pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2005 

A FI PĂRINTE ESTE UN DAR
Ana, Italia

Parintii la scoala lui IsusCuprinsSa incurajam spiritul de aventura

 

Dragi prieteni,

Numeroasele discuții și practici din ultima vreme, și atitudinea promovată de mass-media m-au determinat să rup tăcerea și să vă împărtășesc punctul de vedere al unei femei, mamă adoptivă, a cărei viață a fost marcată de experiența fecundării artificiale.

Plec de la o întrebare de bază: "A avea un fiu este un drept, sau un dar, și deci o responsabilitate?" Viața mea și a soțului meu, Francisc, a fost profund marcată de experiența sterilității, dar cu această experiență au venit "roadele" unei alegeri conștiente și voluntare pentru o maternitate și paternitate spirituală, mai degrabă decât una biologică.

Dar pe acest drum al adopției, pe care l-am parcurs nu o dată, ci de două ori, Dumnezeu ne-a pus la încercare prin posibilitatea de a recurge la fecundarea in vitro. Am fost și noi atrași, ca atâția alții, de speranța că știința ne va putea ajuta să avem un copil care să fie, și din punct de vedere biologic, "al nostru"!... un fiu cu orice preț!

În dimineața aceea, când ne-am prezentat la spital, holul era plin, cel puțin douăsprezece cupluri. Pe când așteptam, schimbând cu cei din jur priviri care exprimau aceeași complicitate, aceleași temeri născute dintr-o experiență comună de lungi așteptări și speranțe, tuturor femeilor li s-a dat aceeași rețetă pentru o terapie cu hormoni (cu binecunoscutele riscuri de rigoare datorate hiperstimulării artificiale a activității hormonale), iar bărbații au fost programați pentru recoltare. Era în 1994, când legile nu erau încă clare, și fiecare centru de concepere in vitro se conducea după regulile directorului respectiv.

Când ne-a venit rândul să completăm formularul și să discutăm detaliile tehnice ale implantării, ne-am dat seama că nu ne puteam gândi decât la un singur lucru, și anume la embrioni, mai ales unde vor fi adăpostiți înainte de fecundarea in vitro, și la ce se va întâmpla cu cei care nu vor fi folosiți pentru implant. Doctorița și asistentele au înțeles imediat că aveau de-a face cu un cuplu care, în încercarea de a afla mai mult decât simplele explicații de rutină, doreau viața și erau conștienți de existența ei chiar - și mai ales - în acele celule care, odată congelate, aveau să rămână în așteptarea unei iminente și definitive "ieșiri la lumină" și la căldura unei existențe umane.

La întrebările noastre pline de îngrijorare, răspunsurile au fost foarte tehnice; embrionii vor rămâne congelați pentru o perioadă de maximum doi ani și jumătate (în cazul în care în "banca de embrioni" va rămâne ceva din "produsul" cuplului nostru), după care aveau să fie folosiți pentru experiențe, chiar și fără acordul nostru! De altfel, nu exista nici un fel de reglementare privind fecundarea in vitro și experimentele.

Am ieșit de la acea primă și ultimă întâlnire cu o mare tristețe, și profund răniți. Triști la gândul nenumăratelor "vieți" congelate și negate existenței în favoarea unor experimente, și, chiar mai rău, date morții din lipsă de spațiu în bancă. Lacrimile vărsate și indignarea pe care am simțit-o atunci nu numai că ne-au făcut să devenim mult mai conștienți de faptul că viața e un dar, ci ne-au și determinat să decidem că nu vom permite niciodată științei să "oprească" pentru totdeauna viața embrionilor "noștri" congelați.

Întâmplarea a voit ca în acel moment să fie cu noi, la spital, un preot iezuit pe care urma să-l găzduim pentru două zile. A fost un dar al lui Dumnezeu faptul că, împreună cu el, am putut să reanalizăm, și să încredințăm în rugăciune, emoțiile, contradicțiile, confuzia, tristețea și perplexitatea inimilor noastre.

Din acea experiență am înțeles cu claritate, și pentru totdeauna, că a deveni părinți este cu adevărat un dar al lui Dumnezeu, și nu un drept pe care să-l cumperi după plac, sau în funcție de mijloacele financiare pe care le posedă un cuplu, pentru că dorința nu e un drept. A fi părinte e un dar pentru că în planul său Dumnezeu poate avea pentru unele familii un proiect care să nu includă experiența biologică a maternității și paternității.

Cât privește fecundarea in vitro, cred că trebuie să se țină seama de faptul că fiecare embrion este "un proiect biologic unic și irepetabil" (prof. Dallapiccola, genetician), că există multe riscuri medicale atât pentru mamă cât și pentru făt, și că experiențele pe celule staminale embrionare sunt mult mai puțin eficiente decât pe celulele recoltate - fără riscuri - de la feți sau adulți.

"Embrionul este cel mai sărac dinte săraci - spunea Maica Tereza - pentru că nu are nume, nu are glas, nu are drepturi, ci se află singur în mâinile celui care l-a conceput." Simt că e de datoria mea să-l apăr cu orice preț, pentru că sunt conștientă că viața începe odată cu conceperea embrionului, și cuprinde în ea un patrimoniu genetic unic și irepetabil.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire