pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

O BIBLIE A COPIILOR
Andrei Goția

CuprinsNoi încotro mergem?

 

Introducere

Când s-a născut și cum a copilărit Sfânta Fecioară? Cum au trăit părinții ei, sfinții Ioachim și Ana? Cum s-au cunoscut Preacurata cu sfântul Iosif? Care a fost copilăria lui Isus până la doisprezece ani? Toate aceste întrebări și multe altele de același fel pe care ni le-am pus poate cu toții, mai ales în copilărie, nu-și găsesc răspunsul în Noul Testament. Este credința noastră astfel mai săracă? Fără îndoială că nu, pentru că toate adevărurile de credință necesare mântuirii se regăsesc în Sfânta Scriptură, chiar dacă unele abia schițate. Dar discreția Sfintei Providențe cu privire la Sfânta Fecioară, la sfântul Iosif, la Isus Însuși, Fiul lui Dumnezeu întrupat, trezește un respect înfiorat în fața acestui mister de contemplat doar în genunchi.

Însă cum sunt de luminat zonele din Noul Testament peste care este lăsată umbra? Literatura creată în jurul Sfintei Scripturi cunoaște niște scrieri numite apocrife (de la un cuvânt grecesc care înseamnă "ascuns, secret"), neincluse în canonul cărților biblice pentru că nu s-a putut confirma caracterul lor inspirat. Ele nu sunt de respins necondiționat, pentru că pot conține informații care nu contrazic tezaurul de credință și care completează cărțile inspirate; așa este de exemplu Protoevanghelia apocrifă a lui Iacob, unde sunt menționați pentru prima dată sfinții Ioachim și Ana.

De atunci, mulți scriitori, care mai iscusiți, care mai puțin dăruiți, și-au încercat condeiul cu scrieri de inspirație biblică, care încearcă să dezvolte în cuvinte multele tăceri din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament. S-au scris vieți ale lui Isus, dintre care merită amintită ca o reușită extraordinară cea scrisă de G. Papini și transpusă magistral în românește de A. Marcu.

În aceeași linie, dar cu un profil cu totul aparte, se înscrie și "Cartea legendelor" (ediție îngrijită și postfață de M. Popa, Editura Remus, Cluj-Napoca 1996) de Ion Agârbiceanu (1882-1963). Puțini știu că autorul "Arhanghelilor", al "Fefeleagăi" ori al "Luminiței" a fost preot greco-catolic și protopop al Clujului, ilustru elev al școlilor de la Blaj și fală a Bisericii Unite.

Această bogată carte (aproape 500 de pagini), scrisă în 1960, a rămas netipărită în timpul regimului comunist din motive lesne de înțeles. Autorul o prezintă astfel în Prefață:

Puține legende ni s-au păstrat din pruncia Preacuratei și a Domnului Isus. Oricât de multe vor fi create prin veacuri de credința creștinilor și oricât de strălucite vor fi ele, nu vor fi de ajuns să îmbrace în toată frumusețea copilăria Maicii și a Fiului. De aceea însemnez aici și eu câteva ca o întregire a rugăciunilor și întru preamărirea tainelor cu care Creatorul a aflat de bine să cinstească firea omenească, ridicând-o pe Preacurata mai presus de Cheruvimi și Serafimi, iar în Fiul ei Isus legând-o de ființa Dumnezeirii.

Legendele de care vorbește Părintele Agârbiceanu nu sunt ca legenda Meșterului Manole, nici nu aduc nota de neîncredere pe care ne-am obișnuit să o dăm textelor frumoase, dar care nu sunt vrednice de crezare. Ele sunt un produs al credinței, cum scrie autorul, și însoțesc rugăciunile cu care ne apropiem de taina de necuprins a Întrupării.

 

Maria

Cartea de care ne ocupăm este pregnant mariană: motto-ul ei sunt două minunate Icosuri din Acatist (I și XX) și mai bine de jumătate din cuprins îi este dedicat Sfintei Fecioare, de la Neprihănita ei Zămislire de către sfânta Ana până la Buna Vestire; cealaltă parte Îl are în centru pe Isus, de la Buna Vestire până la moartea pe Cruce.

Cum erau bunicii lui Isus? "Doi oameni buni și harnici, și cu frica lui Dumnezeu, pe care îi chema Ioachim și Ana," aflăm din prima legendă, intitulată "Maria". Autorul ne mai spune că "amândoi erau de o mare frumusețe, cum nu se mai afla altă pereche de oameni în Nazaret, și lumea zicea: «Ce păcat că n-au copii! S-ar naște din ei un Făt-Frumos!»". Ce frumoasă introducere în atmosferă, ca într-o poveste!

Agârbiceanu știe să se apropie de mister cu o discreție deosebită: momentul Neprihănitei Zămisliri are loc fără știrea soților Ioachim și Ana; singurul semn vizibil al misterului de necuprins ce se întâmplase este o ramură de smochin înmiresmată apărută în gerul lui ianuarie, care noaptea lumina ca o făclie în grădina lui Ioachim, adunând oamenii din Nazaret în jurul ei. Abia un bătrân cărturar venit de la Ierusalim să investigheze minunea le vestește celor doi soți vestea cea bună că așteaptă un copil, iar părinții Sfintei Fecioare abia atunci leagă cu înfiorare minunea văzută cu cea nevăzută, petrecută cu ei la bătrânețe.

Multe sunt semnele care o însoțesc pe fetița lui Ioachim și a Anei: la nașterea ei, casa a fost învăluită de limbi ca de foc, fără să se consume. Când fetița se mai înălță, o privighetoare întârziată, de fiecare dată când era fetița în grădină, cânta nemaiauzite triluri, dar nu toți oamenii o auzeau. Altă dată, micuța Maria se roagă lui Dumnezeu să nu aibă de suferit, din cauza ploii care nu mai înceta, albinele pe care ea le iubea foarte mult; la scurtă vreme, sub streașina stupinii, câte zile a durat ploaia, a răsărit un strat cu flori proaspete, pentru hrana albinelor. Un băiat care ridicase odată o piatră să o lovească din răutate pe micuța Maria rămâne cu piatra ascuțită încleștată în pumn și nu scapă de suferință până când fetița nu-i deschide ea pumnul. Pe când Maria, ajunsă la doisprezece ani, cosea în grădină, o porumbiță albă vine și i se așează pe umăr și revine timp de doi ani, până când fata lui Ioachim intră în slujba sinagogii din Nazaret pentru un an, ca să împlinească promisiunea părinților ei care o închinaseră la naștere Domnului.

Anii trec și Ioachim și Ana sunt tot mai slabi și mai neputincioși, drept care se gândesc să îi găsească Mariei un soț vrednic, care să aibă grijă de ea când ei nu vor mai fi, și amândoi se opresc asupra lui Iosif, o rudenie de-a lor, care-i ajuta deja la lucrurile mai grele din gospodărie. Dar Maria nu se gândea la măritiș, ci dorea să rămână fecioară în slujba Domnului. Ce era de făcut? Maria s-a sfătuit și cu rabinul Moise din Nazaret, s-a rugat cu stăruință și în timpul nopții avu un vis: se făcea că stătea cu Iosif în grădină și vorbeau despre măgărușul lor. La un moment dat, Iosif a dispărut, iar în locul lui a apărut un crin cu flori albe, ca niște potire, pe care Maria se apropie să-l miroasă, și rămase amețită de mireasma lui, dar când își reveni crinul dispăruse, iar în locul lui era din nou Iosif. Ziua următoare Maria, luminată de visul minunat, și-a dat consimțământul de a se căsători cu Iosif și s-au logodit.

Agârbiceanu nu-și propune să "rescrie" Noul Testament, ci doar să îl completeze în lumina credinței. De aceea, momente bine documentate scripturistic, ca Buna Vestire, sunt doar pomenite, nu descrise.

Autorul, dăruit cu un talent deosebit, reușește să contureze o lume foarte reală pentru cititor, Nazaretul asemănându-se mult cu un sat transilvan, chiar dacă în el oamenii cultivă smochine și măsline. Mai mult, Agârbiceanu, care a fost preot de sat, introduce elemente de cultură populară românească, ca o colindă pe care Maria, aflată în drum spre Ierusalim pentru înscriere după porunca împăratului, o cântă despre oile blânde ale ciobanilor care le-au dat găzduire. Părintele Agârbiceanu nu urmărește morțiș să scrie o operă de ficțiune care să-i poarte numele. El știe când să lase textul biblic inspirat să vorbească cititorului: de aceea, în paginile dedicate Nașterii, el citează pasajele corespondente din Evanghelia după Luca, infinit mai profunde decât orice condei.

 

Isus

Cu cine a copilărit Isus în Nazaret? Cum se juca? Cum Îl vedeau ceilalți copii?

Când începu să se știe juca, pruncul Isus ieșea adeseori la portiță unde veneau copiii din vecini de seama lui și iscodeau fel de fel de jocuri. Vorbeau toți deodată, strigau, râdeau. Când copiii din vecini se adunau la portița lui Isus, până el încă nu ieșise din casă, se întâmpla uneori ca între copii să se aprindă certe, ba și păruieli și să se audă plânsete. Dar când se arăta Isus toți se linișteau, nu mai știau pentru ce se certaseră și își începeau jocurile lor.

Un astfel de tovarăș de joacă al lui Isus era... Baraba, aflăm din legenda cu același nume. Cei doi se întreceau la modelatul în lut, iar vecinul lui Isus, invidios pe măiestria copilului Mariei și al lui Iosif, cuprins de pizmă, i-a stricat un cățeluș. Altă dată, când Baraba a vrut să strice un măgăruș de lut abia terminat de Isus, nu mică i-a fost mirarea când animalul, însuflețit dintr-o dată, a luat-o la fugă. El i-a cerut lui Isus să-l învețe și pe el să facă animale vii, dar Isus nu știa să-i spună nimic. Mai apoi când, ros de invidie, Baraba a adus cu el o ramură cu spini să-l lovească pe olarul năzdrăvan, și spinii s-au prefăcut în flori parfumate de cireș, a fugit și s-a pierdut în lume, pentru a se regăsi, mulți ani mai târziu, condamnat pentru omor și aruncat în închisoare, iar apoi eliberat în schimbul altui condamnat, pe nume... Isus. Recunoscându-l pe vecinul din copilărie și cuprins de remușcări, în loc să își schimbe viața, s-a spânzurat.

Alți copii din Nazaret care se jucau cu Isus erau... Iuda și Zachei, amândoi cunoscuți din misiunea publică a lui Isus, dar a căror biografie anterioară era necunoscută. După un cutremurător dialog între diavol și Iuda, Agârbiceanu scrie în finalul legendei "Spânzuratul": "Tremurând din tot trupul, Iuda se sculă, legă funia de-o creangă a arborelui și se spânzură. Auzi un hohot de râs care-l ucise cu grozăvia lui înainte de a-i fi tăiat ghilțul suflarea." Zachei, după o viață de goană după avuții, strânse pe căi necinstite, aude de Isus pe care, după informațiile culese, îl recunoaște ca fiind vecinul care-l descoperise furând de la tovarășii de joacă, cu ani mulți în urmă, în copilărie. E cuprins de un dor nespus de a-l întâlni, mai ales când își aducea aminte de privirea miloasă a lui Isus și simte crescând în el o dorință de o viață nouă, dar nu știe ce să facă. Când află că Isus urma să treacă pe o stradă din Ierihon, vine din Ierusalim, și încearcă să-l vadă pe cel de la care aștepta un cuvânt de mângâiere, de lumină pentru întunericul de care era cuprins, dar nu vede nimic; atunci nu pregetă să-și lepede haina cea frumoasă și se suie într-un smochin și îl caută cu privirea în mulțimea numeroasă care trecea, dar nu-l zărește. Să fie totul pierdut? E cuprins de disperare și îi vine să-și curme viața, când aude cuvintele mântuitoare: "Zachei, grăbește de te coboară, că azi în casa ta am să petrec!" Iar bucuria lui și a casei lui, cum știm, a fost fără măsură!

Pagini adânci scrie Agârbiceanu și despre Magdalena, Caiafa, Pilat ori Simon Cireneul, însă ele rămân să fie descoperite direct de cititori. Ne-am aștepta ca ultima legendă să fie despre Înviere, dar autorul o închină, neașteptat, lui... Irod. După uciderea pruncilor din Bethleem, în număr de patrusprezece mii, Irod nu și-a mai simțit amenințat scaunul și a continuat să domnească foarte autoritar, sprijinindu-se pe o armată credincioasă și numeroasă, gata să înăbușe în sânge orice revoltă. Strângând o avere impresionantă, s-a retras într-o insulă din Adriatica, însoțit de un număr de curteni. Dar acolo fu cuprins de o boală grea, căreia nici un medic nu-i găsea leacul. Irod se umfla tot mai mult și răspândea un miros de hoit împuțit, insuportabil pentru cei din jur. La un moment dat, un medic vestit din Babilon sosește și își încearcă și el arta cu boala incurabilă: după o examinare amănunțită a bolnavului, doctorul a apăsat cu putere pe o umflătură mai mare și, mirare, carnea a pleznit, iar din borta apărută s-a ivit un... vierme gros, apoi altul și încă unul, scăldați în puroi fetid. Doctorul nu știa cine fusese Irod, dar citise despre un caz asemănător, în care un tâlhar mare suferise de o boală asemănătoare și nu a aflat odihna morții decât după ce douăzeci de viermi, tot atâția câți oameni ucisese, n-au ieșit din el. Aflând de la un slujitor de crima tiranului, doctorul a zis: "Dacă iau pilda de la cazul tâlharului pe care l-am citit în însemnările vechi din Babilon, din Irod o să iasă patrusprezece mii de viermi și numai după aceea va muri."

De ce acest autorul a găsit cu cale să își încheie astfel seria legendelor? De ce nu a ales o temă luminoasă, ca Învierea? Cei care au trăit în anii deceniului al cincilea din secolul trecut își aduc aminte de sutele de mii de oameni azvârliți în închisorile comuniste, de Stalin, dar și că în acei ani se făceau avorturi fără număr, care costau... 30 de lei, puțin mai mult decât un kilogram de carne! Acestei situații dramatice i-a pus capăt nimeni altul decât Ceaușescu, care, printr-un decret, a permis accesul la avorturi doar mamelor care aveau deja patru copii! Probabil că autorul s-a gândit la Stalin, acest Moloh ucigaș de copii mort deja de șapte ani la momentul încheierii "Cărții legendelor", și la satrapii lui, care au încercat, precum Irod, să-L ucidă pe Dumnezeul Întrupat, făcut copil mic într-o iesle.

Volumul a fost scris de păstorul de suflete care era Părintele Agârbiceanu pentru copiii care în acele vremuri nu aflau de Isus și de Maria decât în șoaptă, de la vreun bunic mai curajos. Lucian Blaga, care semnează Cuvântul înainte, în fapt un articol scris în 1922 și reprodus de editor, cerea scriitorilor interbelici o Biblie a copiilor. "Cartea legendelor" pe care am prezentat-o în aceste câteva pagini este o astfel de Biblie, unică în felul ei, și care abia își așteaptă cititorii, copii mai mici sau mai mari!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire