pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2005 

CUM ÎI ÎNVĂȚĂM PE COPII DĂRUIREA DE SINE?
Oana Capan

Rolul părinților în relația copil-televizorCuprinsPărinții - lumina lumii, sarea pământului

 

Nu este deloc ușor să îi înveți pe copii să împartă cu generozitate jucăriile atunci când se joacă împreună, să nu se certe pentru ele. Când unul ia o jucărie, o vrea imediat și celălalt. Dacă încercăm să îi convingem să fie de acord să se joace pe rând, problema este cine o ia primul? Fetița noastră mai întotdeauna se "oferă" să fie prima. Și dacă o rog, după ce s-a jucat un timp, să îi dea și frățiorului jucăria, atunci îi spune: "Haide acum să ne jucăm împreună"; orice, numai să nu o lase de tot din mână.

Este greu să îl înveți pe un copil să fie el primul care renunță în favoarea celuilalt, și să nu o facă din slăbiciune, pentru că "celălalt e mai tare și nu mă pot pune cu el", nici din teama de a nu-l supăra pe celălalt, de a nu-i pierde prietenia, și nici pentru a câștiga el însuși o altă favoare, ci pur și simplu... din iubire. Totuși, am dori să îi învățăm pe copii să fie generoși, chiar și numai pentru ca să nu mai fie nevoie să intervenim iarăși și iarăși în certurile lor din camera de joacă. Haideți să vedem împreună cum putem să îi educăm la a dărui. Nu există rețete de urmat pas cu pas, ci doar câteva căi de explorat.

Înainte însă de a porni la drum, să înțelegem bine câteva lucruri: un copil e mai deschis spre a împărți cu alții atunci când propriile lui nevoi - afective, nu materiale - sunt satisfăcute. Un copil neliniștit, care nu se simte iubit, va încerca mai întâi să își rezolve propriile lui probleme. Dăruirea de sine presupune așadar, la copil ca și la adult de altfel, o maturitate afectivă. În plus, dăruirea trebuie să fie un act liber, nu pentru că așa i-am obligat noi să facă. La aceasta trebuie să îi ajutăm să ajungă: la un elan generos dezinteresat și liber, pornit din suflețelele lor. Și, foarte important, să fim conștienți că cea mai bună cale de a-i învăța să dăruiască este propriul nostru exemplu.

 

A dărui și a primi

Pentru a învăța să dăruiești trebuie mai întâi să înveți să primești. Să fii recunoscător pentru ceea ce îți dăruiesc ceilalți, în primul rând Dumnezeu, să știi să spui cu bucurie "Mulțumesc". Să găsim acele ocazii în care să îi învățăm pe copii recunoștința, manifestându-ne-o în primul rând noi: față de cei care ne ajută în vreo împrejurare, față de cei care ne dăruiesc un cadou, dar mai ales față de copii. Să le mulțumim din inimă atunci când ne ajută la bucătărie sau la făcut ordine în casă, să insistăm asupra bucuriei pe care o produc cu desenele pe care le fac cadou nouă sau bunicilor.

Cuvântul "Mulțumesc" nu trebuie să vină dintr-o simplă politețe. El este de fapt o formă de a ne manifesta atenția și respectul pentru celălalt. Atunci când copilul ajunge să spună "Mulțumesc!" nu pentru că a fost împins de la spate: "Cum spui?", el își dezvoltă o delicatețe a inimii care îl ajută să fie atent la cei din jur și în alte feluri. Să ne facem un obicei, un fel de joc din a găsi împreună cu copiii motive de bucurie, de recunoștință de-a lungul întregii zile: întoarcerea tatălui de la serviciu, vizita unor verișori de-ai lor, un cer senin sau o ploaie binefăcătoare pentru florile din grădina bunicii... Cel puțin în momentul rugăciunii de seară să ne aducem aminte împreună de toate bucuriile zilei, și să îi mulțumim Domnului.

 

Mici atenții făcute celor dragi

Adevărata educație la a dărui permite unei inimi inventive să găsească mici atenții pe care să le facă zi de zi celor din jur, să găsească motive pentru a sărbători sau pentru a face surprize celor dragi. Iar modurile simple pentru a face plăcere cuiva sunt nenumărate.

Nu trebuie aici să copiem sau să imităm; fiecare familie, fiecare copil are ritmul său propriu, bogățiile sale, disponibilitatea sa. Esențială este transmiterea acestui elan vital, a acestei atitudini a inimii. Încă de la vârstă fragedă, există o multitudine de ocazii care fac posibilă această ucenicie: un joc în doi sau în trei, o gustare împărțită pe din două, o cameră în comun, răbdarea față de frații mai mici. Actul de a dărui, ca orice act de voință, se împlinește mai ușor în urma unui antrenament. Cu cât un copil este educat să dăruiască, cu atât o va face mai ușor.

Micile bucurii pe care le facem zi ce zi celor dragi pun în evidență faptul că important nu este atât ceea ce dai, ci mai ales felul în care o faci.

 

Renunțarea de sine

Fiecare act de dăruire este o mai mică sau mai mare renunțare la sine. Renunțare la propria ta plăcere de a mânca singur un măr întreg, pentru a-l împărți cu prietenul. Renunțare la o parte din timpul destinat distracției, pentru a-ți ajuta sora sau tatăl. Să ne gândim aici la tentația de a-i satisface mereu unui copil dorințele, și imediat ce și le exprimă. Sau la frustrarea pe care o simțim dacă nu o putem face. Pentru că ni se rupe inima, nu? să vedem că își dorește o jucărie și nu o poate avea. Și totuși... faptul de a le refuza anumite lucruri nu trebuie să vină doar din rațiuni financiare; el poate avea și o valoare educativă.

Îi învățăm puțin câte puțin răbdarea atunci când le cerem să aștepte să terminăm de spălat vasele înainte de a le da un pahar cu apă, să termine toată mâncarea din farfurie înainte de a le da desertul. Îi învățăm puțin câte puțin renunțarea de sine, la propriile plăceri și dorințe, atunci când nu adoptăm obiceiul de a le lua mereu când vin cu noi la cumpărături o ciocolată sau o bomboană. Nu vreau să spun să nu facem niciodată concesii, dar să nu ne temem să îi lăsăm uneori să aștepte obiectul dorit. Să nu ne temem să le refuzăm uneori obiectul dorit. Vor înțelege mai ușor că nu toate li se cuvin "de-a gata", și vor prețui mai mult ceea ce primesc.

 

Asumarea responsabilității

Pentru ca dăruirea de sine să fie făcută în mod liber, copiii trebuie să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Altfel vor aștepta mereu sugestii din partea noastră, aprobarea noastră înainte de a face ceva. A vedea că îi luăm în serios, că avem încredere în alegerile pe care ei le fac - acest lucru îi dinamizează, îi motivează, dă aripi creativității lor.

Ideal ar fi ca noi doar să le sugerăm ocaziile pentru a dărui, lăsând apoi loc inițiativelor personale. Să nu uităm însă că ei au gusturi și capacități diferite, și că nu toți sunt la fel de generoși din fire. Există în acest domeniu inegalități misterioase, pe care noi, ca părinți, nu putem uneori decât să le constatăm. Mult mai important decât a sublinia ceea ce nu au făcut, este a-i felicita pentru eforturile depuse.

Realizarea inițiativelor lor personale presupune din partea noastră acceptarea eventualelor greșeli, întârzieri. Nimic nu e mai paralizant însă în acest domeniu decât interdicția de a inova. Să îi lăsăm să își pună în valoare talentele lor culinare sau meșteșugărești, indiferent cum va arăta mai apoi bucătăria, camera sau magazia. Elanul lor ne va permite mai apoi să îi învățăm să își pună aceste talente în slujba celorlalți.

 

Postul, un timp pentru a dărui

Postul este prin excelență un timp al renunțării la sine, al dăruirii de sine. Poate nu ar fi lipsit de interes să încercăm să materializăm - fără a ajunge la o contabilizare sau o competiție - micile acte de renunțare, de dăruire, punând de-o parte pentru fiecare un bob de grâu sau o pietricică. La sfârșitul Postului, să plantăm grâul, pentru a urmări împreună rodul bogat pe care îl dă, făcând o paralelă cu rodul pe care îl dau faptele noastre. Sau putem să transformăm pietricelele în bani pe care să îi donăm unei instituții de caritate. Sau să strângem în același scop banii pe care i-am fi putut da pe diferite delicatese: un desert, o ciocolată, un suc, dar la care am renunțat împreună de bunăvoie.

O altă sugestie poate fi dăruirea către cei mai puțin favorizați ca noi a unor obiecte personale: o jucărie, o haină, alese dintre cele în stare bună, desigur - să nu profităm de ocazie doar pentru a ne debarasa de obiecte vechi, sau care nu ne mai trebuie. Sunt gesturi uneori exigente, dar care îi ajută pe copii să prețuiască mai mult tot ceea ce au.

Atunci când copiii sunt mai mari, putem hotărî împreună cu ei efortul comun pe care să îl facem în Post. În funcție de asociațiile sau instituțiile care oferă servicii caritative existente în parohia sau localitatea noastră, putem alege locul în care să dăm cu toții o mână de ajutor: la o cantină a săracilor, la un orfelinat, la un azil de bătrâni, într-o asociație pentru copii cu deficiențe fizice sau psihice. Ori pur și simplu la un bunic obosit, o mătușă care locuiește singură, un vecin bolnav... Pregătirea unei mese, o simplă vizită, petrecerea timpului alături de aceste persoane, pregătirea unei serbări sunt experiențe inedite pe care copiii noștri nu le vor uita prea curând. În formarea personalității, ele valorează mult mai mult decât o excursie la munte sau petrecerea timpului într-un parc de distracții.

 

Cine pe cine învață până la urmă?...

La Crăciunul trecut, fetița noastră i-a cerut Moșului un costum de prințesă. Ne-am hotărât atunci să îi vorbim despre bucuria de a face și de a avea parte de surprize. I-am explicat între altele că, atunci când noi îi cerem un pahar cu apă, ne bucurăm că e drăguță și ni-l aduce, dar că atunci când ea ne aduce apa fără ca noi să-i fi cerut înainte, numai pentru că își dă ea seama că am putea fi însetați, bucuria este și mai mare. Dacă ne aduce la cerere un pahar de apă, arată ascultarea; dar dacă vine din proprie inițiativă, este semnul că se gândește cu iubire la noi, că e atentă cu noi, pentru a ne putea înțelege dinainte dorințele. Lecția a prins, astfel că și acum când scriu articolul, lângă tastatura calculatorului am un pahar cu apă, adus de ea ca surpriză. Și dacă i-ați vedea fața bucuroasă când face astfel de gesturi! Acum ea este un exemplu de generozitate pentru noi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire