pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2005 

DESPRE MEMORIE ȘI POEZIE
CU ANA BLANDIANA ȘI ROMULUS RUSAN
interviu realizat de Ana-Maria Botnaru

Despre stațiile în drumul spre sexCuprinsSanctuarul de la Czestochowa

 

Moto: Cui nu-i pasă de memorie vrea implicit să dispară. Avertismentul
e foarte clar: supraviețuiesc numai popoarele care au un bun comerț
spiritual cu memoria lor colectivă. (H.-R. Patapievici - Politice)

A realiza forma poeziei înseamnă a te transforma în zeu.
(H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeții)

 

Ce este poezia?

AB: Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte un răspuns pe care mi l-a dat prin clasa a VIII-a profesorul de fizică pe care l-am întrebat ce este, de fapt, electricitatea: "Dacă aș ști, aș fi luat premiul Nobel și n-aș mai fi profesorul vostru de fizică". Am ținut minte răspunsul pentru că am înțeles atunci uluită că în miezul celor mai apropiate și curente realități poate sta ascuns misterul care ne slujește și ne determină fără să se destăinuie. Poezia este, pe un alt plan, un astfel de mister, care crește pe măsură ce o descoperim. Opera fiecărui poet este o altă, diferită, încercare de definire. În ceea ce mă privește, am simțit-o întotdeauna ca pe un scop și chiar ca pe o explicație a existenței mele, am simțit că Dumnezeu m-a făcut ca să scriu. Dar dincolo de relațiile mele cu ea, sunt convinsă - oricât ar părea de exagerat ceea ce spun - că poezia este o continuă salvare a lumii, că în absența ei lumea s-ar chirci.

 

Care este rolul memoriei - pentru o persoană, pentru o familie, dar și pentru un popor?

RR: Memoria este o patrie a spiritului. Între frontierele sale, între formele ei de relief - care sunt evenimentele, cronologiile, faptele notabile - se desfășoară conștiința omului, familiei, națiunii. Evident că nimic în acțiunea fiecăruia din noi nu se poate desfășura normal dacă nu cunoaștem ce s-a întâmplat înaintea noastră. Dacă ne ignorăm trecutul, drumul spre viitor este bâjbâit, printre obstacole de care ne izbim, pentru că nu le putem prevedea. Din păcate, în ultimii șaizeci de ani trecutul adevărat a fost ascuns tinerilor, mai ales cel recent. Cunoștințele actualei generații mature se opresc cam pe la Alexandru Ioan Cuza, pentru că în comunism monarhia a fost ocultată, din cauza caracterului ei "reacționar", iar în perioada tranziției reconcilierea cu regele Mihai a avut loc abia în ultimii ani. Am dat doar un exemplu, dar falsitatea a fost caracteristica întregii istoriografii. În școală, în mass media, istoria a fost politizată, "întoarsă pe dos". Chiar și acum, manualele predau în loc de istorie politologie. Faptele sunt înlocuite cu concepte, iar în locul marilor personalități ale trecutului apar VIP-urile momentului politic sau monden, după cum în locul "poporului" este propusă "societatea civilă", abstractă și ea, scoasă mai mult din vocabularul limbii de lemn decât din viață. Astfel încât, atunci când vor dispărea cu totul oamenii care au trăit pe pielea lor comunismul, tinerii acelui timp nu vor mai ști cu adevărat ce s-a întâmplat în deceniile de dinaintea lor. Cum spunea profesorul Alexandru Zub, trăim deja o patologie a memoriei. În acel moment va fi o moarte a memoriei.

 

Ce a însemnat comunismul pentru România? Cum arăta România lui Ceaușescu?

AB: Distrugerea legăturii cu înaintașii, cu istoria, pentru a dispărea adevărul și modelele, iar în absența lor, în lipsa conducătorilor spirituali, morali, intelectuali, în lipsa reperelor, poporul să devină populație, o pastă înspăimântată și amorfă din care să se poată clona omul nou. Atunci când, în perioada Ceaușescu, acest obiectiv a fost atins, teroarea fizică a putut să înceteze pentru că fuseseră create reflexele condiționate, iar umilința devenise mai mare decât frica, pe care o cuprindea în sine, o subînțelegea. Recursul la istorie, spectacolele kitsch în care Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul i se închinau lui Ceaușescu nu erau decât o terfelire a istoriei, un exercițiu antipatriotic, o descompunere a identității, individuale și colective, în dizolvantul minciunii generalizate, a falsului atoatestăpânitor. De aceea, deși mai puțin sângeroasă decât perioada stalinistă, epoca Ceaușescu a fost mai greu de suportat pentru că nu mai rămăsese nimic nemânjit, nefalsificat, neparodiat, și nici înapoi, nici înainte, nici în amintire, nici în speranță nu se mai întrezărea o altă lume.

RR: Ca și pentru celelalte țări din răsăritul Europei, comunismul a însemnat o ieșire brutală din normalitate, din specificul național. În mod special, românii au fost loviți de faptul că le era impusă o ideologie de extremă stângă, bolșevismul. Fuseseră un popor de țărani, tradiționalist, cu o puternică, profundă credință în Dumnezeu. Se adăuga o teamă, dacă nu o aversiune față de imperiul din răsărit, care și în vremea țarilor îi ocupase de zece-unsprezece ori (e vorba, evident, de Vechiul Regat, dar în primul rând de Basarabia). Drept urmare, românii s-au opus cât au putut ocupației comuniste, fie că era făcută de Armata Roșie, fie de protejații ei aduși de la Moscova, pentru că în România nu existau mai mult de câteva sute de comuniști. Din 1945 și până în 1964 (dar mai cu seamă în anii 1948-1953 și 1958-1962) a fost o teroare sălbatică, sângeroasă, cu aproape două milioane de arestați, deportați, sclavi duși la muncă forțată sau cu domiciliul obligatoriu. În plus, câteva sute de mii de militari fuseseră luați prizonieri și duși în Siberia. În 1964, dominația sovietică s-a încheiat, începând o scurtă perioadă de liberalism, în care s-au putut relua legăturile culturale și economice cu Occidentul, ca și cu toate țările lumii. Ceaușescu devenise vedeta politicii mondiale, până în clipa în care, profitând de aceste favoruri, a făcut un viraj de 180°, întorcându-se la cel mai primitiv stalinism (așa-numitul național comunism). El n-a mai aplicat represiunea pe scară largă, așa cum o făcuse Gheorghiu-Dej, dar a umilit pe români atât pe plan spiritual (prin obligativitatea cultului personalității și a festivalului semidoct al "Cântării României"), cât și pe planul vieții de zi cu zi (raționalizarea alimentelor, electricității, gazului și benzinei). Încât, România coborâse în ceea ce privește civilizația și nivelul de trai atât de jos, încât a devenit o caricatură a unei țări europene.

 

Ce însemna să scrii și să publici sub comunism? Dar în condiții de libertate?

AB: O continuă luptă cu cenzura, ca într-o cursă cu obstacole în care fiecare pas este o victorie, victoria cea mai mare fiind legătura produsă între cel ce scrie și cel ce citește, legătură - realizată peste capul sau pe sub nasul cenzurii - în care opera se năștea, de fapt, la jumătatea drumului dintre scriitor și cititor, din sugestia unuia și așteptarea celuilalt. Această solidarizare cu mine a cititorilor - care îmi dădeau iluzia că se strâng în jurul meu așa cum se strâng palmele în jurul lumânării ca să nu fie stinsă de vânt - mi-a fost un continuu punct de sprijin pe parcursul celor trei perioade de interdicție de semnătură (1959-1964, 1985, 1988-1989) și a atins punctul maxim atunci când poeziile interzise au început să-mi fie copiate de mână și multiplicate în mii și mii de exemplare. Cel mai greu de acceptat în condițiile de dispariție a cenzurii, după 1990, a fost faptul că libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului. A trebuit să treacă un timp până să înțeleg că orice lucru are prețul pe care l-ai plătit pentru el și un vers pentru care ai riscat este mai important decât unul, oricât de frumos, scris în condiții de libertate și siguranță. Din indiferența de azi, visez uneori la senzația solidarizării de atunci.

 

Cum s-a născut ideea Memorialului de la Sighet? În ce fel s-a materializat ea?

RR: Memorialul de la Sighet a fost o inspirație de moment, care s-a prelungit, până să fie realizată, mai bine de un deceniu. Știam de închisoarea celebră de la Sighet, unde a fost exterminată elita României: Iuliu Maniu, Dinu și Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frențiu, Chinezu, Durcovici... și mai știam de Aiud, de Gherla, de Pitești, de Jilava, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe unde s-au perindat sute de mii de oameni. Dat fiind că, simbolic, Sighetul cumulase faima cea mai cruntă, și fiindcă închisoarea era acum "dezafectată" (o ruină, de fapt), proiectul l-am fixat pe această închisoare. Urma ca cele 60 de celule să fie transformate într-un muzeu al tuturor celorlalte 230 locuri de detenție din România. Ana (Blandiana) a înaintat proiectul Consiliului Europei, care după vizita a două comisii de experți ne-a luat sub egida sa. N-am bănuit că totul va dura 12 ani, speram să ne întoarcem mult mai repede la profesiunea de scriitor. Au fost ani grei, în care a trebuit să le învățăm și să le facem pe toate: strângerea de fonduri, adunarea bazei de date prin istoria orală, prin simpozioane, acumularea arhivelor scrise, planurile fiecărei celule în parte, informatizarea, transformarea cimitirului într-un parc al memoriei prin plantații speciale. Cine ar fi crezut că vor fi atâtea de învățat și de făcut... Acum, Sighetul are peste 35 000 vizitatori pe an, o școală de vară cu sute de elevi, precum și numeroase alte ateliere și seminarii. Am editat 20 000 pagini de istorie și am imprimat 3 000 ore de mărturii, sintetizând tot atâtea destine omenești.

 

Vă rog să evocați, în câteva cuvinte, figura părintelui dumneavoastră. Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de la el?

AB: Era un preot ortodox care se dăruia în întregime operei sale, era la biserică de dimineața până seara, mereu în mijlocul oamenilor care îl căutau și pentru care era nu numai un duhovnic, ci și învățător și chiar părinte (când eram mică de tot mă întrebam dacă este numai tatăl meu sau al tuturor celor care-i spun Părinte). Când predica, se strângeau să-l asculte adevărate mulțimi și sunt convinsă că arestările succesive s-au datorat impactului pe care predicile sale le aveau. De altfel, într-una dintre sentințe, printre argumentele condamnării era faptul că predică "împotriva materialismului dialectic", ca și cum un preot ar fi putut să nu creadă în Dumnezeu. Cred că am învățat și moștenit de la el capacitatea de dăruire.

 

Vă rog să prezentați câteva dintre personalitățile care și-au legat numele de Fundația Academia Civică și de Memorialul de la Sighet.

RR: Mi-e foarte greu să aleg. Am avut, numai la partea științifică, 650 participanți și colaboratori. La Școala de Vară - șase sute de elevi și peste 120 profesori. Nu mai vorbesc de arhitecți, constructori, plasticieni. Dintre istoricii cu care am lucrat se disting în mod special Vladimir Bukovski și Stéphane Courtois. Primul este un fost dizident sovietic, care după ce a stat 13 ani în gulag a avut puterea s-o ia de la capăt, povestind totul în memoriile și studiile sale de analiză a comunismului. Are o arhivă de 7 000 file din arhivele Partidului Comunist Sovietic. Locuiește la Cambridge, în Marea Britanie, de unde ține legătura cu compatrioții săi prin corespondență, fiind declarat persona-non-grata în Rusia. A fost în România de patru ori, invitat de noi. I-am publicat două cărți - o culegere a luărilor sale de cuvânt de la Sighet și traducerea unui roman autobiografic. Pe cât de neînduplecat a fost față de comunismul rusesc, pe atât de radical este față de consumismul de tip occidental, care după părerea sa distruge personalitatea umană. Stéphane Courtois este coordonatorul "Cărții negre a comunismului". Apariția sfidătoare a acestei lucrări monumentale, la 7 noiembrie 1997 (exact la opt decenii de la "revoluția bolșevică") a stârnit o furtună de proteste în Franța, unde stânga comunistă era în acel moment în guvern. De pe urma miilor de pagini polemice, (pe care Courtois nu le-a evitat, ci le-a provocat chiar) a rămas până la urmă un verdict la procesul comunismului, în sensul că au fost dovedite complicitățile compromițătoare dintre burghezi și comuniști, dintre occidentali și sovietici. Astfel încât se poate spune despre Courtois (el însuși maoist la vârsta adolescenței) că este un demolator de mituri. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie rectorul școlii noastre de la Sighet (a fost acolo de șase ori). Dintre români, aș vorbi, în ansamblu, de toți cei care au avut încredere în noi: foști deținuți politici, intelectuali de diferite profesii, care și-au rupt din timpul lor ca să participe la simpozioanele noastre și la Școala de Vară, care ne-au dat interviuri la istoria orală, sau documente, sau cărți pentru publicare. Dintre artiștii care au înfrumusețat Memorialul cu lucrările lor aș cita pe Camilian Demetrescu, marele artist creștin din Italia, pe mai tinerii Aurel Vlad (autorul Cortegiului Sacrificaților) și Radu Mihăilescu (arhitectul Spațiului de Meditație și Rugăciune). Și, deși întrebarea dumneavoastră se referea la colaboratori maturi, aș cita totuși aici și pe elevii Școlii de Vară (și aș vrea să menționez: pe cei care au rămas alături de noi și după intrarea în universitate, pentru că au fost și multe cazuri contrare). Iar dintre studenții cu care ne-am intersectat am rămas cu puțini, dar buni, exemplul cel mai la îndemână fiind al actualei noastre secretare științifice, Ioana Boca, cercetătoare de viitor, tenace și luptătoare.

 

Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului.

AB: De la început, încă din proiectul înaintat în 1993 Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost gândit ca fiind format pe de o parte din Muzeul de la Sighet și, pe de altă parte, din Centrul internațional de studii de la București, unde se desfășoară întreaga cercetare prin care se realizează sălile muzeului, de unde se organizează simpozioanele, Școala de Vară, unde se editează cărțile apărute sub egida Memorialului și se ține legătura cu numeroasele instituții internaționale interesate în cunoașterea comunismului. Distanța considerabilă față de Sighet ne-a obligat la asta. De altfel, CISAC a început să funcționeze înainte de a funcționa muzeul: de-a lungul primilor ani în care s-au strâns fondurile necesare reabilitării clădirii, s-a organizat, cu doar câteva reportofoane donate de un medic român din Germania, departamentul de istorie care a ajuns acum la 3 000 de ore de înregistrare. Acestui departament i s-a adăugat mai târziu cel editorial, cel muzeografic, cel de arhivă. Unul dintre cele mai ample proiecte desfășurate de CISAC este în prezent legat de cele 93 000 de fișe de încarcerare pe care le deținem în copie și pe baza cărora se realizează un recensământ al populației concentraționare din România comunistă, studiu în egală măsură de istorie și sociologie, de pionierat. Romulus Rusan este autorul acestui proiect, ca și editorul tuturor cărților editate de FAC sub egida Memorialului.

 

Care sunt cele mai recente cărți editate de Fundația Academia Civică?

RR: Mi-e greu să desprind câteva titluri din cele aproape șaizeci pe care le-am editat. Voi descrie în mare colecțiile. Colecția "Analele Sighet" a început în 1993 și s-a încheiat în 2002, totalizând zece tomuri rezultate din cele zece simpozioane desfășurate în acest interval și reprezentând un compendiu de istorie a României în perioada 1945-1989. Colecția "Biblioteca Sighet" este formată din studii istorice, memorii ale victimelor represiunii, ca și din eseuri pe temă dată ("Ce știu eu despre anii comunismului?", "România în care aș dori să trăiesc", "Familia în care aș dori să trăiesc") ale elevilor care s-au succedat pe la Școala de Vară. Colecția "Documente" cuprinde, evident, documente asupra unor perioade, fenomene, evenimente din timpul comunismului. În sfârșit, colecția "Istorie orală" este tot o colecție de documente, însă de sorginte sonoră: transcrierea unor interviuri, conferințe, mărturii și revelații ale unor cercetători, martori sau actori, despre momente cheie ale perioadei care ne interesează. Au apărut în această colecție în întregime lucrările ultimelor trei ediții ale Școlii de Vară. De asemenea, contribuțiile lui Vladimir Bukovski și Stéphane Courtois cu ocazia vizitelor pe care ni le-a făcut. În sfârșit, ultimele apariții sunt dezbateri despre mișcarea din noiembrie 1987 de la Brașov ("O zi de toamnă, cândva...") sau despre actele de rezistență, individuală sau de grup, din anii '70-'80 ai secolului trecut ("Cei care au spus Nu"). În această carte, lansată la Târgul de carte "Bookarest", la 2 iunie 2005, cei mai importanți oponenți și rezistenți apar pentru prima dată împreună, își reamintesc actele de curaj și se întreabă ce i-a împiedicat să fie împreună de-a lungul acelor ani, și chiar în timpul din urmă. Este vorba de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, numele cele mai sonore ale rezistenței anticomuniste din ultimii ani de dictatură.

 

Care este rolul familiei pentru latura publică a existenței dumneavoastră?

AB: În calitate de scriitori, chiar dacă am fost nedreptățiți ca persoane, am avut destine diferite în funcție de cărțile pe care le-am scris. E adevărat că unele dintre ele ("America ogarului cenușiu", "O călătorie spre Marea Interioară") ne cuprind pe amândoi: pe soțul meu (Rusan) ca autor, pe mine ca personaj. După 1989, însă, o dată cu activitatea din cadrul Alianței Civice până în 2001 și a Academiei Civice din 1993, granițele dintre viața publică și cea de familie s-au estompat, lucrând practic împreună de dimineața până noaptea la aceleași proiecte. Este o formă de dăruire care ne-a legat și mai mult (dacă așa ceva era posibil) prin ideile comune.

RR: Ne-am căsătorit acum 45 de ani (de necrezut, nu? și mie mi se pare așa!) și am fost tot timpul alături, la bine, ca și la rău. Am avut amândoi o viață plină de încercări: sociale, politice, profesionale, ca să nu mai vorbesc de tot felul de întâmplări extraordinare (inundații catastrofale, cutremurul din 1977, accidente de mașină, boli), dar am reușit să ne dăm curaj unul altuia și să le depășim. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare dată, dar înainte de asta ne-a încercat credința și speranța. Fără credință, speranță - și, aș adăuga, iubire - n-am fi avut cum să fim salvați. Așa se întâmplă și cu Memorialul, pe care l-am început fără să ne dăm seama cât de lung și greu va fi drumul. Noi n-am crezut că va trebui să facem totul cu mâna noastră (altfel, însă, nu s-ar fi realizat). Dar fiind împreună, ne-am dat curaj și nu ne-am întors din drum. Au existat momente, pe parcurs, când am fi cedat disperării dacă nu ne-am fi încurajat reciproc în luptă. Pentru că, realmente, a fost o luptă în cursul căreia, când unul, când altul, obosea sau voia să renunțe.

 

Care este cel mai important lucru în viața unei familii creștine?

RR: Credința în Dumnezeu și încrederea reciprocă.

AB: Dragostea, care este cea mai strălucitoare formă de nesingurătate în întunericul singurătății lumii, speranța că binele nu este niciodată în zadar și sentimentul că Dumnezeu nu ne pierde nici o clipă din ochi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire