Puse repede mâna pe brad și din două mișcări își încropi din el un foc pe cinste, chiar acolo. Întinse mâinile spre flăcări mai să le atingă, să le prindă toată căldura. Brăduțului nu-i venea să creadă ce i se întâmplă: ardea, ardea chiar el. Dintre flăcări, întâlni o clipă privirea luminată a omului care, în sfârșit, se încălzea! Nu mai apucă să vadă mai mult, căci fu cuprins cu totul de foc. Se lăsă în voia lui. Simți cum se împuținează tot mai mult, cum devine tot mai ușor, tot mai ușor, în timp ce un roi de scântei se înălțau fericite, pe urmele îngerilor.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire