pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2005 

CEA DE-A TREIA DORINȚĂ
Maria Goția

Temelii timpurii ale fidelitățiiCuprinsDrumul eutanasiei... drumul morții

 

Lacrima unui părinte bătrân e tare grea. Fiul are nevoie de ajutor, are mare nevoie, dar pe el nu-l mai servesc puterile, nici bătaia timpului, nici depărtarea: vremea când era plin de energie, de nu-i stătea nimic în cale, a trecut, drumul rămas de acum înainte e mult mai scurt decât cel din urmă, iar legătura aceea dintre părinți și fiu, din dulcea-dusă copilărie, s-a schimbat atât de mult! A crescut în locul ei un spațiu în care se petrec multe despre care părinții nu știu și la care nu iau parte, unde fiul lor trăiește ca adult, o altă viață decât viața lor. Așa stând lucrurile, cum să-l ajute?

Sfâșierea unei mame prietene pentru destrămarea familiei fiului, frământarea și nerăbdarea ei în căutarea soluțiilor mi-au atras atenția că, iată, chiar dacă bătrână, mama simte că misiunea ei față de copil nu încetează; doar că răspunsurile de odinioară, de pe vremea când acesta era abia un băiat, nu se mai potrivesc și de aceea nu dau roade și nici nu sunt bine primite. Care sunt cele bune oare? Care este sprijinul de care are nevoie pentru a fi fericit, căci, în cele din urmă, despre nefericire și fericire e vorba?

Din mozaicul fericirii, așa cum mama i-o dorea fiului ei, lipsesc câteva piese, piese frumoase, piese semnificative: soția, fiica, viața de familie. Fără de acestea, mama nu se poate bucura destul nici de caracterul lui admirabil, nici de inima lui sensibilă și generoasă, nici de devotamentul lui de tată, nici de dragostea lui filială, nici de sănătate, nici de reușita profesională, nici de confortul material,... de nimic. Singurătatea lui îi rupe inima. Se gândește că numai o altă soție l-ar putea împlini.

 

În pas cu lumea

"Și nu gândește bine? N-are și el dreptul la o familie? De ce să nu-și refacă viața, doar e bărbat tânăr! Mai cu seamă că nu el a călcat strâmb, ci ea!"; "Să stea și să sufere, să lase viața să trecă pe lângă el, ca un fraier?"; "Să-i dea satisfacția asta, ca și cum dumneaei ar fi unica, prima și ultima femeie?"; "Și până la urmă, nici nu trebuie să se mai lege de nimeni și să se însoare, că sunt destule care să dorească să stea cu un băiat cu situația lui... doar n-o să se călugărească acum, să-și piardă mințile?"; "Voi sunteți oameni credincioși, n-ați citit în Biblie că nu e bine ca omul să fie singur?" Așa zice lumea. ... Până-ntr-atât încât aceleași cuvinte răsună în mintea mamei, de parcă ar fi chiar gândurile ei.

Să reflectăm, împreună cu prietena care mi s-a destăinuit, ca și cum am fi noi înșine în căutarea soluției, pentru că e vorba de o opțiune fundamentală, legată de o problemă fundamentală de viață, față de care nu avem cum să rămânem străini. Cum a ajuns la această idee?

 

Spirala coborâtoare

Părinții văd infidelitatea din tânăra familie și se cutremură că este lovit legământul până la moarte pe care l-au făcut cei doi soți în fața lui Dumnezeu; o resimt acut: fiul lor este trădat, este părăsit, suferă. Planul frumos de viață pe care îl construiseră pentru el, cu care l-au crescut, este călcat în picioare și sfărâmat.

Pornirea lor dintâi, aceea care izbucnește cu multă patimă, este simțământul înfrângerii, al umilinței și mânia.

De la o vreme, mânia e mai puțin vehementă, lucrurile par mai liniștite, odată cu plecarea nurorii și cu recăsătorirea ei. Nici nu se mai vorbește despre ea. E un fel de perdea de tăcere care acoperă izvorul durerii; ea se transformă încet într-un filtru ciudat, prin care, când privești la ce s-a întâmplat, realitatea nu mai e atât de chinuitoare, contururile faptelor rănesc mai puțin. Trădarea legământului căsătoresc nu mai e văzută în alb și negru, ci într-un gri tot mai puțin supărător. Nu, nu e o eliberare născută din iertare, ci un pact nemărturisit cu răul, într-adevăr o cădere la pace.

De aceea, din păcate, distrugerea merge și mai departe, pe nesimțite, și privirea clară a omului care caută voința lui Dumnezeu e strâmbată: infidelitatea, părăsirea căminului, despărțirea și recăsătorirea nurorii, care au provocat dezastrul, s-ar putea numi acum, pentru fiul lor, "refacerea vieții"... Dar poate un lucru rău, să fie altă dată bun?

 

Binele e unul

Da, binele este să rămâi una cu soțul tău, trup și suflet, până la moarte. Nu este om care să nu știe în inima lui acest lucru, să nu-și dorească acest bine!

Până și căutarea tristă și bezmetică a desfrânaților strigă ce oribilă este absența iubirii mai mari decât egoismul, a iubirii credincioase. "Am experimentat infidelitatea în toate ipostazele: infidelă, amantă a unui soț infidel și astăzi înșelată la rândul meu... Din toate acestea am ieșit puternic atașată față de un ideal de iubire în fidelitate, din mai multe motive. Pentru că rareori infidelitatea este izvor de împlinire. Pentru că infidelul fuge adesea de o problemă care există fie în cuplu, fie cu sine. Pentru că deturnează o energie care ar putea fi mai creatoare în propriul cuplu. Pentru că întinează idealul de iubire al persoanei infidele (...). Astăzi, experiența m-a învățat că în infidelitate este o mare lipsă de iubire față de celălalt și față de sine, care ne duce să răpim din iubirea altora pentru a umple golul din noi. A iubi cu adevărat e o muncă fără răgaz" [1].

Infidelitatea, lipsă de iubire, a produs deja atâta nefericire între cei doi soți și în familie...! O nouă infidelitate, din nou lipsă a iubirii, n-ar adânci nefericirea? "Dar mai este vorba de căsătorie, de a construi prin iubire, prin fidelitate, când cei doi sunt despărțiți, au divorțat, iar ea este recăsătorită?" plânge prietena mea. Prin aceasta este valoros un legământ în fața lui Dumnezeu, în comparație cu o legătură de mâna a doua, prin faptul că nu este "până una-alta", "până ne simțim bine", "până merge", adică pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Și nici nu poate fi altfel, căci Dumnezeu Cel veșnic este parte a legământului celor doi miri, făcut în deplină libertate și cu toată hotărârea.

Soții pot greși, pot păcătui, își pot întoarce spatele, inima li se poate răci unul față de altul..., dar dacă s-ar întoarce la izvorul căsătoriei, la Dumnezeu, și-ar da seama că harul căsătoriei este acolo, la fel de sfânt și de puternic. El schimbă neputința și obida în forță și curaj, inspiră gândurile bune, face adevărul să strălucească și să convingă și generează fapte binefăcătoare.

Un părinte străin de Dumnezeu - și poate obosit - ar spune: "Nu se mai poate! Lucrurile au mers prea departe!" și nici nu ar încerca să afle mai mult despre fondul căsătoriei, despre miezul ei spiritual. Sau mă înșel? Poate chiar el, spunând: "E un drum închis, am încercat totul!", afirmă în același timp că soluțiile de cârpeală n-au cum să țină. Afirmă de fapt că demnă de luat în seamă este numai acea soluție care pune în acțiune forța spirituală a omului.

Ce înseamnă aceasta? Ceva diferit de o relație cu o altă femeie, din supunerea la mentalitatea curentă că dorințele sexuale nu pot fi controlate; ceva diferit de lecția pe care un soț să i-o dea celuilalt, de demonstrarea vinei unuia sau a celuilalt... Ceva diferit de aceste soluții comune, uzate și, dovedit, proaste.

 

"E și el doar un om..." vs. "E om!"

Un părinte matur ar trebui să știe, chiar și numai din experiență, că în căsătorie nu aduce nici un bine să nu te poți stăpâni; că nu funcționează plătirea cu aceeași monedă, ochiul pentru ochi și dintele pentru dinte, răul pentru rău. Un gol, o lipsă, nu se umple cu o altă lipsă, ci tocmai aducând ceea ce lipsește. Lipsește limpezimea minții? Cumpănește cât pentru doi. Lipsește fidelitatea? Fii tu fidel. Lipsește iubirea generoasă? Dăruiește-o tu, dăruiește-te tu.

"Ești și tu om..." înseamnă, fără îndoială, "Ești și tu limitat, cu puteri puține, cu slăbiciuni destule". Dar mai înseamnă și "Ești și spiritual, ești al lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu poți îndrăzni lucruri mari! El e de partea voastră, nu renunță niciodată".

Un părinte bun nici nu se gândește să-i dea copilului lui ceva care să-i dăuneze sănătății, nu-i așa? Amintește-ți, dragă prietenă, cu câtă grijă, când era micuț, îi căutai mâncarea cea mai potrivită, mai hrănitoare, cu câtă atenție i-o pregăteai, cât de neîmpăcată erai dacă știai că îi lipsește ceva... Cu cât drag i-ai căutat o școală bună, cărți bune, un învățător devotat..., și câte altele, care țin de datoria de părinte. De ce să coborâm acum ștacheta? De ce să ne mulțumim acum, pentru copilul nostru, adult deja de mulți ani, cu "înlocuitori" de fericire?

Să nu pățim și noi ca și cu darul zânei din poveste: "Îți voi îndeplini trei dorințe. Gândește-te bine, căci nu e cale de întors, după ce ai ales o dată". Și invariabil, omul miluit de zână își irosea primele două șanse cu dorințe necugetate, care-l nenoroceau, iar apoi, cu cea de-a treia cerere, o ruga să binevoiască să-l scape de pacoste. Ce daruri prețioase ar fi putut primi..., dar a rămas cu mâna goală, pentru că a făcut alegeri slabe, pentru că s-a mulțumit cu fleacuri, pentru că nu s-a încumetat să ceară ce era mai bun!

Timpul rămas pentru a ne ajuta fiii la necaz ne presează, căci nu mai suntem tineri. Nefericirea lor la fel. Mai putem încă alege ajutorul cel bun, adevăratul ajutor, și cere de la Dumnezeu pentru ei. Dumnezeu, care le este alături, nu va întârzia să răspundă lacrimilor noastre.

 

Dorința cea mai bună

Bărbatul despre care vorbim este soț, chiar dacă nu trăiește alături de soția lui, și este tată, chiar dacă își întâlnește fetița doar la sfârșit de săptămână. Împlinirea ca soț și ca tată, în aceste condiții, pare nebunie curată celor ce măsoară cu o măsură mică.

Și totuși, el are la îndemână mijloacele pentru a se sfinți, împlinindu-și îndatorirea de a contribui atât la binele soției sale, cât și la creșterea și educarea fetiței. A rămas singur, dar a rămas răspunzător. Nimeni altcineva nu are această răspundere, căci bărbatul cu care soția s-a recăsătorit nu i-a putut-o răpi. Soțul va fi spus poate cândva: "Ea e moartă pentru mine...", dar nu este, este vie; cât timp trăiește, Dumnezeu o așteaptă și-i oferă harul Lui, iar persoana cea mai apropiată de ea, prin care El lucrează într-o căsătorie, este acela de care este legată sacramental, printr-o Sfântă Taină: soțul.

Cine altcineva să fie mai ascultat decât el, atunci când imploră de la Domnul viață bună, după voia Lui, pentru soție și copil, pentru sfințirea lor? Cine este mai chemat decât el să vegheze la buna educare a fetiței, mai ales la formarea ei creștină?

Mai mult, mărturia lui de fidelitate față de soție, refuzul lui de a contracta alte legături, îi va da acesteia un semn de iubire spirituală și de eroică dăruire de sine, așa cum noi, cei mai puțin încercați, neglijăm să-l dăm soțului sau soției, în vârtejul vieții de toate zilele. Mărturia aceasta va rodi, mai văzut sau mai tainic, dar va rodi cu siguranță.

Fetița, derutată de sensul tulbure al existenței unei a doua familii, alături de un alt bărbat decât tata, va primi enorm pentru formarea ei ulterioară ca femeie, ca viitoare soție sau călugăriță; în schimb, fără nici o mărturie de fidelitate, ea nu ar vedea că aceasta este posibilă, că este semnul totalei dăruiri de sine.

Fiul nostru are nevoie de părinți curajoși și optimiști, a căror prezență caldă, dar discretă, îi este alături; părinți care îi arată farul strălucind în noapte și nu se înspăimântă să-l îndemne să lupte cu furtuna, să dea ce are mai bun, să-și dea adevărata măsură, pentru a-și duce la liman nava cea greu încercată.

Numai la lucruri înalte, de preț, nobile, demne de om, care construiesc veșnicia, să-i încurajăm pe copiii noștri adulți, aflați în cumpănă, dacă îi vrem fericiți. Să nu ne mulțumim cu nimic mai puțin pentru dragii noștri!

Note: [1] mărturia unei femei de 33 de ani, citată de pe situl web unei reviste de psihologie în suplimentul din ianuarie 2005 al revistei Famille chretienne, p. 5

 


Rugăciunea soților în momentele dificile

Doamne, este greu să trăim laolaltă vreme îndelungată fără a ne supăra unul pe altul. Dă-mi inimă generoasă care să știe să ierte și să uite greșelile celuilalt și să-și recunoască vina proprie. Revarsă în mine tăria iubirii tale, ca să iubesc eu cel (cea) dintâi și să nu mă descurajez, chiar dacă nu mă mai simt iubit(ă), și să nu pierd nădejdea în posibilitatea împăcării.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire