pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2005 

COMUNICARE: DE LA MERSUL PE BICICLETĂ
LA SPĂLATUL HAINELOR
Familia creștină1

În căutarea unui țap ispășitorCuprinsTema familiei în spiritualitatea Monseniorului Ghika

 

Nu-mi spune ce să fac!

"Steve, o iei pe această femeie, și tu Julie, îl iei pe acest bărbat, să îți fie soție/soț pe viață, la bine și la rău, să vă cicăliți mereu unul pe altul și să vă dați sfaturi reciproce, instrucțiuni pas cu pas și indicații redundante, până când moartea vă va despărți?"

Nu, nu acestea au fost jurămintele de la cununie... dar poate ar fi trebuit să fie. Cel puțin așa părea la câteva săptămâni după ce ne-am căsătorit. O tură de după-amiaza cu bicicletele prin parc s-a terminat urât după ce Steve a avut tupeul să îmi corecteze tehnica - era ca și cum eu nu aș fi știut să merg cu bicicleta! Pedalam unul lângă altul, iar eu visam cu ochii deschiși despre minunatul meu soț, sigură că în momentul următor se va apropia de mine cu bicicleta pentru a-mi fura un sărut. Buzele mele practic așteptau emoționate acest moment, când l-am auzit spunându-mi: "Coboară o treaptă din viteză." "Ce?", am întrebat, nefiind sigură că am auzit bine. "Nu este viteza bună pentru acest deal. Mai coboară o treaptă." Indignarea a explodat în mine. "Știu despre viteză. Nu sunt o idioată. Și nu-mi spune mie ce să fac." Nu ne-am mai vorbit până am ajuns acasă...

Mai apoi ne-am cerut scuze, iar el s-a oferit să spele vasele drept urmare. Când am intrat în bucătărie am rămas șocată. "Steve, nu așa!", i-am spus, îndreptându-mă spre chiuvetă să repar situația. "Farfuriile se pun aici iar farfurioarele aici; iar tacâmurile se spală așa! În plus, sper că la detergentul de vase ai pus două treimi de apă." ... În săptămânile care au urmat astfel de exprimări au devenit tot mai dese: "Nici nu știu cum de mi-am luat carnetul de conducere?!"; "Cum am reușit să supraviețuiesc 30 de ani fără tine?!"; "Hmmm... după tine 'Ghidul idioților pentru computere' a fost scris pentru mine, nu?"; sau "Amintește-mi să tac din gură când sunt cu tine, ca nu cumva să spun ceva greșit!"

Într-una din seri luam masa cu prietenii. Pe când tocmai terminam trei sferturi din ce aveam în farfurie, Steve mi-a luat farfuria și, cu glas suficient de tare să audă toți de la masă, mi-a spus: "Dragă, nu crezi că ai mâncat destul?" Desigur, el știa că îmi doream să mai pierd din greutate. Am simțit toți ochii prietenilor ațintiți asupra mea... În drum spre casă i-am spus: "Trebuie să vorbim! Mă doare când mă critici în ceea ce fac." El mi-a răspuns: "Dar tu cum crezi că mă simt când îmi spui mereu ce și cum să fac, ca și cum numai metodele tale ar fi bune?" Ei, în sfârșit ceața se ridica și vedeam problema: dorința noastră de a controla lucrurile... tocmai scăpase de sub control.

Ne-am hotărât să schimbăm lucrurile. Iar aceasta a însemnat să ne mușcăm frecvent limba atunci când ne venea să spunem: "Stai, greșești! Nu așa se face!" Mă durea stomacul când îl vedeam cum spală vasele, dar nu comentam nimic. Iar Steve a renunțat să mai stea peste umărul meu când lucram la calculator și să mă corecteze mereu. Apoi am realizat minunea: am găsit vasele spălate cum trebuie. Iar Steve și-a dat seama că mă descurc și singură la calculator. "OK, recunosc", i-am spus într-o zi lui Steve. "Există și alte metode, decât metodele mele, de a face ceva." Investind tot mai multă încredere și acceptându-ne greșelile, încrederea unul în altul ne-a crescut, dar și abilitățile noastre. Am învățat să ne respectăm alegerile unul altuia. Și dacă din când în când ne mai dădăcim reciproc, ne amintim repede de lecția învățată, tragem cu ochiul sau ne zâmbim, și mergem mai departe cu iubire.

 

Dragă, am micșorat... hainele

Norma mi-a spus că preferă să stau departe de mașina de spălat, deoarece de regulă o dau în bară. Dar dacă "trebuie" să o ajut, m-a instruit ea, atunci să pun hainele în uscător nu mai mult de cinci minute, după care să le scot și să le pun pe sfoară. Într-o zi am observat că Norma avea foarte multe haine de spălat, și, fiind prinsă la telefon cu ceva urgențe, m-am gândit să fac ceva frumos pentru ea: să o surprind spălându-i hainele!

După ce mașina a terminat de spălat hainele, le-am scos și le-am pus în uscător. Aveam desigur intenția să le scot de acolo după cinci minute și să le atârn la uscat. Dar ceva m-a distras de la aceste planuri, iar după două ore mi-am amintit: "O, nu! Hainele!" Am fugit la uscător, dar era prea târziu. Pe moment am fost tentat să le pun înapoi în mașina de spălat, gândindu-mă că nu va observa. Probabil în adâncul sufletului speram că așa hainele se vor rehidrata cumva și vor crește la loc. Cu teamă și cu pulsul accelerat, m-am dus la soție: "Am o veste bună și una rea. Vestea rea este că ți-am uscat hainele." "Ce?!", a strigat ea. "Dar vestea bună este", am intervenit eu rapid, "că Taylor (nepoata noastră de cinci ani) are o garderobă nouă!" Încercarea mea de umor nu a reușit, așa cum speram, să detensioneze situația.

"Îmi ia atâta timp până îmi găsesc haine frumoase și care să vină bine pe mine", mi-a spus ea frustrată. M-am simțit rușinat. Nu mi-am dat niciodată seama că ei îi ia mult să își găsească hainele potrivite - eu când intru într-un magazin îmi aleg hainele în 30 de secunde. Eram gata să abordez figura de bosumflat, gândindu-mă că, da, am dat-o iar în bară, dar ea ar trebui să se gândească dincolo de ce a ieșit: eu am căutat să o ajut, să îi arăt că mă gândesc la ea. Dar nu a mers. "Tot ce îți cer este să îmi respecți dorințele", mi-a spus. "Apreciez dorința ta de a mă ajuta. Dar nu mai fă așa ceva. Acum o să mă coste și bani și timp ca să-mi găsesc alte haine."

Aveam de ales: sau deveneam defensiv și nervos că Norma se gândește doar la ea, sau o ascultam, să o înțeleg. Am ales a doua cale. M-am decis să încerc să pricep: Prin ce trece Norma? Ce simte? Ce gândește? Ce pagube am provocat relației noastre și ce pot face în schimb? Ce greșisem? Reflectând la situație, am înțeles că o supărasem rău de tot, și că îmi spusese de un milion de ori să nu mă ating de hainele ei. I-am cerut iertare și i-am propus o soluție financiară pentru noul set de haine de care avea acum nevoie. Deși încă afectată de incident, m-a iertat. "Mulțumesc că ți-ai cerut iertare", mi-a spus. "Știu că vrei să nu mai dai în bară și că vrei să mă ajuți. Îți mulțumesc pentru aceasta."

Să ceri iertare este uneori dificil, din cauza mândriei care, așa e ea, nu vrea să te lase să faci așa ceva. Mândria vrea să te convingă că tu ai dreptate. Bărbații în special au mult de luptat cu mândria. Adesea, chiar și când știu cât de important este să își ceară iertare, mai întâi reacționează, abia apoi recunosc că au greșit. Așa a fost și cu mine! A recunoaște că ai greșit este mai bine decât să încerci să îți acoperi urmele. Incidentul cu rufele mi-a amintit că în întreaga căsnicie trebuie să facem ca lucrurile să revină pe făgașul lor calm cât mai repede. În Romani 12,18, apostolul Paul scrie: "Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii". Am descoperit că aceasta se aplică chiar și când speli rufe.

 

Notă explicativă

[1] Cele două articole au fost preluate și traduse din revista creștină americană "Parteneriatul căsniciei". Primul este semnat de Julie Ferwerda, iar al doilea de Gary Smalley.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire