pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2005 

NE PRIVIM ÎN OCHI ȘI ATÂT?
Radu și Oana Capan

Părinții - lumina lumii, sarea pământuluiCuprinsAtenție: copilăria pe cale de dispariție

 

Căsătoria este întotdeauna un punct de început - al unei noi familii, dar uneori și un punct de sfârșit - al relației strânse cu Biserica. Acest lucru îl afirmă adesea preoții care se ocupă de grupuri de tineri. Dacă până atunci mergeau frecvent la biserică și erau implicați activ în diverse acțiuni în Biserică, odată cu căsătoria, tinerii... dispar. Îi mai vezi la Liturghie la marile sărbători... Poate prin parc, după câțiva ani, cu un copil de mână... "Este normal, nu!?" am putea spune. "Acum sunt la casa lor, au un loc de muncă, trebuie să își întrețină familia, au de crescut poate niște copii!" Justifică oare aceasta retragerea familiei în spațiul propriu, închistarea ei, tăierea legăturilor cu lumea exterioară?

Aristotel, în scrierile sale, afirma că angajamentul pentru binele comun, pentru binele "cetății", este componenta principală a unei prietenii adevărate. Dacă prietenia este orientată doar spre cei doi, atunci este vorba de o relație particulară, ce caută plăcerea companiei. Relația devine prietenie adevărată, afirma filosoful, doar atunci când include și o dimensiune publică, un angajament comun social, politic, civic...

Acest adevăr, departe de a fi prea antic și filosofic (în traducere: prea învechit și abstract), își păstrează și astăzi valabilitatea. Iar un exemplu particular de prietenie îl reprezintă relația dintre soț și soție. Dacă sunt prieteni adevărați, atunci relația lor este mai mult decât despre ei înșiși. Căsnicia, aplicând aici vorbele lui Aristotel, este adevărată când privește nu doar la binele propriei familii, ci urmărește și binele comun, binele celor aflați dincolo de cercul delimitat de membrii familiei: tată, mamă, fii, fiice. Din păcate, astăzi căsătoriile sunt cel mai adesea flori închise, viața familiei desfășurându-se în spațiul închis din spatele petalelor, în loc să fie flori deschise, a căror mireasmă și frumusețe să se răspândească și să uimească împrejurul lor. Orientându-se exclusiv spre ea însăși, familia rămâne uneori pe veci boboc, neajungând vreodată să mai înflorească.

 

Familia, Biserică domestică

Ce ar putea face oare acești boboci ca să se deschidă? Oricât de patetic sau de dulceag sună, răspunsul este: să iubească... dar nu oricum. Dacă soțul și soția, uniți în căsătorie, trăiesc o viață de iubire și de dăruire unul altuia, și atât, atunci ei sunt în situația prietenilor interesați doar de compania reciprocă. În acest caz, iubirea se definește ca un sentiment, profund, între el și ea. Dacă însă soțul și soția sunt prieteni adevărați, în sensul dat de Aristotel, atunci ei știu că iubirea dintre ei este începutul iubirii pentru ceilalți. Pe lângă faptul că este un sentiment profund, iubirea este, pentru aceștia, și un fundament solid pentru tot ceea ce vor face ca familie. Iată iubirea care ajută familia să se deschidă, să treacă de etapa de "boboc" pentru a înflori!

Biserica numește familia "Biserică domestică" (Ecclesia domestica) și îi identifică două misiuni: una privată, personală, și una publică, socială. Așa cum Biserica se ocupă în primul rând de credincioșii ei, și Biserica domestică, familia, trebuie să se ocupe în primul rând de membrii ei. Dar la fel cum Biserica vestește Evanghelia și celor ce nu cred în ea, sau oferă asistență caritativă fără a privi la confesiune sau religie, și Biserica domestică este chemată la vestire și la acțiune dincolo de limitele ei. Menținând vie Biserica domestică, familia nu are de fapt cum să se îndepărteze de Biserică! Pentru că familia este o Biserică!

Există multe feluri de Biserici domestice. Sunt unele cu lacăte mari la uși și pe care scrie cu litere de-o șchioapă: "Închis". Sunt altele în care doar mama stă în genunchi, rugându-se ca tatăl și copiii să se întoarcă la credință. Sunt și Biserici domestice vii, menținute astfel prin colaborarea constantă a soților cu harurile oferite prin Sacramentul Căsătoriei. În ele, părinții predică, de la altfel de amvoane, vestindu-le copiilor Evanghelia. În ele, familiile au propriile ritualuri, păstrate cu sfințenie. În ele, dimineața și seara se aud rugăciuni și cântece. Sunt Biserici în care membrii familiei se formează ca misionari, pentru a da mărturie în sânul și în afara familiei despre capul ei nevăzut, Cristos. Cât de vie este oare Biserica noastră domestică?

 

Deschiderea spre binele comun

Vocația privată înseamnă în principal construirea familiei ca o comunitate în care domnește iubirea reciprocă - cu tot ceea ce presupune ea: grijă, căldură, atenție, dăruire, slujire, apropiere... -, o comunitate generatoare de noi vieți, care sunt educate apoi la credință. Desigur, ar fi multe de spus despre această vocație privată, dar noi în acest articol ne propunem să ne concentrăm asupra vocației publice, pe care nu o trăiesc familiile rămase boboc. Ce înseamnă deci această vocație? Pe vremea lui Aristotel însemna implicarea în viața "cetății". Dacă schimbăm "cetatea" cu societatea și Biserica ajungem, cu o oarecare aproximație, la definiția pe care chiar Magisteriul ne-o dă despre vocația publică.

Dar de ce are nevoie omul să se implice în societate și Biserică? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să ne întoarcem la Adam și Eva. Nu, nu este o expresie! Cu adevărat trebuie să ne întoarcem la episoadele Genezei, care ne comunică un mesaj clar: ființa umană nu poate trăi singură. Ea este chemată să trăiască în relație, în comuniune cu ceilalți. Doctrina socială a Bisericii spune că omul are acest adevăr înscris în sine, și de aceea el privește dincolo de propriul bine, spre binele comun al comunității căreia îi aparține. Acest bine se poate traduce prin gesturi caritabile, de dreptate, de mângâiere, ș.a. Chemarea la căutarea binelui comun nu este doar una adresată fiecărui individ în parte, ci și familiei ca întreg. Așa după cum în ultimii ani Magisteriul a subliniat în nenumărate rânduri, familia are o misiune în societate și în Biserică. Familia este văzută ca o comunitate de discipoli ai lui Cristos care își caută binele în contextul binelui comun, care caută să îi ajute pe săraci, să îi apere pe cei nedreptățiți...

Traducerea în practică a vocației publice nu este dificilă astăzi. Ajunge să ne gândim la oportunitățile oferite de asociațiile de caritate, în care este întotdeauna nevoie de un sprijin fizic sau financiar; dar în afara lor există o multitudine de asociații, organizații, instituții, grupuri, care oferă variate ocazii de implicare în societate sau în Biserică, pentru părinți, sau chiar pentru familia întreagă. Există apoi ocaziile de implicare activă oferite de viața parohiei de care ținem, precum și contexte mai puțin instituționale, precum în magazin, la piață, pe stradă... Dar pentru părinți există un alt context care ar trebui să fie principalul loc de trăire a vocației publice. Despre acest context vorbim în continuare.

 

Meseria ca vocație

Da, locul de muncă trebuie să fie principalul nostru loc de trăire a vocației publice, după cum casa trebuie să fie principalul loc de trăire a vocației private. Întorcându-ne din nou la ce ne învață Biserica, despre muncă ea spune că este o dimensiune fundamentală a existenței omului. Munca este lăsată ca poruncă de Dumnezeu (citim dacă ne întoarcem la cartea Genezei). Domeniul în care lucrăm este alegerea noastră - trebuie să fie -, pentru că munca trebuie să contribuie la împlinirea noastră, a fiecăruia în parte. Meseria pe care o avem este parte importantă a vieții noastre, iar alegerea ei trebuie să țină cont de acest scop al muncii.

Cât de aproape suntem însă de această viziune asupra muncii? Astăzi când spunem despre cineva care lucrează la nu știu ce firmă, că "este un om realizat", înțelegem nu că acolo își trăiește respectivul vocația proprie, ci că are salariu bun, bonuri alimentare, probabil mașină și apartament de serviciu și călătorește mult în străinătate pe banii firmei.

Ce este pentru noi munca? Vocație? Sau ceva ce ne umple din existență minim opt ore pe zi, ceva ce facem pentru a avea ce mânca, din ce trăi? Morala afirmă că munca reprezintă un drept. Afirmația vine nu numai din faptul că toți avem nevoie de un loc de muncă pentru a ne câștiga existența, ci în primul rând din faptul că fiecare persoană are ceva important de făcut în această lume, o misiune la care a fost chemată de Dumnezeu și care o va ajuta să se realizeze ca persoană. Din acest punct de vedere, munca nu poate fi considerată mai mult sau mai puțin valoroasă în funcție de studiile cerute sau de salariul oferit, ci doar din punctul de vedere al împlinirii vocației personale a omului.

Există, desigur, meserii care par a fi mai ușor de perceput ca vocații: cea de medic, avocat, profesor, asistent social, consilier etc. Toate însă, nu doar cele enunțate, presupun un contact cu oamenii, iar roadele lor, mai direct sau nu, se îndreaptă tot către oameni. Dacă pe lângă această dimensiune comunitară, meseria ne și ajută la împlinirea personală - în sens spiritual, nu financiar - atunci cu siguranță ea este o vocație, și exercitarea ei este parte a vocației publice, sociale.

 

În loc de concluzii

Scrierea acestui articol a fost pentru noi ocazia de a ne pune întrebări deloc comode. Formăm oare o Biserică domestică vie? Ne trăim vocația pe care o avem ca familie? Atât în dimensiunea ei privată cât și în cea publică? Avem o viziune corectă despre muncă? Dacă exercițiul nostru personal va naște și în cititori aceste reflecții, atunci Domnul să fie lăudat pentru că a făcut și mai rodnice aceste rânduri.

Cineva, folosind o imagine plastică, spunea despre soți că adoptă adesea o poziție aparent frumoasă, dar greșită: de a sta față în față, privindu-se ochi în ochi. Poziția corectă, spunea acel cineva, este însă alta: nu față în față, ci umăr lângă umăr, ținându-se de mână, privind (și pășind, am completa noi) înainte. Odată căsătoriți, soții au chemarea nu de a se închide în căminul lor, ci de a ieși în lume, împreună, mărturisind prin iubirea dintre ei însăși iubirea lui Dumnezeu. O misiune pe cât de copleșitoare, pe atât de înălțătoare.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire