pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2005 

CE VREI DE LA MINE, DOAMNE?
pr. Olivo Bosa SJ

De ce pregătire pentru căsătorie?CuprinsSă facem un crucifix

 

Este întrebarea pe care fiecare tânăr și-o pune într-un moment al vieții sale și pentru care uneori caută o persoană care să-l ajute în găsirea răspunsului dorit.

Dar răspunsul acesta nu poate să vină din exterior ci numai din interior, de aceea un bun îndrumător spiritual nu este acela care răspunde la toate întrebările pe care ni le punem, sau care ne spune mereu ce trebuie să facem, ci acela care ne însoțește în drumul nostru, în aventura noastră, care ne ajută să ne trezim facultățile pentru a le pune cu generozitate în slujba binelui și să interpretăm corect mișcările care vin din inimă, sau semnele care vin din exterior, fără a cădea în iluzie; mai este acela care ne încurajează în momentele de încercare sau ne trezește la realitate când ne lăsăm duși de val și când avem tendința de a lua decizii pripite.

În orice caz, îndrumătorul spiritual este acela care ne introduce într-o dinamică de căutare și de verificare continuă a dorințelor, a gândurilor și a faptelor noastre, pentru a favoriza comuniunea personală cu Dumnezeu, păstrând un mare respect față de această intimitate, bazată pe libertatea și responsabilitatea personală.

Persoana aflată în căutare are nevoie să fie însoțită și verificată în viața sa de rugăciune, de reflecție, în trăirea cu responsabilitate a propriei sale datorii, dar în special trebuie ajutată să iasă din sine însăși pentru a se pune în slujba aproapelui, din convingere că binele propriu coincide cu binele făcut aproapelui, și că inima se deschide, se bucură și este luminată numai atunci când trece dincolo de sine, când are curaj să riște pentru un bine mai mare. Redăm aici câteva aspecte care favorizează găsirea răspunsului dorit.

 

În căutarea sensului vieții

Din momentul nașterii, ne găsim trăind într-o lume determinată: într-un context, o cultură, o religie cu anumite valori, care cu timpul sunt asimilate. Crescând, se nasc însă anumite întrebări despre sensul lumii, al vieții și al propriei existenței, însoțite de căutarea libertății, de alegeri personale, de încercări de autorealizare. Nu ne mai mulțumim cu ceea ce învățăm sau cu ce ni se spune; simțim dorința unei căutări personale, dorința de a găsi, printr-o convingere interioară, sensul existenței proprii. Prin această căutare, care ne pune în mișcare toate facultățile și toată ființa, experimentăm că purtăm în inima noastră un extraordinar potențial pozitiv care ne motivează în a crește și a merge mai departe: este capacitatea noastră de a iubi, de a fi pasionați, de a da viață la ceva semnificativ, dezvoltând idei, dorințe, proiecte, imagini etc., care uneori vin în mod spontan, din interior, alteori sunt motivate din exterior.

 

Cum să trăim bogăția pe care o purtăm în noi?

Toată bogăția din noi, care crește cu timpul, ne îndeamnă spre realizarea vieții proprii și ne dă speranța că aceasta se va putea realiza cu adevărat. Toată această bogăție devine pentru noi motiv de responsabilitate: cum poate fi folosită cel mai bine? cum o putem îndrepta spre scopul pentru care ne-a fost dată? Devine o invitație la a ne angaja cu responsabilitate la construirea existenței proprii în mod activ, în dorința de a fi recunoscuți și acceptați; la a face ca ceilalți să înțeleagă că și noi existăm și avem drept la un loc și la o funcție în societate. Dar aceasta presupune să intrăm în joc și să riscăm pentru ceva sau cineva. Nu există adevărată prietenie, aspirație pentru lucruri mari, căutare sinceră a sensului vieții, fără risc, fără o implicare personală, fără alegere, fără renunțare.

A ne face utili pentru ceilalți în micile experiențe de slujire provoacă în noi un sentiment de pace și de recunoștință; experimentăm o anumită satisfacție interioară care ne îndeamnă spre un angajament și mai mare. Este logica prezentă în fiecare om: noi ne realizăm atunci când ne folosim forțele pentru alții, când ne dăruim altora, când îi facem fericiți pe ceilalți; cu alte cuvinte, când ieșim din egoismul nostru și facem loc în inima noastră pentru ceilalți.

Primele experiențe de prietenie ne ajută să descoperim că, atunci când dorim binele cuiva, suntem dispuși să înfruntăm orice sacrificiu, suntem dispuși să plătim cu propria persoană, suntem capabili să uităm de noi înșine pentru a ne dărui celeilalte persoane. Descoperim încetul cu încetul că propriile talente, bunurile pământului puse la dispoziția noastră, stima altora față de noi etc., sunt toate un potențial pozitiv care poate fi folosit pentru construirea propriei vieți și pentru binele comun; dar experimentăm de asemenea că toate aceste daruri pot fi trădate, corupte, rău înțelese și rău folosite. Tot ceea ce avem și suntem este o bogăție, un patrimoniu, foarte frumos de recunoscut și de fructificat, dar cât egoism se dezvoltă când avem tendința de a-l folosi numai pentru noi, pentru scopuri pur personale, fără sensibilitate față de ceilalți și față de nevoile lor! Bunurile pământului sunt necesare pentru a susține propria viața fizică, propriile proiecte, dar atunci când organizăm întreagă noastră viața pentru a acumula bunuri, când trăim pentru ele, atunci înseamnă că răsturnăm scara valorilor și pierdem sensul adevărat al vieții.

 

A ne descoperi pelerini în lume

Experiența contradicțiilor pe care le purtăm în noi ne împing spre dorința de a crește în interior, de a percepe realitatea din noi și a propriei vieți, în mod mai adevărat. Experiența fragilității personale, a neliniștii, a limitei, împreună cu dorința unei vieți depline, cer un sens care merge dincolo de îngustele posibilități proprii și de istoria personală.

Astfel ne descoperim pelerini: viața care ne-a fost dăruită devine atunci un drum ale cărui rădăcini merg dincolo de contextul cultural și social care ne-a primit la naștere și se proiectează spre altundeva, spre un pământ necunoscut, dar spre care ne simțim atrași și chemați. Este oferta fascinantă de sens, al cărui fundament stă în iubirea primitoare, eliberatoare și angajantă a lui Dumnezeu; ea are ca efect iluminarea propriei aventuri zilnice cu o lumină nesperată și ne face părtași la un proiect ce cuprinde întregul univers și în care este înscrisă și viața proprie.

De fapt, viața proprie are originea și sensul ei ultim în nemărginita și veșnica iubire a lui Dumnezeu. Este frumos a te trezi de dimineață cu senzația că totul are un sens, chiar și cele mai mici lucruri pe care le voi face în timpul zilei, că nimic nu este inutil sau pierdut. Dar cum să valorificăm și să dăm un sens la tot ceea ce facem?

 

Adevăratul scop al vieții

Ignațiu de Loyola ne spune clar că Principiul și Fundamentul, deci scopul ultim al omului, este Dumnezeu; ne invită să ne ținem privirea ațintită mereu spre El și, în orice alegere pe care trebuie să o facem, prima noastră preocupare să fie preamărirea lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, ne propune un drum care ne permite să-l cunoaștem și să-l iubim mai mult. Numai astfel scopul va avea o forță de atracție atât de mare în cât ne va permite să depășim orice încercare, chiar și aceea de a ne risca viața; după cum spune Scriptura: "Iubirea este mai tare decât moartea" (Cântarea Cântărilor 8,6). Cu cât mai mare este atracția și iubirea pentru scop, cu atât mai mare va fi libertatea și disponibilitatea interioară de a ne dezlipi de orice lucru care poate împiedica atingerea scopului. Este ceea ce se întâmplă cu persoana din Evanghelie care a descoperit un mărgăritar de mare preț: merge, vinde tot ce are, cu bucurie, și se întoarce ca să-și cumpere mărgăritarul descoperit. Scopul ultim al omului este Dumnezeu; noi suntem făcuți ca să-l lăudăm, să-l cinstim și să-l slujim și, astfel, să fim mântuiți. Numai în Dumnezeu, cum spune Sf. Augustin, se va odihni sufletul nostru. Deci a-l pune pe Dumnezeu ca scopul ultim coincide cu deplina realizare a vieții noastre, iar mijlocul pentru a-l atinge este colaborarea cu harul Lui în slujirea binelui. Proiectul vieții personale nu este străin scopului ultim - valabil pentru orice om - ci este înscris și se dezvoltă, se clarifică, se face mai perceput în măsura în care înaintăm spre scop, deci lucrând la dezvoltarea relației noastre de prietenie și de disponibilitate față de Dumnezeu precum și de iubire și slujire față de aproapele.

Acesta este modul nostru de a răspunde chemării și planului pe care Dumnezeu îl are pentru creatura sa; de a răspunde la gândul providențial al Creatorului, la acea idee-proiect pe care Dumnezeu o poartă în inimă și care conține drumul și forța pentru realizarea ei deplină. Este, însă, vorba de un proiect pe care Dumnezeu vrea și poate să îl realizeze numai cu colaborarea liberă și responsabilă a persoanei chemate. Nu este vorba despre un plan care se impune din exterior, ci despre un proiect care crește și se realizează din interior și numai în măsura în care noi conlucrăm cu Dumnezeu la el; este vorba despre o viață care crește în măsura în care este trăită după binele adevărat al ei și în cea mai mare libertate și respect.

Persoana colaborează la acest plan atunci când îndreaptă și își pune toate facultățile în slujba binelui, urmărind șoaptele bune ale sufletului său.

Toate acestea sunt clare și merg de la sine când inima este curată. Dar din experiență știm că lucrurile nu stau așa; de cele mai multe ori trăim în ceață sau chiar și în întuneric din cauza slăbiciunilor și păcatelor noastre, sau datorită alipirilor pe care le avem față de lucruri sau față de noi înșine, alteori datorită prezenței spiritului rău care se preschimbă în înger de lumină ca să ne înșele cu iluzii și să ne îndepărteze de scop, deci de drumul cel bun pe care am pornit. Pentru acest motiv avem nevoie din când în când să ne verificăm drumul și alegerile pe care le facem cu un îndrumător spiritual.

 

Experiența limitei și a păcatului

De obicei, experiența limitei aduce cu sine diferite reacții: resemnare, disperare, autosuficiență sau abandon umil în mila Domnului. Omul trebuie să învețe să meargă dincolo de nevoile propriului prezent, dincolo de necesitățile pentru supraviețuire, pentru a-și afirma demnitatea vieții însăși. Cel care se lasă iubit personal și dezinteresat de Dumnezeu, acceptă să crească, devenind capabil să depășească voința sa de putere, de autoafirmare, de autosuficiență. Persoana poate și să refuze să crească, devenind astfel sclava fricii de risc, trăind în comoditatea orbitoare a propriilor condiționări; sau poate și alege să nu mai răspundă dinamismului care o animă, dar atunci totul se îndreptă spre regres și moarte.

Acest "nu" spus creșterii personale, atunci când este trăit în mod conștient, este păcatul fundamental al omului. Înseamnă a refuza "visul" lui Dumnezeu, "planul" Tatălui. Înseamnă a nega sensul adânc al vieții și al întregii creații. Este refuzul față de partea cea mai frumoasă a vieții, pentru deplina realizare de sine.

Descoperirea sensului vieții favorizează, în experiența suferită a propriilor limite și a propriilor păcate, relația noastră cu iubirea și mila nemărginită a lui Dumnezeu, și aceasta trezește în mod necesar dorința de a face ordine în alegerile greșite și curajul de a o lua de la capăt. Primirea iubirii milostive a Tatălui, care s-a arătat pe deplin în Fiul, devine atunci fundamentul propriei existențe, punctul de la care pornim din nou.

 

Primirea răscumpărării în Cristos, ca ofertă reînnoită de sens

Cunoscându-l, iubindu-l și urmându-l pe Isus, putem descoperi adevăratul chip al Tatălui și adevăratul chip al omului. Constatarea că Dumnezeu se lasă întâlnit tocmai atunci când trăim în mod intens și cu responsabilitate propria umanitate este fascinantă și ne cheamă la angajare personală.

Revelația Dumnezeului lui Isus, care face din fericirea omului gloria lui, coincide cu descoperirea plină de bucurie a faptului că Dumnezeu ne vine în întâmpinare și ne oferă iubirea lui. Astfel experimentăm iertarea Domnului Isus ca o lumină care pătrunde și vindecă situațiile de slăbiciune și de păcat; ne lăsăm astfel pătrunși de privirea lui care face adevăr în inima noastră, și care ne dă să savurăm și să simțim din interior oferta lui de reconciliere. Experiența de iubire și de împăcare cu Dumnezeu de obicei trezește în inima omului întrebarea: Doamne ce pot face pentru tine? Ce vrei să fac pentru tine?

 


Exerciții spirituale
pentru alegerea stării de viață

Se desfășoară între 1 și 8 august 2005, la Centrul iezuit Manresa din Cluj-Napoca.

Sunt invitați să participe tineri și tinere care vor termina clasa XII, sau sunt studenți sau lucrează, și care trăiesc:
- o viață intensă de rugăciune și sacramentală;
- dorința vie de a-l sluji pe Dumnezeu și aproapele;
- dorința de a fi aproape de Isus ce își poartă crucea;
- o atracție spre viața consacrată, dar care rămân cu întrebarea: unde? cum? și în ce stare de viață?

Pentru participarea la aceste exerciții spirituale trebuie solicitată fișă de înscriere, prin email, de la adresa: centru.manresa@mail.dntcj.ro

+ Ce să ai la tine? Biblia, un caiet de notițe, papuci de casă, mâncare sau o ofertă după posibilitate;

+ Ce așteptăm de la tine? Seriozitate, să sosești la timp, să rămâi toată perioada, dacă te-ai înscris să fii sigur că participi.

Contactați pentru înscriere
Pr. Olivo sau Pr. Jurek
E-mail centru.manresa@mail.dntcj.ro
Str. Tudor Arghezi, 2
400363 Cluj-Napoca
Tel. 0264-406.471
sau 0744-921.777
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire