pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2005 

POVESTE DIN GRĂDINA DE ZARZAVAT
Maria Goția

Ghicitorile Sfântului PavelCuprinsJohn Paul II, We Love You!

 

Dodo și Titu au ieșit în fața casei. Se adeverea și în această dimineață ce le spusese lor Mama-Bună, că petuniile, regina nopții și mixandrele, de mână cu îngerii, vegheaseră până în zori somnul grădinii și o cuprinseseră grijulii într-o îmbrățișare de parfum. Nimic rău nu se întâmplase în timpul nopții. Roua nu se ridicase, dar printre pomi, soarele înainta către straturile de zarzavat, să le anunțe încă o zi de vară.

Era o plăcere pentru cei doi copii, veniți de la oraș, de la bloc, să descopere în fiecare zi surprizele grădinii. Așa că, îndată ce se trezeau, dădeau o fugă, măcar până sub tei, să privească nemișcați jocurile gaițelor prin livada proaspăt cosită, să ghicească ghicitoarea de fiecare dimineață a pupezei, sperând să afle unde se ascunde și să o vadă, în sfârșit. Mama-Bună, adică bunica lor, nu-i oprea, deși de multe ori ajungeau la micul dejun cu șosetele ude, nedeprinși să-și încalțe de fiecare dată cizmulițele de cauciuc. Iat-o acum, venind cu un coș încărcat de legume proaspete și zâmbindu-le cu toată fața. "De câte ori ne privește, se bucură de noi! Ce bine i se potrivește numele!" gândeau copiii și se simțeau aproape ca în Grădina Raiului.

Bunica ajunsese acum lângă ei.

- Ajutați-mă voi, dragii bunichii!

Cei doi nepoți prinseră cu hotărâre de toarta coșului, de o parte și de alta. Se opinteau vitejește spre ușa bucătăriei, iar bunica îi urma zâmbind.

- Ce vrei să faci bun ? Mă lași să te ajut ? întrebă Dodo. "Practică și atentă", observă Bunica. "Pot să te ajut?" aproape că e deviza ei.

- E un coș foarte frumos ! se bucură Titu, săltându-l pe masa de lucru, ca un bărbat de nădejde. Gusta de fiecare dată culorile și formele legumelor proaspete și îl încântau miresmele lor atât de felurite. Bunica îl încuraja și uneori se jucau toți trei de-a ghicitul plantelor după pipăit sau miros sau făceau din ele buchete neașteptate.

Bunica începu să spele temeinic zarzavaturile, iar copiii să mănânce.

- Acum trebuie să le împac, zise Bunica.

Copiii nu se așteptau la una ca asta.

- Nu v-am spus cele întâmplate în grădină, așa-i?

- Nu... Bunica părea să aibă de spus o poveste, iar copiii se dădeau în vânt după poveștile ei, dar... o poveste din grădină?! Povestește-ne, ziseră ei și se grăbiră să muște din pâinea cu miere, ca nu cumva Bunica să se răzgândească, dacă ei rămâneau în urmă cu mâncatul.

- Când m-am apropiat de stratul de morcovi, numai ce-i aud: "Ce s-ar face lumea fără noi? Fără câțiva morcovi, nu iese nimeni din grădină, niciodată! Frunzele noastre dese au un miros dulce, iar rădăcina noastră e frumoasă și puternică. De câte ori ne scoate din strat, Bunica ne scutură de pământ, căci culoarea ei portocalie o încântă și de bună seamă vrea să ne vadă mai bine!"

Ceapa, alături, era foarte atentă: își ținea frunzele drept în sus, cu vârful ascuțit mișcându-se ușor, ca să prindă orice vorbă.

- Să fie chiar așa? Dar noi?

- Voi, cu miros dulce? Voi, portocalii ? Nu vă vedeți?

- Noi, iuți și bune! Protestară cepele, gata să plângă. Câtă bunătate n-am adunat noi sub pământ, cu fiecare înveliș gustos? Am strâns-o bine, să nu se piardă și...

- Iar noi, dulci-acrișoare și rumene pe deasupra! Le-o tăiară scurt roșiile voinice, care nu socotiră că ar mai fi ceva de spus.

- Ia mai bine uitați-vă la mine, se auzi un glas adânc dinspre stratul de țelină. Am în pământ un corp voinic și rădăcini destule să mă hrănească și să-mi poarte fala de frunze, cum n-are nimeni în grădină...coarne de cerb să fie și n-ar fi mai semețe!

Între timp, dintre vrejurile ei umbroase, de pe par, fasolea se vedea că râde. Nimic nu zicea, dar se-nfoia și-și mișca păstăile mari și galbene, să cadă bine lumina pe ele. Era prea încântată de sine ca să intre în vorbă cu... straturile de jos.

- Tu ce le-ai spus? Se interesă Dodo.

- N-am zis nimic, dar le-am adus aici, să le împac. Mai bine zis, să le împăcați voi.

- Noi...? Copiii se gândeau că poate Mama-Bună și-a adus aminte cum s-au ciondănit ei mai deunăzi, când se întrebau pe cine iubește ea mai mult; sau când se luptau care mai de care să se dovedească mai tari sau mai iuți sau mai deștepți, iar ea se întrista de fiecare dată, fără să le spună mare lucru.

Bunica, în timpul acesta, curăța și tăia potrivit zarzavatul și nu mai povestea. Copiii mulțumiră pentru masă cam în grabă și o zbughiră afară, ca să nu vină cumva vorba despre acele întâmplări. Mai bine să facă uitată povestea. Ba chiar se duseră în vecini, să se joace cu pisoii. Râseră ce râseră de giumbușlucurile lor, până ce uitară de ea.

La un timp, se auziră chemați de Bunica:

- La masă! La masă!

Când se și făcuse amiază?

Intrară în bucătărie. Pe masă, un castron plin de supă fierbinte. Bunica lăsase deoparte capacul și un miros minunat de supă de fasole verde se revărsa o dată cu aburii deși.

Amândoi nepoții erau de acord că o supă mai bună greu găsești!

Bunica nu mai pomeni nimic despre povestea începută și le turnă supa în farfurii. Nu doar că mirosea atât de frumos, dar ce culori, ce frumusețe! Galben, portocaliu, alb, roșu, verde, în bucățele vesele, care rotunjoare, care pătrățele, care bețișoare, care mărunțele-mărunțele...

Copiii își făcură rugăciunea și se așezară la masă.

- Ce bunătate! Ziseră într-un glas, după prima lingură. În aceeași clipă se uitară unul la altul și apoi la bunica. Povestea mersese înainte, iar acum se încheia, fără să o spună cineva în cuvinte: bunătatea și frumusețea ieșiseră la iveală când fiecare pusese la un loc forma, culoarea, tăria, frăgezimea, mirosul, gustul... "O fi la fel și între oameni..." gândeau copiii, care înțelegeau repede.

Mama-Bună știa și râdea cu toată fața.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire