pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2005 

PARTENERUL IDEAL - UN MIT PERICULOS
Radu Capan

Tema familiei în spiritualitatea Monseniorului GhikaCuprinsIdolatrie versus contemplare

 

Un sondaj efectuat într-o anume țară, acum câțiva ani, pe persoane încă necăsătorite, releva faptul că 94% dintre acestea considerau că "atunci când te căsătorești trebuie să o faci cu sufletul tău pereche", iar 88% erau convinși că "undeva în lume există un suflet pereche, care te așteaptă". Chiar dacă nu știm care ar fi procentele la noi în țară, este cert că mitul partenerului ideal este la el acasă și pe plaiurile noastre, alimentat fiind de industria Hollywood-ului în special, de mass-media în general. Chiar și în Biserică se găsesc preoți zeloși care, atunci când pregătesc tineri la căsătorie, sugerează candidaților zeci de filtre prin care să se cearnă, pentru a afla dacă sunt perfecți unul pentru celălalt. Îmi amintesc de profesoara de biologie din liceu, care ne sfătuia ca înainte de a începe o relație serioasă cu cineva, să îi cerem respectivei persoane informații despre bolile ereditare din familie. Într-un comic asemănător cad unii dintre cei care pregătesc astăzi cuplurile la căsătorie, punând un accent adesea exagerat pe evaluarea partenerului: pantoful după care prințul își căuta iubita în clasica poveste a Cenușăresei este astăzi un chestionar complex care vizează compatibilitatea de gusturi, valori, obiceiuri, metehne ș.a. În realitate, potrivirea dintre doi tineri care se gândesc la căsătorie este mai puțin importantă, ba chiar pălește în fața unui fapt care este cu adevărat esențial!

Cum ar putea să nu conteze potrivirea dintre viitorii soți!? Nu este nevoie de un raționament prea complicat pentru a înțelege faptul că dacă astăzi doi tineri împărtășesc aceleași gusturi, dacă seamănă ca două picături de apă, dacă par a fi fost croiți din veșnicie unul pentru altul, nu avem totuși nici o garanție că situația va fi la fel și peste doi, zece sau cincizeci de ani, pentru simplul fapt că omul - din fericire - se schimbă, (cel mai adesea) evoluează. Desigur, majoritatea căsătoriilor se leagă în momente "fierbinți", în care cei doi trăiesc o convingere solidă că nimeni și nimic nu le va schimba relația, că ei vor rămâne aceiași porumbei îndrăgostiți pentru totdeauna. După ceva vreme însă, apare primul copil, iar soțul descoperă că atenția soției pentru el s-a înjumătățit, dacă nu a scăzut și mai mult. Sau poate unul dintre ei își schimbă locul de muncă, poate chiar ajunge în altă localitate. După cum se poate ca soțul sau soția să își modifice anumite gusturi, sau să își descopere reciproc anumite obiceiuri despre care nu știau înainte. Și mai dramatic: un accident grav îl pune pentru restul vieții într-un cărucior cu rotile pe unul dintre parteneri. Ce este de făcut atunci? Descoperi că cel de lângă tine nu mai este partenerul cu care te-ai căsătorit: fie că gândește altfel, fie că are alte nevoi. "Nu îl/o mai recunosc. Nu mai este cel/cea cu care m-am căsătorit." Dacă fundamentul căsătoriei stă în potrivirea dintre soți, atunci divorțul se ivește la orizont ca singura scăpare. Doar nu o să rămâi "până când moartea vă va despărți" alături de cel care nu mai este persoana potrivită pentru tine, de cel care a devenit "altcineva", poate chiar un străin, nu? În plus, în scenă tocmai a apărut al treilea personaj, și descoperi acesta că este cu adevărat persoana perfectă pentru tine... Și tot așa mai departe.

Verificarea potrivirii, pentru a fi sigur că este "jumătatea ta", a ajuns astăzi ca justificare pentru trăirea împreună înainte de căsătorie. Sunt mulți care cred sincer că trebuie să aibă relații sexuale înainte de căsătorie, pentru a verifica dacă nu sunt probleme anatomice care să pună în pericol căsnicia pe care și-o doresc. Unii își caută partenerii ideali până epuizează grupul de prieteni, de colegi de serviciu, de cunoștințe, chiar și de necunoscuți, în timp ce alții așteaptă o viață întreagă ca enigmaticul partener ideal să le bată la ușă și să le spună: "Eu sunt!" În fapt, partenerul ideal nu există. Nici măcar pentru creștini, care știu că Dumnezeu le cunoaște nu numai firele de păr de pe cap, ci și pe cel cu care se vor uni în căsătorie, aceasta nu înseamnă că există un partener ideal. Pentru simplul fapt că Dumnezeu nu cunoaște dinainte partenerul pe care îl alege El, ci partenerul pe care noi ni-l vom alege. După cum îmi spunea un preot mai demult: Dumnezeu nu este șoferul vieții noastre, așa că alegerile sunt ale noastre, chiar dacă sunt încredințate Domnului.

La o întâlnire cu familiile la care am participat, o călugăriță ce a activat ani mulți în India ne povestea despre sistemul de acolo de căsătorii din unele caste, în care chiar de la naștere copilului i se stabilește viitorul partener de viață. Căsătoriile prestabilite au fost și mai sunt practicate în unele părți ale lumii. Și chiar dacă mentalitatea noastră le respinge, pentru că nu au la bază iubirea și cunoașterea dintre soți, nimeni nu poate să nege faptul că există căsătorii "programate" mai de succes decât căsătorii făcute din cea mai mare iubire. Cum așa? Pentru că, oricât de importantă este cunoașterea dintre soți, potrivirea lor, sentimentele lor, pentru a dăinui, căsătoria are nevoie de ceva mult mai important: de angajamentul de a trăi permanent căsătoria. Persoanele se schimbă, dar dacă acest angajament rămâne temeinic, și căsnicia dăinuiește. Nu este esențial să te căsătorești cu persoana potrivită, ci să te comporți potrivit. Cine nu se poartă cum trebuie în căsătorie, descoperă mai devreme sau mai târziu că s-a căsătorit cu cine nu trebuia.

Ce este însă acest angajament, care este mai important decât potrivirea și iubirea, fără a le nega totuși? Este o gândire pozitivă care spune: "relația noastră trebuie să meargă înainte, și atunci merge înainte"? Dacă mi s-ar cere să răspund făcând abstracție de Dumnezeu, nu aș ști ce să răspund... pentru că de fapt nu există răspuns. O relație dintre doi oameni nu are cum să țină de la sine pentru toată viața. Ar fi ca și cum ai crede în perpetuum mobile. Un răspuns valid nu putem găsi decât în Dumnezeu, care, în căsătoria creștină, "injectează" energia necesară ca relația dintre soți să meargă ca un perpetuum mobile. Căsătoria nu este un moment - când preotul ne-a pus cununile pe cap și am dănțuit în jurul altarului - ci o realitate continuă. Doar colaborarea constantă a soților cu harul pe care Dumnezeu li-l oferă în virtutea sacramentului ce îi unește poate să înfăptuiască acest miracol: ca două persoane să poată să rămână împreună până la sfârșitul vieții, acceptând dinamica proprie și a celuilalt, învățând mereu să se iubească și explorând în continuu noi forme de trăire a relației lor. Căsătoria nu poate să dăinuiască în baza unui jurământ vechi: acesta trebuie mereu făcut viu, făcut prezent, mereu reînnoit. Căsătoria este o alegere pe care trebuie să o facem zilnic: aleg să fiu căsătorit cu tine, aleg să mă potrivesc cu tine.

* * *

Un profesor de teologie își începea mereu cursul despre sacramentul căsătoriei spunându-le studenților: "Este o axiomă a căsătoriei faptul că ne căsătorim cu persoana cu care nu trebuie." Desigur, o declarație șocantă, care capta atenția auditoriului. Dar dincolo de tehnica didactică, afirmația profesorului atrage atenția asupra faptului că sufletul pereche, jumătatea lipsă există doar în filme; că în viața reală nu ne potrivim perfect, dar acesta la urma urmelor nu este cel mai relevant lucru. Pentru că soții nu trebuie să fie uniți de interese trecătoare, de gusturi ce se schimbă, de potriviri de moment, ci de alegerea de a trăi căsătoria zi de zi, de angajamentul de a respecta jurămintele de la căsătorie până când moartea îi va despărți.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire