pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2005 

MAI MULT DECÂT A "SPUNE RUGĂCIUNI"
Mary Beth Bonacci
traducere Oana Capan

Bucurii si tristeti de CraciunCuprinsEste speranță!

 

Am crezut mult timp că mă rog prost. Nu era pentru că nu vroiam să mă rog. Pur și simplu nu credeam că mă rog bine. Îmi pierdeam rapid atenția. Mintea mea trecea cu repeziciune de la un subiect la altul. Încercam să meditez, dar niciodată nu reușeam aceasta pentru prea mult timp. Dacă meditam la Buna Vestire mă întrebam: Unde era Maria? Cum era îmbrăcată Maria? Dar eu cu ce mă voi îmbrăca mâine la... Și gata era meditația.

Cred că nu sunt singura în această situație. (Vă rog spuneți-mi că nu sunt singura!) Când suntem copii suntem învățați cum să "spunem rugăciunile". Și rostim silitori "Tatăl nostru" și "Bucură-te Marie", zi de zi, fără să învățăm să mergem mai în profunzime. Apoi citim cărți despre sfinți și despre tot felul de experiențe de rugăciune, și ajungem să ne întrebăm: nu cumva ne lipsește "gena rugăciunii"? nu cumva dintr-o anomalie genetică nu putem să ajungem la înălțimile contemplării?

Cred că greșim.

Viața mea de rugăciune a luat o cotitură serioasă atunci când îndrumătorul meu spiritual mi-a spus să mă pun în prezența Preasfântului Sacrament, zi de zi, timp de 15 minute. "Nu îmi pasă ce faci acolo - doar să fi acolo!" Ei bine, vă dați seama că dacă aveți sarcina să priviți la cineva 15 minute, zi de zi, aproape sigur că veți ajunge să stați de vorbă cu acela. Cu atât mai mult cu cât în cazul meu nu era un oarecare el ci EL. Am ascultat deci de îndrumătorul meu spiritual și am vorbit zilnic cu Isus. I-am pus întrebări. Am scris într-un jurnal spiritual, făcându-mi ordine între gânduri și sentimente. Am citit pasaje din Sfânta Scriptură.

Evident că și așa mintea mea o lua la goană. Vorbind cu Dumnezeu despre ziua mea, în minte mi se contura planul ei. Cel puțin îmi planificam ziua în prezența lui Cristos. Și nu știu cum, dar știind că El este prezent fizic în Euharistie, gândurile parcă nu mai îmi săreau de la una la alta atât de sprinten. Evident, la început nu am văzut marea diferență în viața mea cotidiană. Mă luptam cu aceleași probleme. Dar în timp am sesizat unele schimbări subtile. Am început să prețuiesc acel timp cu Cristos. Dacă eram deprimată sau confuză sau agitată, mă simțeam atrasă magnetic în capela cu Preasfântul Sacrament. Probleme pe care nu credeam că le pot rezolva singură, le vedeam ca fiind mai abordabile în prezența Sa. Uneori chiar mă simțeam mai bine după ce ieșeam din capelă. Și chiar și atunci când nu mă simțeam astfel, în sinea mea știam că Dumnezeu Creatorul a toate, care mă iubește enorm, are situația sub control. Am descoperit că trăiesc prezența Sa într-un mod extraordinar de profund atunci când mă încred în El, când mă abandonez în mâinile Lui. Spunând simplu: "Nu am nici o idee cum voi face aceasta, dar, Doamne, mă încred în tine", simțeam deja în mine o pace care, ei bine, depășește capacitatea de înțelegere a rațiunii.

De ce vă spun oare toate acestea? Pentru a vă "împărtăși" din prea plinul vieții mele spirituale? Nu. Vă spun deoarece lecțiile pe care le-am învățat despre rugăciune, ca adult, sunt lecții pe care cu toții - adulți și copii - le putem prețui. Ar fi vorba în principal de două.

În primul rând, sunt o mare admiratoare a sistemului "15 minute în prezența Sa - orice ar fi". Nu trebuie să ne gândim la soare sau să îi conștientizăm prezența pentru a-i absorbi razele. Cred că similar se întâmplă și cu Cristos prezent în Euharistie. Punându-ne fizic în prezența Sa, el ne schimbă - chiar dacă aceste schimbări sunt mai greu de sesizat. În plus, odată ce suntem acolo, este mai simplu să ne concentrăm asupra Sa, decât când conducem mașina sau suntem acasă. Știu că 15 minute nu pare un timp prea lung. Dar aici este frumusețea. Este suficient de lung pentru a putea avea o conversație, dar nu atât de mult încât să îți fie greu să respecți acest timp zi de zi. Și odată ce te-ai obișnuit, vei descoperi că în unele zile cele 15 minute devin 45, dar trec de parcă ar zbura.

În al doilea rând, cred că trebuie să îi învățăm pe copii să se roage în acest mod. Desigur, nu putem să îi ducem zi de zi într-o capelă cu Preasfântul Sacrament, dar un loc special în casă poate să slujească cu același scop. O iconiță cu Isus, înconjurată cu lumânări (aprinse de cei mici, și puse suficient de sus pentru a nu ajunge la ele mânuțele celor mici), poate fi un cadru minunat pentru a le vorbi celor mici despre Dumnezeu. Copiii pot să îngenuncheze în fața icoanei și să "spună rugăciunile". Dar să nu ne oprim aici. Pregătiți și un fotoliu confortabil lângă. Cuibăriți-vă cu copiii în acel scaun. Și apoi, la lumina lumânărilor, stați de vorbă cu Isus, împreună. Spuneți-i lui Isus că îl iubiți. Îndemnați-i pe copii să îi ceară lui Isus iertare pentru orice "infracțiuni" au comis în acea zi. Rugați-vă pentru cei dragi. Cereți călăuzire și ajutor. În acest mediu cald, cuprinși de brațele părinților iubitori, copiii vor putea să învețe volume întregi despre Dumnezeu. Și despre rugăciune.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire