pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2005 

CEI PATRU EDUCATORI
Antoni Coll Gilabert

Jocuri pentru scolari si scolareiCuprinsParintii la Scoala lui Isus

 

De multe ori, cu surprindere constatăm cât de repede zboară timpul, prin faptul că ne vedem copiii, dintr-odată, adulți.

Poate există mai puțină înclinare spre gândul că tocmai la vârsta creșterii spectaculoase (până la 18 ani), copiii, tinerii au nevoie ca părinții să petreacă timp cât mai mult alături de ei. În stilul de viață modern, copiii și adolescenții sunt supuși unor agenți educatori asupra cărora se cuvine să medităm cu cea mai mare atenție. Un pedagog și ziarist spaniol, Antoni Coll Gilabert, focalizează parcursul de maxim impact educativ (între trei și cincisprezece ani), când se dobândesc deprinderi de conduită - valori sau antivalori - și se întreabă asupra calității celor patru agenți educatori: familia, școala, prietenii, mijloacele de comunicare. El rezumă observații și aprofundări pe tema aceasta, petrecute în Spania, țară în care există serioase preocupări pentru apărarea familiei și pentru o educație cât mai solidă a tinerelor generații.

Am concentrat câteva idei dintr-un studiu al profesorului Gilabert, intitulat "Cei patru educatori", publicat în revista "Nuestro tiempo", referitor la influențele educative ce marchează acești decisivi ani din viața copiilor și adolescenților. Sunt realități comune, pe care le regăsim și noi, dar astfel de evaluări alcătuiesc baza minimă a unei poziționări a familiilor, în demersul lor educativ, pentru că indiferent de mediul și de condiționările sociale și culturale, familia rămâne principala responsabilă a zestrei de valori și de educație a fiecărui tânăr pentru întreaga viață. (Marina Fara)

 

"Profesorii" zilnici ai fiilor noștri până la 18 ani

Sunt anii de maximă dependență de familie, dar și anii școlarizării, anii în care prietenii intră în scenă, anii în care copiii și adolescenții se pot apăra mai puțin de influența mijloacelor de comunicare, mai ales de cea televizorului.

Personalizând factorii educativi, să spunem că ei sunt "profesorii" zilnici ai fiilor noștri. Ca orice clasificare, s-ar putea ca și aceasta să fie schematică și de discutat, dar credem că e o simplificare validă.

Și acum aș întreba, într-o formă provocatoare: câte ore de clasă îi oferă zilnic, elevului, acești profesori? Estimările diferă de la o familie la alta, dar este clar că orarul, în linii mari și în cea mai mare parte din cazuri, e același. Familia ar avea timp să educe foarte puțin dimineața (...), apoi la amiază, dacă fiii și părinții iau masa împreună - lucru din ce în ce mai rar - și seara, care ar fi timpul predilect. Școala își exercită educația de-a lungul zilei, inclusiv prin activitățile extra-școlare complementare. Prietenii sunt prezenți și ei în tot acest orar "școlar", ca un cadru de referință pentru comportamentul social al minorilor. Mijloacele de comunicare, mai ales internetul și televizorul, le ocupă de multe ori timpul după amiezii până la culcare, se înțelege că disputându-și cu familia această perioadă.

În cifre, în Spania, situația ar sta cam așa: școala - cinci ore; internet și televizor - trei sau patru ore; familia - trei sau patru ore; prietenii - ca referință ambientală, cinci ore, cu tendința de a crește la sfârșitul săptămânii.

Comparând această situație cu cea existentă în urmă cu cincizeci de ani, este clar că au câștigat o mare importanță mijloacele de comunicare ca educatori - pe atunci nici nu existau - și a scăzut rolul familiei, mai ales când părinții iau masa în afara casei, aproape de serviciu.

Nu doresc să afirm dacă acest lucru este bun sau rău. Fiecare generație are problemele și resursele ei. Nu spun dacă e mai bine ca mama să rămână acasă, cum se petrecea înainte: iubirea este imaginativă și știe cum să suplinească orele de dăruire printr-o mai mare intensitate a modului de abordare. Pe de altă parte, este bine ca bărbatul să se implice din ce în ce mai mult în ansamblul obligațiilor căminului, și să nu se rezume doar - ca înainte - la datoria fundamentală de a câștiga bani pentru necesitățile familiei, lăsând pe seama femeii și a școlii educația copiilor.

 

O evaluare calitativă

Concluzia evaluării anterioare este că familia pierde greutate, în favoare mijloacelor de comunicare, în timp ce școala și prietenii își mențin influența dintotdeauna.

Aș dori să fac o evaluare calitativă a acestor "patru profesori", începând cu mijloacele de comunicare. Nu mă voi referi la radio și nici la presa scrisă. În privința acesteia din urmă, am făcut o evaluare printre elevii unui colegiu, care au venit la mine la redacție să-mi ia un interviu pentru o lucrare pe care o aveau de făcut la școală. La întrebarea mea, "cine dintre voi citește ziarul nostru?", a ridicat mâna, timid, doar unul și spre surprinderea mea, atunci când l-am rugat să-mi spună ce rubrică citește, el mi-a indicat programul emisiunilor de televiziune.

Televizorul a devenit un "profesor" foarte influent. Prezintă de multe ori într-o manieră atractivă realitatea și ficțiunea. Aparent, nu impune nimic, dar în realitate induce judecății puțin formate a spectatorilor minori - și a multor spectatori adulți - categorii negative, uneori foarte dăunătoare: de exemplu, prezentând ca fiind normale consumul de alcool, violența, relațiile premaritale, infidelitatea conjugală sau banalizarea sexului, până la punctul în care totul este ca un joc. Nici videoclipurile, care îmbină muzica sincopată cu imagini de distrugere în masă, nu cheamă la reflecție intelectuală sau la o conduită calmă.

Internetul, ca "profesor particular", poate să devină un instrument extraordinar de consultare, sau poate pătrunde, provocator, în intimitatea conștiinței.

 

Un al doilea "profesor" este grupul de prieteni. Dintotdeauna, alegerea prietenilor are importanță asupra conduitei. La vârstele acestea, apoi în perioada studenției, din dialogurile cu prietenii se formează atitudini, chiar convertiri față de modul de viață anterior. Mă gândesc de exemplu la narațiunea în care celebrul scriitor C. S. Lewis istorisește cum a descoperit catolicismul datorită plimbărilor pe care le făcea, în Oxford, cu prietenul său J. R. Tolkien, cunoscutul autor al ficțiunii "Stăpânul inelelor".

 

Cel de-al treilea "profesor": școala. În ea s-a produs o schimbare substanțială. Înainte era de la sine înțeles că educația era asociată cu instruirea și că profesorii transmiteau valori sigure, dincolo de formulele matematice sau lecțiile de geografie.

Relativismul, inclusiv teama profesorilor de a-și exprima propriile lor convingeri (cu toate că e mai bine, câteodată, să nu le exprime), îi lasă uneori pe elevi lipsiți de beneficiul educativ, care ar trebui să fie datoria primordială, fenomen pe care l-am putea numi (parafrazându-i pe constituționaliștii americani), "persecutarea adevărului". Dar pentru aceasta trebuie să fii convins că adevărul există și nu trebuie să-ți fie teamă să-l expui. Nu și să-l impui, ceea ce nu este același lucru.

 

Familia

În sfârșit, al patrulea "profesor", de fapt este primul. Starea de apropiere care s-a produs între părinți și copii este foarte bună. Dar există pericolul demisiei părinților din funcția lor educativă, demisie care se produce cu cele mai bune intenții, atunci când, pentru a nu contraria sau a nu influența, părinții nu-și expun propriile convingeri.

Părinții mai demisionează de la datoria lor de fiecare dată când spun: "Pe tinerii de azi nu-i înțelegem", "Înainte asta nu ar fi fost permis" și alte asemenea afirmații.

Părinții creștini trebuie să-și amintească faptul că morala pe care o propun nu este opresivă, ci foarte pozitivă. Nu este o împovărare, ci o eliberare de tendințele egoiste pe care le poți recunoaște în interior. O eliberare de egoismul pe care îl induce o societate consumistă, sau de erorile pe care le educa o societate comunistă. Chesterton spunea că "familia este o celulă de rezistență față de opresiune". În ea, fiecare persoană este apreciată pentru că este cine este, nu pentru ceea ce știe, sau ceea ce are, sau ceea ce gândește. Dar iubirea față de copii nu are nimic comun cu neutralitatea educativă, imposibil de realizat.

Când André Frossard l-a întrebat pe Ioan Paul al II-lea cum justifică faptul că părinții își botează copiii când aceștia sunt mici, Papa i-a răspuns: "Părinții au dreptul să împărtășească cu copiii lor ceea ce ei consideră un mare bine, binele suprem."

Din gradul de insistență cu care părinții abordează studiul, cei mici învață că studiul este un bine important în viața lor. Din insistența amabilă a părinților ca să se spele și să fie ordonați, copiii învață că igiena și modul frumos de prezentare nu trebuie disprețuite. Dar dacă părinții nu insistă asupra altor convingeri (de exemplu, să fie sobri, să se roage, să frecventeze Biserica) atunci copiii pot gândi că acestea sunt valori învechite pe care nu numai emisiunile de televiziune, dar nici măcar părinții lor nu se mai încumetă să le propună în mod serios.

Există o tendință actuală de a educa valori minim acceptabile pentru toți. Sunt pozitive, dar minime: toleranța, bunătatea dialogului, a păcii, respectul mediului înconjurător. Cu ele însă nu se epuizează mesajele educative și familiile sunt cele care au cea mai mare responsabilitate în transmiterea acelor valori care este știut că îi vor face fericiți pe tineri. Fericirea nu provine din faptul că faci ce vrei, ci din a face ceea ce trebuie.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire