pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 07/2004 

ISTORIA UNEI RELICVE
Andrei Goția

Ursunel creste mareCuprinsScrisoare de avertisment pentru Isus

 

Pelerinul care are privilegiul de a vizita bazilica patriarhală Sfântul Petru din Roma va fi tulburat, poate, la început, de mulțimea de turiști care ignoră prezența lui Cristos Euharisticul în tabernacolul din altar și se socotesc probabil într-un muzeu de dimensiuni gigantice; după ce se va fi rugat în taină, dacă va încerca să descopere câte ceva din istoria Bisericii privind statuile de sfinți și papi, va vedea la începutul navei din stânga un monument din marmură neagră închinat lui Inocențiu al VIII-lea, unde se poate citi: "... lancea a Baiazete, Turcarum tyranno, dono missa..." (... suliță trimisă în dar de Baiazid, sultanul turcilor...). Într-adevăr, Papa este reprezentat șezând, având în mâna stângă un vârf de suliță. Dar ce legătură putea exista între Suveranul Pontif și sultan? Apoi, despre care Baiazid era vorba?

Pentru a dezlega misterul, pelerinul nostru va trebui să se întoarcă, pe aripile cărților, în Renaștere, când Giovanni Battista Cibo, în vârstă de cincizeci și doi de ani, va urca pe tronul lui Petru, în 1484, ca cel de al 215-lea Papă. În plan extern, depune eforturi susținute pentru declanșarea unei cruciade, în favoarea căreia scrie în 1484 o enciclică, iar în 1487 o proclamă, dar în van, căci nimeni din principii europeni nu dorea la acea dată un război cu turcii, dovadă că Veneția încheiase în 1479 un tratat de pace cu sultanul Mehmed (Mahomed) al II-lea.

Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) va avea mai mulți fii, dar cei în jurul cărora se învârte povestea noastră sunt Baiazid al II-lea Adlî (Cel drept), care-i va succede tatălui său, și Gem (Zizim în istoriografia occidentală), a cărui mamă, creștină, provenea dintr-o familie regală din Serbia. Acesta din urmă este trimis de tatăl său să negocieze condiții avantajoase pentru Imperiu cu cavalerii Sf. Ioan de Ierusalim din insula Rodos, poziție strategică avantajoasă pentru ioaniți, dar periculoasă pentru turci în Mediterană. În urma eșecului tratativelor, Gem încearcă să cucerească bastionul din Rodos, dar este înfrânt de Marele Maestru al ordinului, Pierre d'Aubusson, în 1480.

La moartea tatălui lor, în 1481, se iscă între cei doi frați o dispută în vederea succesiunii, iar Gem se vede nevoit să se refugieze la cei pe care-i asediase cu un an în urmă. Marele Maestru acceptă această situație, ciudată pentru un călugăr creștin, de a fi "temnicerul" principelui turc, drept pentru care va primi de la Baiazid al II-lea, urcat între timp pe tron, suma considerabilă de 45.000 de ducați pentru acest important serviciu. Mulți dintre principii de atunci ar fi dorit o astfel de mină de venituri, atât Ferdinand de Aragon al Neapolelui, cât și Matei Corvin al Ungariei, apreciază istoricii. În cele din urmă, Pierre d'Aubusson îl predă pe Gem Papei Inocențiu al VIII-lea, principele turc fiind primit festiv în Roma în 1489. Papa va avea în acest fel posibilitatea de a-l împiedica pe Baiazid să-și îndeplinească planurile ambițioase în Mediterană. El primea de la sultan un tribut anual, cât și, în 1492, un fragment din lancea cu care centurionul Longinus L-ar fi străpuns pe Cristos în coastă.

Rolul jucat de Inocențiu al VIII-lea ni se pare unul meschin, nedemn de poziția sa, dar judecata noastră, cu criteriile ce ne sunt proprii acum, nu poate da seama de situația complexă - corupție, ignoranță, ingerințe ale puterii seculare în plan intern, iar pe plan extern amenințarea otomană - cu care se confrunta Pontiful.

Ne-am dori, desigur, ca toți Papii să fie ca cel actual, jertfelnici, zeloși în răspândirea Evangheliei, modele de curaj și de virtute, adevărați părinți față de turma lor, dar nu putem ignora trecutul, nici să-l deformăm ca să corespundă proiecțiilor noastre idealiste, ci el trebuie privit în față și acceptat ca atare. În enciclica Tertio millennio adveniente, care se referă la Jubileul anului 2000, declarat deschis în noaptea de Crăciun, 24 decembrie 1999, Papa Ioan Paul al II-lea ne propunea o "purificare a memoriei", un examen de conștiință asupra mărturiei Bisericii în aceste două milenii de existență, iar ori de câte ori ne dăm seama că ea nu a fost cum ar fi vrut-o Cristos, Suveranul Pontif ne invita să cerem iertare, dând el însuși primul exemplu, dacă ar fi să amintim doar cererea de iertare adresată pentru abuzurile Inchiziției.

Istoria relicvei este una la fel de interesantă. Citim în Evanghelia după Sf. Ioan: "Unul dintre ostași cu sulița a străpuns coasta lui și îndată a ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui este adevărată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți" (19,34-35). Tradiția ne transmite că numele soldatului era Longinus, probabil un nume derivat de la lónhe, "lance", în greacă.

Lancea a fost ruptă, se pare, în timpul ocupării Ierusalimului de către Perși în 615, dar vârful i s-a păstrat. Nu există date despre ea până în 1098, când un cruciat, Peter Bartholomew, o descoperă în Antiohia, grație sfatului Sf. Andrei, care îi apăruse într-o viziune. Un fragment, același de mai sus sau altul, va fi dăruit în 1241 de Baudoin al II-lea, ultimul împărat latin al Orientului, regelui Ludovic al IX-lea, canonizat ulterior ca Sf. Ludovic, care îl va depozita în Sainte Chapelle, alături de relicva coroanei de spini. Fragmentul dispare în timpul Revoluției franceze. Darul sultanului Baiazid al II-lea provine din tezaurul de relicve al bisericii Sfintei Sofia, unde fusese păstrat un fragment, după ruperea lăncii, și pe care pusese mâna Mehmet al II-lea, în urma cuceririi Constantinopolului în 1453. Această istorie zbuciumată i-a făcut pe unii să privească foarte circumspect autenticitatea relicvei, astăzi aflată în bazilica Sf. Petru din Roma.

Este de la sine înțeles că o asemenea relicvă, martoră a suferinței de neînchipuit a Mântuitorului pe cruce din iubire fără margini față de oameni, este vrednică de venerație, dar este departe de a fi un stâlp de bază al credinței noastre, fără de care, dacă s-ar dovedi inautentică, credința noastră să fie lipsită de conținut și sens.

Astăzi, în confuzia generală de care suntem cuprinși, dăm un preț foarte mare pe tot ceea ce vine să ne uimească, să ne șocheze, fie că este vorba de câștiguri de miliarde ori de profeții care mai de care mai catastrofice; nu mai concepem să ne începem ziua fără să consultăm zodiacul sau vreo babă ghicitoare, extra-ordinarul devenind criteriul nostru valoric primordial.

De fapt, bisericile creștine păstrează în ele o relicvă a cărei autenticitate este indubitabilă și valoare inestimabilă, dincolo de toate ghicitoarele și relicvele, de toți profeții și minunile: este vorba de Trupul și Sângele Domnului, în care El Însuși a transformat la Cina cea de Taină pâinea și vinul (cf. Mc 22,24), poruncind apostolilor și dându-le puterea să facă același lucru în amintirea Lui (cf. Lc 22,19), pentru ca toți să poată fi posesorii acestei comori neprețuite, care este cheia vieții veșnice (cf. Io 6,58). Dar câți dintre noi nu dau mai mult preț pe paști, simplă pâine și vin binecuvântate, decât pe Trupul și Sângele lui Isus, Care ni Se oferă în Sfânta Împărtășanie sau câți se duc la biserică să se întâlnească cu Isus și nu din obișnuință sau pentru relații sociale?

Am sărbătorit acum câțiva ani intrarea în anul 2000 cu un fast și o veselie mai zgomotoase ca niciodată. Ce sărbătoream oare? Nu o dată am auzit: "Am învins! Sfârșitul lumii n-a venit!" Jalnică explicație care ne motivează comportamentul moral doar cu frica. Câți ne gândim că acum 2000 de ani venea pe lume un copil în îndepărtatul Bethleem Care să ne elibereze de toate robiile, a fricii, a păcatului și a morții? Ce bucurie mai mare ar putea fi și totuși câți o apreciază?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire