pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2005 

"EU PORT BASTONUL, NU EL MĂ POARTĂ PE MINE!"
Maria Goția

Teologia trupului - o bombă cu explozie întârziatăCuprinsSfinții Papei Ioan Paul al II-lea și noi

 

"Eu port bastonul, nu el mă poartă pe mine!" glumea Ioan Paul al II-lea, făcând haz de neputința lui și arătând, totodată, că nu se lasă stăpânit de ea.

Din viața sa de sportiv, a păstrat până la sfârșit curajul de a înfrunta durerea, spunea unul dintre ziariștii care l-au omagiat: sportivul, absorbit de ținta sa, luptă mai departe, în ciuda durerii. Aproape că l-am uitat pe voinicul din fotografiile de tinerețe care, împreună cu tinerii cărora le era păstor sufletesc, bătea cu pasul munții Poloniei natale, vâslea vitejește prin torentele lor înspumate, cobora pe schiuri pârtiile repezi. Aproape că ne uimește să-l revedem în filmări de acum mulți ani drept, cu voce răsunătoare, cu gesturi hotărâte, neobosit... Aceasta pentru că ne stăruie în memorie un Ioan Paul tot mai suferind, pe măsură ce se adunau anii și bolile; suferind, dar nu stăpânit de suferință. Ba chiar tot mai liber de ea și mai curajos: cu cât aceasta sporea, cu atât îi era mai mare curajul. Și într-adevăr, despre o luptă câștigată vorbeau trăsăturile accentuate ale chipului său după moarte: un chip de luptător, care nu s-a dat bătut. Iar acest chip ne mișcă și mai mult.

 

Vacarmul și cuvântul luptătorului fără glas

Cum s-au pierdut în derizoriu acele voci care nu conteneau în ultimii ani să-l someze să se recunoască incapabil să mai conducă Biserica și să-și dea, în sfârșit, demisia...!

Ce limpede se vede acum că în lumea nemiloasă a oamenilor-lupi, care nu recunosc decât primatul eficienței în competiția de fiecare zi, este nevoie ca de aer de cuvântul unui om care nu mai putea vorbi, de călăuzirea unuia care nu se mai putea mișca. Lumea care își întoarce privirea de la decăderea fizică a vârstei înaintate, care îi izolează pe bătrâni, ba chiar, mimând mila, îi eutanasiază, a primit, fără echivoc, un astfel de cuvânt și o astfel de călăuzire.

Ce ne-a spus Papa prin suferința și moartea sa? Ce a vrut Dumnezeu să dăruiască Bisericii și lumii pe această cale?

Lumea ne flatează, vorbindu-ne despre noi înșine ca despre acea ființă închipuită care poate orice, oricât, oricând. De pe toate canalele de comunicare, imaginea ei artificială sfidează strident realitatea; dar de îndată ce slăbiciunile ies la iveală, aceeași lume ne întoarce spatele sau ne strivește fără scrupule.

Iată însă că Ioan Paul ne surprinde prin realismul lui: el ne spune, cu cuvântul și mai ales cu viața, adevărul despre ultimii ani ai vieții și despre moarte. Ne invită să ne vedem și noi, și ceilalți, așa cum suntem, pe un drum care trece și prin aceste încercări grele, dar care duce mai departe.

Chiar bolnavi, chiar cu chipul brăzdat, chiar cu corpul deformat, chiar slăbiți, chiar muribunzi, ne rămâne demnitatea unică de oameni, voită cu dragoste de Tatăl nostru. El, Care ne-a iubit și după ce noi nu L-am mai iubit și am adus prin păcat moartea și suferințele în lume, ne aduce aminte de adevărata noastră statură.

Lupta de a păstra în noi vie conștiința că suntem fiii Lui iubiți mai mult decât orice până și atunci când suntem loviți din toate părțile, trupește și sufletește, când ne împresoară teama morții și disperarea, este MAREA LUPTĂ a fiecăruia.

O luptă pe viață și pe moarte, pentru viață și nu pentru moarte, pe care o dai la fiecare vârstă și încă și mai radical, la bătrânețe, când nu mai e loc de superficialitate sau nepăsare.

 

Două feluri de a îmbătrâni

Acum e momentul suprem să acționăm ca oameni adevărați și să facem alegerea ultimă: ne luăm după glasul mincinos al diavolului care ne spune că suntem singuri, fără rost, neiubiți și părăsiți de Dumnezeu și toate duc la moarte sau Îl credem pe Cel Ce ne-a adus la viață? El ne spune că pentru viață și fericire suntem făcuți, pentru eternitate cu El; că avem preț în ochii Lui, și anume chiar prețul vieții Sale, cu care ne-a salvat de la moartea veșnică.

Alegerea despre care vorbim este fapt cotidian, pe terenul nostru binecunoscut: o facem ori de câte ori constatăm trecerea implacabilă a timpului și îi vedem efectele asupra sănătății, asupra puterii de muncă, asupra relațiilor cu cei apropiați, a relațiilor cu societatea sau când ne cuprinde, tot mai stăruitor, frica de moarte.

Astfel, "Nu mai sunt ce-am fost...!" e o realitate de care putem să ne plângem, care să ne obsedeze, să ne aducă la disperare, la descurajare, la închidere în sine, la izolare. Urmează: "Ce rost a mai avut totul?", "Sunt un nimeni" și "La ce bun să mai trăiesc?".

În jurul nostru sunt destule exemple de bătrâni încuiați, mofturoși, bănuitori, acriți de toate și veșnic nemulțumiți. Unitatea lor de măsură? Propriul eu, dar foarte mărginit: măsoară totul după imaginea de odinioară sau o altă imagine-etalon, satisfăcătoare în proprii ochi, în ochii celor apropiați, în ochii societății.

 

Sub privirea Lui de Părinte

Citind Scrisoarea către bătrâni (1999), vedem că Ioan Paul al II-lea nu ne îndeamnă să negăm schimbările din viața noastră la vârsta bătrâneții. Dimpotrivă, să le observăm cu atenție și să căutăm să le înțelegem cât mai profund. Ne va ajuta să ne împărtășim aceste experiențe cu cei de aceeași vârstă, dar mai ales să le punem sub privirea lui Dumnezeu, Care ne învăluie în iubirea Sa, ne susține și ne conduce cu Providența Sa.

Aceeași privire părintească ne va descoperi în bilanțul pe care este firesc și spontan să îl facem la această vârstă lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră de-a lungul anilor. Vom descoperi, într-o evaluare mai senină și mai obiectivă, că suferințele ne-au ajutat să ne maturizăm, ne-au călit caracterul, ne-au condus să ne dăm seama tot mai bine care sunt valorile esențiale ale vieții. Dar mai ales, să trecem cu Cristos Cel Răstignit și Înviat dincolo de suferință și dincolo de moarte, în planul nemuririi. Acesta este locul nostru.

 

Un timp prețios

Când El a luat asupră-Și toate păcatele oamenilor, a luat și toate suferințele lor, ale fiecăruia în parte, și le-a făcut să lucreze pentru Mântuire. Dacă Îi acceptăm Jertfa, și suferințele și moartea noastră primesc la rândul lor sens, devin parte asumată din aceasta. Iată cât de sus a ridicat Dumnezeu micile sau marile noastre dureri! Cu ce măsură generoasă ne putem măsura, din perspectiva lui Cristos, propria neputință! Viața noastră de vârstnici își arată frumusețea și valoarea, pentru că așa o vede Însuși Dumnezeu!

Este un timp favorabil pentru a ne împlini, pentru a înțelege tot mai bine sensul vieții și a dobândi "înțelepciunea inimii"; întocmai așa a fost și pentru atâția bătrâni despre care scrie Sfânta Scriptură, pe care Ioan Paul ne invită să îi luăm ca modele: celor slabi Dumnezeu le poate încredința misiuni mărețe; celor al căror trup este secătuit de puteri, o nesperată rodnicie trupească, dar mai ales spirituală; celor suferinzi, răbdare și curaj; celor fideli în încrederea în Dumnezeu și în rugăciune, împlinirea așteptărilor de o viață... Acestea sau alte și alte daruri, văzute sau tainice, și aceste mângâieri le putem deja recunoaște fiecare în viața noastră de până acum. Vom mai avea parte de ele, căci Dumnezeu ni Se dezvăluie treptat, pe măsura deschiderii inimii.

Și oare nu rănile ne-au deschis inima și până acum, pentru a fi mai iubitori și mai spiritualizați? Nu rănile ne-au apropiat mai mult de Dumnezeu, de cei din jur? Fără îndoială, pentru că, până și cele mai neștiute dintre ele, strălucesc biruitor în Rănile Mântuitorului!

"Când trupul este atins adânc de boală, redus la neputință, când persoana umană aproape că nu mai poate trăi și acționa, maturitatea interioară și măreția spirituală se vădesc și mai mult și devin o lecție mișcătoare pentru cei ce se bucură de o sănătate normală. Este fără îndoială rodul unei convertiri remarcabile și al unei conlucrări deosebite cu harul Mântuitorului răstignit" (Ioan Paul al II-lea, Salvifici doloris).

 

De la "Nu!" la "Da!"

Ar fi îngâmfare mare să credem că reacția noastră în fața primelor probleme pe care ni le ridică înaintarea în vârstă va fi neapărat și spontan calmă, lipsită de tulburare și că le vom înțelege imediat sensul spiritual.

Să fim însă dinainte deschiși să le socotim drept semnalul unei perioade speciale de convertire, de care avem neapărată nevoie, al unei spiritualizări profunde, la care să-și aducă contribuția tot ce am învățat până atunci de la viață. Asemenea unei lumini bine focalizate, durerea ne va ajuta să ne concentrăm asupra esențialului.

"E Mirele!" a spus Sfânta Tereza cea mică, la primul semn că boala intrase în faza terminală. Pentru ea, era clar că esențialul este să fim în comuniune cu Isus și de aceea înțelegea apropierea morții drept apropierea întâlnirii față la față cu El, în Cer.

Pe pământ însă, și durerile și agonia ne aduc fizic și psihic în postura de a trăi, măcar în foarte mică parte, ceea ce a trăit Isus când, pe Cruce, ne-a dat suprema Sa dovadă de iubire. Dacă le primim ca pe o posibilitate de a fi una cu El în durere, agonie și moarte, adică atunci când ni S-a dăruit definitiv și total, vom suferi și noi cu sens: fiindcă moartea Lui a avut sens.

"Aproape întotdeauna, fiecare intră în suferință cu un protest cu totul omenesc și cu întrebarea: 'de ce?' Fiecare se întreabă care este rostul suferinței și caută un răspuns la această întrebare în plan uman. De atâtea și de atâtea ori Îi adresează această întrebare și lui Dumnezeu și I-o adresează și lui Cristos. Mai mult, persoana care suferă nu poate să nu remarce că tocmai Acela Căruia Îi pune întrebarea suferă și vrea să-i răspundă de pe Cruce, din ceea ce propria Sa suferință are mai profund. Totuși, este uneori nevoie să treacă un timp, chiar timp îndelungat, până ce acest răspuns să înceapă să fie perceput interior. De fapt, Cristos nu răspunde nici direct, nici abstract la întrebarea despre sensul suferinței umane. Omul aude răspunsul mântuitor pe măsură ce devine părtaș la suferințele lui Cristos. Răspunsul primit în această părtășie, în întâlnirea interioară cu Învățătorul, este mai mult decât simplul răspuns abstract la întrebarea despre sensul suferinței. Mai presus de toate, acest răspuns este de fapt o chemare. Este o vocație. Cristos nu explică în chip abstract motivele suferinței, ci mai presus de toate ne spune: Urmează-Mă! Vino! Ia parte și tu, cu suferința ta, la această lucrare de Mântuire a lumii care se împlinește prin suferința Mea!"( idem).

 

"Este frumos și plăcut să te poți dărui până la sfârșit pentru cauza Împărăției lui Dumnezeu"
(din Scrisoare către bătrâni)

După pilda Lui, Care "a lucrat cel mai eficient" atunci când se sfârșea pe Cruce, vine și "ceasul nostru" suprem.

Micile slăbiciuni, uitarea, durerile reumatice, tremurul mâinilor... sunt clipe care-l prevestesc. Să le luăm ca atare.

De ce să ne dorim altfel de cale, decât a Lui, pentru a lucra cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu: pentru vestirea Evangheliei nu există vârstă și o putem face și noi explicit. Dar și lăsarea răbdătoare în voia lui Dumnezeu primită de la Cristos Cel Răstignit poate să devină sfat iubitor, încurajare, rugăciune tăcută, înțelegere și întărire pentru membrii familiei, apropiați sau necunoscuți, după planul misterios al Providenței. Așa cum El ne-a ajutat pe noi să-I deslușim prezența de-a lungul evenimentelor vieții și mai ales în clipele de suferință, e rândul nostru să dăm mai departe acest dar: și cei cu care venim în contact au nevoie de el, mai ales în momentele de cumpănă, pentru a nu le respinge valoarea. Lucrarea lui Dumnezeu la care ne asociem astfel este întotdeauna o lucrare a vieții, a vieții care țâșnește de pe acum, ca un izvor bogat, spre viața veșnică. Prin ea, Dumnezeu ne pregătește să trecem mai ușor pragul morții, să-i dorim prezența în veșnicie, mărturisea Papa, în aceeași Scrisoare către bătrâni.

Și continua: "În același timp, simt o mare pace la gândul momentului în care Domnul mă va chema de la viață la viață! De aceea, îmi vine adesea pe buze, fără nici o undă de tristețe, o rugăciune pe care preotul o recită după celebrarea Sfintei Liturghii: '[...] În ceasul morții mele cheamă-mă și poruncește-mi să vin la Tine'. Este rugăciunea speranței creștine, care nu ia nimic din bucuria ceasului prezent, în timp ce încredințează viitorul pazei bunătății divine."

Prin lupta ultimelor sale zile și biruința sa, Papa ne-a încredințat că izvorul acestei speranțe este credința și încrederea nestrămutată în iubirea fără margini cu care ne iubește Dumnezeu. Din el izvorăște și răspunsul pe care îl așteaptă Inima Lui: de a-L iubi și noi, de a-L chema: Tată! În aceasta se împlinește libertatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu. Liberi de poverile de păcate, liberi de teamă, liberi de poverile vârstei...

"Eu socotesc că suferințele timpului de față nu se pot măsura cu mărirea viitoare ce se va dezvălui în noi.(...) Noi știm că în toate Dumnezeu conlucrează spre binele celor ce-L iubesc.(...) Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă? El, Care nu l-a cruțat nici pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți, cum să nu ne dăruiască atunci totul odată cu El? (...) Cine ne va despărți de dragostea lui Cristos? Apăsarea sau strâmtorarea sau prigoana sau foamea sau goliciunea sau primejdia sau sabia? (...) Da, eu sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de față, nici viitorul, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărți de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Romani 8,18.28.31-39).

Mulțumesc, Sfinte Părinte!

 

Rugăciunea celui bătrân sau a celui care va fi bătrân

Domn al vieții,
Dă-ne să conștientizăm lucid și să savurăm ca pe un dar plin de promisiuni viitoare orice etapă din viața noastră!
Fă-ne să primim cu iubire voința Ta, lăsându-ne în fiecare zi în mâinile Tale milostive.
Iar când va veni momentul "trecerii" definitive, dă-ne să-l înfruntăm cu suflet senin, fără nici un regret referitor la tot ceea ce părăsim.
De fapt, întâlnindu-Te pe Tine, după ce Te-am căutat îndelung, vom regăsi orice valoare autentică trăită aici pe pământ, împreună cu cei care au mers înainte cu semnul credinței și al speranței.
Iar tu, Marie,
Mama omenirii pelerine, roagă-te pentru noi "acum și în ora morții noastre". Ține-ne mereu uniți cu Isus, fiul tău iubit și fratele nostru, Domnul vieții și al slavei,
Amin.

Ioan Paul al II-lea
(din Scrisoarea către bătrâni)

 

Evanghelia suferinței spre binele familiei în cel de-al treilea mileniu
(din Cuvântarea din 29 mai 1994 rostită după recitarea rugăciunii Regina Coeli)

"Aș vrea ca prin Maria să-mi exprim astăzi recunoștința pentru acest dar al suferinței, legată iarăși de luna Mariei, de luna mai. Vreau să mulțumesc pentru acest dar. Am înțeles că este un dar necesar. Papa trebuia să se afle la Policlinica Gemelli, trebuia să fie absent de la această fereastră timp de patru săptămâni, de patru duminici, trebuia să sufere; așa după cum a trebuit să sufere cu treisprezece ani în urmă, a trebuit să sufere și în acest an.

Am meditat, m-am gândit din nou la toate acestea în timpul spitalizării mele. Am regăsit alături de mine marea figură a Cardinalului Wysynski, primatul Poloniei. La începutul pontificatului meu îmi spusese: 'Dacă Domnul te-a chemat, trebuie să duci Biserica în cel de-al treilea mileniu.' El însuși a dus Biserica din Polonia la jubileul de două mii de ani de creștinism.

Acestea au fost spusele cardinalului Wysynski. Și am înțeles că trebuie să duc Biserica lui Cristos în cel de-al treilea mileniu prin rugăciune, prin diferite inițiative, dar am văzut că acestea nu ar fi de ajuns: trebuia să o fac să intre în acest mileniu prin suferință, prin atentatul suferit cu treisprezece ani în urmă și cu acest nou sacrificiu. De ce acum, de ce în acest an, de ce în acest an internațional al familiei? Tocmai pentru că familia este amenințată, pentru că familia este agresată. Papa trebuie să fie agresat, Papa trebuie să sufere, pentru ca fiecare familie și lumea întreagă să vadă că este o Evanghelie, superioară, aș spune: Evanghelia suferinței, cu care trebuie să pregătim viitorul, cel de-al treilea mileniu al familiilor, al fiecărei familii și al tuturor familiilor."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire