pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2005 

DE VORBĂ CU PREOȚII DESPRE SPOVADĂ
Familia creștină

Istoria Căii CruciiCuprinsIngrediente pentru o iubire fidelă

 

Primul număr tipărit al revistei noastre v-a propus un interviu despre Liturghie, realizat cu colaborare a diverși preoți. La solicitarea unui cititor, și folosind unele din întrebările propuse de el, în acest număr vă oferim un nou interviu, tot cu colaborarea mai multor preoți, despre Spovadă. Așteptăm sugestiile Dvs pentru alte teme!

 

- Unii creștini își "rezolvă" iertarea păcatelor printr-un dialog direct cu Dumnezeu. Părinte Cazimir Budău (București), ajutați-mă să înțeleg de ce la catolici și la ortodocși este nevoie de un preot care să intermedieze spovada? Doar Dumnezeu iartă, nu preotul!

- Cred că răspunsul nu poate porni decât de la Evanghelia după Ioan (20,22-23), unde Isus, după înviere, le apare apostolilor și le spune: "Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute". Dintotdeauna Dumnezeu s-a adresat oamenilor prin intermediul unor oameni aleși de El: Moise, Profeții și alții în Vechiul Testament, Isus - Mediatorul perfect -, apostolii și succesorii lor în Noul Testament și în continuare. Episcopii iartă păcatele prin mandat direct de la Cristos (prin apostoli), iar preoții prin mandatul primit de la Episcopi, conform tradiției dintotdeauna a Bisericii.

Trebuie ținut cont și de faptul că păcatul cauzează ruptura și de Dumnezeu și de Biserică. Sf. Paul ne spune: "Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună (1Cor 12,26). Astfel, păcatul are efect nu doar pe "verticală", față de Dumnezeu, ci și pe "orizontală", față de restul trupului, deci și împăcarea, iertarea trebuie să aibă loc în ambele dimensiuni. Iertând păcatele, preotul acționează în numele lui Dumnezeu, dar și în numele Bisericii. În felul acesta, deși are loc în cadru privat, spovada capătă dimensiuni comunitare, așa cum trebuie să aibă orice celebrare sacramentală. Deși neesențial, este important și aspectul pastoral. Duhovnicul îl poate ajuta pe penitent, prin sfaturi, să evite pe viitor săvârșirea păcatului și îi poate insufla dorința unui raport nealterat cu Dumnezeu și cu aproapele.

- Înțeleg... Și cum anume să aleg la cine să mă spovedesc, părinte Cornel Cadar (Iași)? Știu că preoții mai în vârstă sunt mai severi la spovadă, că cei tineri sunt de regulă mai înțelegători... Iar la preotul paroh nu merg căci ne știm, și îmi e rușine de ce părere și-ar putea face despre mine...

- Ne putem spovedi la orice preot, deși este recomandat să o facem la același preot. Cu siguranță la spovadă nu ne așteptăm să fim lăudați. Dar nici într-un caz nu trebuie pornit de la ideea: "Mă cunoaște... Ce-o să spună preotul?" Preotul este un martor al întoarcerii noastre la Dumnezeu care ne oferă dezlegarea. Se va bucura împreună cu noi că ne-am întors și am găsit casa Tatălui. Își va aminti de cele scrise în Sfânta Scriptură: "E mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se întoarce decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință". Preotul știe că el însuși are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Să ne amintim de pilda fiului risipitor. Când ia decizia să se întoarcă acasă, fiul cel mic nu se gândește ce va spune tatăl. Dimpotrivă, rememorând tot ce a făcut, se decide să se ducă la tatăl și să-i spună: "Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă număr printre fiii tăi". Îmi amintesc de cuvintele lui Nicolae Steinhard (Jurnalul fericirii), care exprimă ideea că atunci când vorbim despre rușine trebuie să vorbim numai într-un anumit sens: "Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine".

Sunt convins că, dacă păstrăm aceste considerații în minte, altfel ne vom duce la scaunul de mărturisire. Rămâne, desigur, și varianta pentru penitent de a alege preotul care crede că îl poate ajuta mai mult, deși, după cum am spus, nu are importanță la care preot ne spovedim. Întoarcerea la Dumnezeu și dorința noastră de a sta alături de El sunt cele mai importante în cadrul spovezii și nu preotul prin care noi ne întoarcem.

- Înțeleg că nu trebuie să îmi fie rușine de preot, dar totuși, îi spun despre lucruri intime, personale, din viața mea... Nu mă simt în largul meu. Mi s-a spus că tot ce mărturisesc este "păzit" de secretul spovezii. Este adevărat, părinte Ioan Fărcaș (Blaj), că preotul nu poate să divulge în nici o situație ceea ce eu i-am spus în timpul spovezii?

- "Când preotul ridică mâna care binecuvântează și rostește cuvintele dezlegării, el acționează in persona Christi, nu numai ca reprezentant, dar mai ales ca instrument uman în care este prezent și acționează în mod tainic și real Cristos Domnul, Dumnezeu cu noi, mort, înviat și viu pentru mântuirea noastră". Așa scrie pentru întreaga Biserică Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică "Dives in misericordia" - Bogat în milostivire, la nr. 13. Prin urmare, hotărât să mergi la spovadă, trebuie să fii convins că mergi să întâlnești iubirea milostivă a lui Dumnezeu care se concretizează în iertare.

Trebuie schimbată puțin "fizionomia" atitudinii față de Sfânta Spovadă. Adică nu mergi să fii condamnat, mergi să fii iertat; nu mergi să fii demolat, mergi să fii restaurat; nu mergi să fii înspăimântat, mergi să fii ușurat; nu mergi să fii împovărat, mergi să fii eliberat, conștient că ceea ce se întâmplă acolo este lucrarea lui Dumnezeu, prin preotul Său, cu omul. De aceea, penitentul trebuie să se elibereze de sentimentul de vină, pentru a descoperi bucuria iertării, încredințându-se milostivirii divine și aflând libertatea de fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spune că penitentul căit și dezlegat "este luat de mână de Dumnezeu pentru zborul înalt spre casa Sa".

Papa Paul al VI-lea spunea că Biserica trebuie să devină "expertă în omenie". Adică, ea nu trădează, ea ajută pe om să găsească sau să regăsească bucuria Domnului. "Omul lui Dumnezeu", preotul, nu se poate comporta altfel în spovadă decât "în chipul lui Dumnezeu". Într-o rugăciune euhologică se spune: "Dumnezeule, Ce nu ții minte răul". Deci, Dumnezeu nu ține minte răul! Tot așa și preotul nu poate ține minte răul penitentului pentru a-l putea divulga vreodată. El este de altfel obligat de canoane la păstrarea secretului spovezii. De păcatul de divulgare a acestui secret nu poate primi dezlegare de la un alt preot, nici de la Episcop, ci este o dezlegare rezervată Scaunului Apostolic, adică Papei (can. 728 din CCEO sau 1328 din CIC). Totul ceea ce spunem la spovadă rămâne deci un secret, un secret sigilat în inima milostivă a lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l poate "divulga" preotul este că penitentul a fost iertat, a fost beneficiarul milostivirii cerești devenind un "om nou". Această minune o poate spune adunării credincioșilor, o poate spune soției lui, dacă este căsătorit. Aceasta este "vestea cea bună"!

- M-am spovedit până acum la mulți preoți și am primit tot felul de canoane. Am o curiozitate, și poate mă puteți lămuri, părinte Liviu Bălășcuți (București): cum stabilesc preoții ce canon să dea credinciosului venit la spovadă? Există un set de reguli? Există un "îndrumar" care spune ce canon pentru ce păcat? Este un act la absoluta alegere a preotului?

- Pocăința sau canonul este un gest reparator pentru păcatele comise, dar rămâne un gest simbolic din partea penitentului, căci ce penitență ar putea egala ofensa adusă lui Dumnezeu prin păcatele noastre? Ceea ce restabilește ordinea și armonia distruse de păcat nu este cantitatea rugăciunilor spuse de penitent ca pocăință. Isus este Cel care se jertfește în noi și împreună cu harul său restabilește ordinea și armonia distruse de păcat. Pocăința sacramentală este modalitatea minimă prin care penitentul îi spune lui Dumnezeu: "îmi pare rău", și are valoare dacă este îndeplinită cu credință, cu o autentică părere de rău și cu hotărârea de a nu mai păcătui. Pocăința pe care o dă preotul trebuie să țină cont de situația personală a penitentului și să caute binele său spiritual.

Nu există un "îndrumar"; preotul trebuie să aibă mereu în vedere ce spune Codul de Drept Canonic. Canonul 978, paragraful 1, spune: "În ascultarea mărturisirilor, preotul să aibă mereu în vedere faptul că îndeplinește rolul de judecător și medic și că a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor al dreptății și al milei divine, ca să aibă grijă de onoarea divină și de mântuirea sufletelor"; iar canonul 981, adaugă: "în funcție de natura și numărul păcatelor, ținând cont și de condiția penitentului, confesorul să impună pocăințe salutare și potrivite, pe care penitentul trebuie să le îndeplinească personal".

- Cât de des ar trebui să mă spovedesc? Nu trece zi, oră, să nu păcătuiesc! Ar trebui să am lângă mine permanent un preot! Dar în final ajung rar la preot... Cum ar trebui să procedez, părinte Angelo Pop (Lugoj)?

- Porunca a IV-a a Bisericii ne învață: "Să-ți mărturisești păcatele la preotul rânduit, cel puțin odată într-un an, și la Paști să te cumineci." Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne spovedim doar o dată într-un an. Indicat este chiar de mai multe ori pe an. Dacă ținem cont de cuvintele lui Isus din Evanghelia după Matei: "în ceasul în care nu gândiți, Fiul omului va veni" (24,44), ne dăm seama cât de important este să ne spovedim de îndată ce am săvârșit un păcat de moarte. Dacă ne dor dinții, alergăm de îndată la farmacie după medicamente sau la medicul stomatolog să ne trateze, luăm apoi hotărârea de a folosi cât mai des periuța și pasta de dinți și de a trece mai des pe la stomatolog, iar după un timp uităm de toate. La fel se întâmplă și cu spovada și cu examenul de conștiință din fiecare seară. De ce oare uităm că mărturisirea mai deasă a păcatelor, chiar și lesne iertătoare, ne ajută să ne formăm conștiința, să luptăm împotriva înclinațiilor rele, să progresăm în viața spirituală?

Sfântul Ioan Gură de Aur îi certa pe cei ce se spovedeau rar: "Eu sunt gata ziua și noaptea să vă ascult spovedaniile. Iar dacă s-ar întâmpla ca cineva să păcătuiască noaptea, să vină și să mă trezească din somn, și eu îl voi asculta". Dumnezeu e atât de bun încât ne iartă la orice oră. Concluzie: păcatele de moarte trebuie spovedite numaidecât, iar pentru cele ușoare îndemnul meu este că nu trebuie să treacă mai mult de trei săptămâni, hai să fim îngăduitori o lună, fără să fie mărturisite.

- Aceasta este ultima întrebare? Exact așa pățesc și la spovadă: timpul trece repede și nu ajung să stau de vorbă suficient cu preotul! Aș avea atâtea să îl întreb, aș aștepta atâtea să îmi spună, dar de multe ori spovada este un dialog concentrat, pe marginea unei liste de păcate... Părinte Victor Emilian Dumitrescu (Roman), ce e de făcut?

- Pornind de la faptul că sacramentul spovezii a fost instituit pentru iertarea păcatelor comise, acel dialog mai mult sau mai puțin concentrat pe marginea listei de păcate mărturisite rămâne pe primul loc ca importanță. Preotul este dator să înțeleagă bine nu doar păcatele comise cu gravitatea lor în sine, dar și pe cel care le-a comis. Trebuie să privească în trecut pentru a înțelege - nu detaliat, dar suficient de bine - păcatul comis și gradul de culpabilitate al penitentului; trebuie să cerceteze în prezent starea de părere de rău a penitentului; trebuie să privească în viitor, verificând și inducând dispoziția penitentului pentru a-și lua propuneri bune de a nu mai cădea, dând și sfaturile pe care le consideră necesare pentru a remedia și pentru a preveni.

Desigur că pot exista și există și situații în care nici acest dialog nu se poate prelungi prea mult din motive de timp sau de aglomerație. Nu este nici o greșeală, dimpotrivă este recomandat și lăudabil ca penitentul să solicite preotului o întrevedere în afara sacramentului pentru un dialog mai aprofundat și de consiliere duhovnicească.

 

Sfântul Ioan Nepomuk - Martirul secretului spovezii

Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi știut nimic niciodată, dacă în anul 1320 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintați în vârstă, care s-au rugat mult lui Dumnezeu să aibă și ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de Ioan Nepomuk. După ce a fost hirotonit preot i s-a încredințat misiunea de predicator în catedrala orașului. S-a remarcat însă nu numai ca predicator, ci și ca un deosebit medic al sufletelor, pe care le ajuta prin spovadă.

La Ioan Nepomuk au apelat oameni simpli, dar și persoane înstărite, chiar și soția regelui Venceslav. Tânărul rege, care trăia în necurăție, presupunea același lucru despre soția sa, ajungând să își închipuie tot felul de scenarii întunecate. Pentru a se liniști, a apelat la Ioan Nepomuk pentru a afla ce spusese în spovadă soția sa. "Nu este îngăduit", a fost răspunsul lui Ioan. Regele a recurs la amenințări, dar răspunsul pe care l-a primit a fost același. Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră și torturat. Eliberat pentru puțină vreme, în ziua de 16 mai 1383, preotul a fost chemat din nou la rege: "Vorbește, ori vei muri", i-a spus acesta.

Refuzând din nou să rupă sigiliul sacramental al spovezii, Ioan Nepomuk a fost dus și aruncat în apele râului Moldava. Trupul i-a fost recuperat și înmormântat în catedrala din oraș. Limba care a știut să tacă a rămas intactă după secole, dând și astăzi mărturie despre secretul spovezii.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire