pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

NOI ÎNCOTRO MERGEM?
Radu Capan

O Biblie a copiilorCuprinsFuziunea emoțională, bombă cu ceas sau singurătate în doi

 

Citind zi de zi ce se întâmplă prin lume, nu poți să nu remarci puterea răului de a se răspândi asemenea unei boli infecțioase. Ceea ce la un moment dat se întâmpla doar într-un loc al lumii, în câteva luni se copiază în diferite alte locuri, la mii de kilometri distanță, "purtătorul" virusului fiind cel mai adesea mass-media. Globalizarea inclusiv a răului face ca nici munții, nici mările, nici o distanță geografică să nu ne mai apere de aceste infecții. Poate și pentru că, sau mai ales pentru că am copii, nu de puține ori, oprindu-mă din lectura știrilor, mă întreb: încotro mergem? Spre "Grădina Maicii Domnului", cum ne place să ne numim țara? Sau spre "Iadul avortului"? Poziția de fruntași în lume la avort este desigur ceva greu de împăcat cu imaginea de țară creștină, de care încercăm cu insistență să ne auto-convingem.

 

Spre acceptarea homosexualității ca ceva normal

Una dintre "bolile" ce se extinde în lume în ultimul timp este cea a pretinselor "căsătorii" între homosexuali. Timp de mai multe luni am putut urmări tensiunile din SUA, unde sute de cupluri homosexuale au primit certificate de căsătorie. Săptămânile trecute am putut citi despre inițiativele similare ale unor primării din Franța și Spania. Cum vom reacționa când problema se va pune chiar la noi în țară? Probabil că legea va fi adoptată ușor, dat fiind că procesul de acceptare a homosexualității ca ceva normal a început cu mulți ani în urmă. Cum? Prin mass-media.

Cred că ne amintim cu toții de filmul "Cazul Philadephia", care, pentru majoritatea dintre noi, ne aducea pentru prima oară în față problema homosexualității în întreaga ei complexitate, făcându-ne să ne raliem cu victima, homosexualul interpretat de Tom Hanks. Mai apoi ne amintim poate de serialul "Melrose Place", unde unul dintre personaje ni se descoperă la un moment dat a fi homosexual: din nou acesta are de suferit din cauza orientării sale sexuale, iar noi, publicul, suntem conduși înspre a-i plânge de milă, a-l compătimi, a-l îndrăgi ca pe orice om ce suferă pe nedrept, în final a-l accepta cu homosexualitatea lui cu tot. Mai recent am văzut un alt film pe Hallmark, canal pe care personal îl apreciez pentru numeroasele filme cu mesaj. Doar că există mesaje și mesaje. În acest caz era vorba de o femeie care, după despărțirea de soțul ei, descoperă că este atrasă sexual de o femeie. Filmul explora problema descoperirii acestor sentimente, a acceptării lor (desigur, partea cea mai problematică, creștinește vorbind) și evident a reacției lumii. O reacție aparte o are fostul soț, care trece de la furia de a fi "înlocuit" de o femeie, la acceptarea noii orientări sexuale a fostei sale soții.

Iar acum, o campanie dusă la radio și la televizor ne vorbește despre discriminarea femeilor, a bătrânilor, a celor de altă etnie... dar și a homosexualilor. Că e vorba de film, reclamă, talk-show sau alt produs media, toate caută să ne educe la acceptarea homosexualității ca ceva normal, ștergând intenționat distincția pe care trebuie să o facem între persoana cu o astfel de orientare sexuală și actul homosexual. Dacă prima trebuie privită cu compasiune, iubită, acceptată (nu în mod fatalist, ci constructiv, orientând-o spre adevărata și corecta sexualitate), al doilea este condamnabil oricând. Lupta noastră, ca și în alte cazuri, este îndreptată asupra păcatului, nu asupra păcătosului. Dacă pierdem această distincție dintre persoana homosexuală și actul homosexual, dintre păcătos și păcat, atunci cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, un primar din nu știu ce oraș românesc va da tonul eliberând certificat de căsătorie unui cuplu el-el sau ea-ea. Ce va urma oare? Recunoaștere cu titlu de "căsătorie" a cuplurilor om-animal?

 

Gimnastica genitală - sport pentru toate vârstele

"Sexul se vinde cel mai bine." Se repetă la infinit această afirmație, care ajunge să impregneze aproape totul în societatea contemporană. Mijloacele de comunicare sunt din nou un mediu excelent de propagare a acestei mentalități. Ajunge să ne uităm la reclame: șampoanele, săpunurile, deodorantele sunt tot atâtea ocazii de explozie de sexualitate. Dar și produse mai "cuminți" sunt prezentate fierbinte: ciocolate, ziare, ș.a. Exemple putem găsi cu siguranță cu nemiluita: de la ziarele ce includ câte o pagină cu "fetița săptămânii", până la emisiunile de televiziune ce vorbesc prin apropouri ori direct despre sexualitate. Îmi amintesc că cu ceva timp în urmă, în așteptarea buletinului meteo, m-am uitat la rubrica sport a unui jurnal de știri de la o oră de maximă audiență. Ei bine, în acea rubrică de sport au fost prezentate cinci știri, doar una ținând strict de sport, celelalte fiind despre o gimnastă care a pozat într-o anume revistă, despre un sportiv ce făcea un top al femeilor pe care le-ar dori, ș.a.m.d. Am rămas mirat: așa arată rubrica de sport? În cele câteva minute în fața ochilor mi se perindaseră numeroase chipuri de femei, îmbrăcate mai sumar sau nu, și nici gând secvențe din meciuri de fotbal, tenis, handbal sau altceva.

Mi-am amintit atunci de expresia întâlnită într-o carte: gimnastică genitală. Într-adevăr, sexul a ajuns o afacere, a ajuns și un sport, și s-a îndepărtat de ceea ce trebuie să fie el de fapt: exprimarea iubirii dintre doi soți. Astăzi mass-media au devenit un factor "educativ" (o spun ironic) ce nu poate fi ignorat. Și ce învățăm de la acest "profesor"? Că sexul este un sport pentru toate vârstele, că reușita lui este ceva ce ține de performanță și nu de iubirea dintre cei doi, că îți aduce plăcerea pe care o meriți... Nu! Să fie clar! Televiziunea, sau mass-media în general, nu sunt locul de unde să învățăm despre sexualitate, nici măcar despre mecanicitatea ei, ce să mai vorbim despre semnificația ei.

 

Parodierea instituției căsătoriei

Acum șapte ani am stat cu cea care îmi este (și) acum soție în fața ofițerului stării civile, pentru încheierea cununiei civile. Și astăzi avem viu în memorie acest moment, mai ales datorită unui incident de atunci. Îmbrăcați elegant, desigur emoționați, cu toate rudeniile în spate, stăteam amândoi în fața individului încins cu tricolorul, ascultându-i cuvintele rostite pe un ton cât se poate de oficios. Ni s-a luat consimțământul și totul a decurs bine până când ofițerul a ajuns la partea cu "Statul ocrotește căsătoria și familia...", enumerând câte lucruri "face" statul pentru familie. În acel moment amândoi am început să zâmbim, iar în final am râs. Ofițerul a întrerupt ceremonia și, vizibil iritat, ne-a spus cu vocea coborâtă, doar pentru noi: "Ați putea ca în astfel de momente solemne să fiți mai serioși." Fără a-și mai termina discursul, ne-a chemat în biroul lui unde am primit actul dorit. Desigur, nu știa că noi chiar luam în serios căsătoria, pe când statul și societatea nu...

Este o realitate tristă faptul că instituția căsătoriei este prea puțin respectată, înțeleasă, sprijinită. Și ajungem din nou la mass-media, care din nou, cel mai adesea, joacă un rol negativ, de parodiere a căsătoriei. Iarăși putem identifica un slogan, repetat cu insistență: "căsătoria este o simplă hârtie". În virtutea acestui fapt, ea poate fi ruptă, făcută fărâmițe, și reluată oricând cu ușurința cu care cumperi o coală nouă de hârtie. Și la urma urmei de ce ar mai fi nevoie de hârtie? Serialele ne arată că nu este nevoie. În binecunoscutul "Tânăr și neliniștit" (nu, nu am făcut statisticile) aproape fiecare s-a "combinat" cu fiecare. Exemplele pot curge cu alte seriale, soap-uri, telenovele. La fel și cu filmele "artistice". Eroii de film ne impresionează cu îndârjirea cu care luptă pentru anumite idealuri, cu puterea lor de sacrificiu, în final primindu-și "recompensa" din partea partenerei salvate, fără ca nimeni să își pună întrebarea: nu ar trebui să fie căsătoriți pentru aceasta?

Desigur, lumea are dreptate: căsătoria este la urma urmelor doar o hârtie. O hârtie ce marchează un legământ. Un legământ care este binecuvântat de Dumnezeu. Rămâne la latitudinea noastră dacă alegem să considerăm căsătoria o simplă hârtie ori o hârtie semn al unei alianțe între el, ea și Dumnezeu. Marinarii știu că o frânghie făcută din două coarde se rupe mai ușor decât una împletită din trei. Ce alegem? Căsătoria pe care ne-o "predică" societatea, mass-media, sau căsătoria creștină, predicată de Biserică? Dacă o alegem pe aceasta din urmă, putem fi sigur că și dacă una dintre coarde slăbește, sau chiar dacă două coarde slăbesc, frânghia rămâne căci există o coardă trainică, ce (sus)ține căsătoria: Dumnezeu.

 

Anti-culturi

Astăzi familia este prea ocupată ca să mai aibă timp să își educe și formeze copiii. Și atunci deleagă sarcinile altora, mass-media fiind bona cea mai frecvent aleasă, cea mai la îndemână, și din păcate și cea mai nocivă. Este purtătoare și propagatoare cel mai adesea de non-valori, am văzut-o mai sus, deși sunt sigur că o știați și dinaintea lecturării acestor rânduri. Am putea identifica trei culturi (în fapt anti-culturi) promovate de mass-media. Prima este cultura morții și a violenței. Câte filme am văzut oare cu mame luptând cu propria sănătate pentru a-și aduce pe lume copiii? Sau despre efectele avute de avort asupra mamelor? Poate nici unul. Ceea ce se promovează nu este viața, ci avortul, mijloacele contraceptive (a se citi împotriva apariției vieții), eutanasia (dintr-un profund sentiment "uman" de milă)... Iar alături de moarte este violența, despre care citim în ziare, auzim la radio sau o vedem în jurnalele tv de știri ori în filme. Marii consumatori de mass-media ajung să creadă că lumea este compusă aproape exclusiv din tragedii, războaie, crime, accidente. Și chiar dacă nu este așa, vor trăi ca și cum aceasta ar fi realitatea: moartea și violența.

O altă "cultură" pe care ne-o însușim din mass-media este cultura individualistă și hedonistă. "N-o împarți cu nimeni", este sloganul unei campanii la o ciocolată, slogan reprezentativ, cred, pentru această anti-cultură. Sunt învățat că ceea ce contează sunt eu: viața mea, dorințele mele, interesele mele, plăcerile mele. Recent am văzut pe un autobuz o reclamă la un post de radio. Spunea ceva de genul: "Toată viața am ascultat ce vor alții. Acum ascult ce vreau eu." "Eu" este cuvântul la ordinea zilei. Să mai vedem un exemplu, acum un articol de revistă. În primul număr din acest an al unei reviste dedicate femeilor, li se propunea acestora deviza "O să fac și sex, nu numai dragoste". "De ce să îți propui anul acesta să slăbești X kg ori să devii femeie calmă și înțelegătoare?" se scria în articol. "Orientează-te spre ceva accesibil, o aventură sau o relație bazată doar pe sex. Mult visatul prinț întârzie să se arate, în timp ce în jurul tău, la tot pasul, atâția bărbați așteaptă să îți îndrepți privirea către ei." Zilele trecute am aflat de la niște germani tristul record al țării lor: cel mai mare număr de persoane singure, nici căsătorite, nici în concubinaj. Nu mă mir, în contextul acestei exacerbări a particulei "eu". Nu m-ar mira să redevină șlagăr o melodie rap ce mi-o amintesc de prin anii '90: "Me, myself and I".

În fine, a treia anti-cultură este cea a consumismului. Dictonul ei ar putea fi "este mai puțin important cine ești, este mai important ce ai, ce deții". Iar efectul este cât se poate de vizibil: fiecare oraș din România a ajuns să aibă o zonă a "săracilor", cu vile luxuriante ale unora ce vor să arate cine sunt prin ceea ce au. Mass-media au grijă să ne alimenteze dorința de a avea, născându-ne adesea nevoi care nu existau până atunci. Câte emisiuni nu ne prezintă ce au vedetele (case, mașini, și altele), sau cât cheltuiesc pe o pereche de pantofi, crescând invidia unora și dorința lor de a avea la fel, sau frustrarea că nu pot aceasta. Reclamele ne manipulează, făcându-ne să ne dorim acea mașină, acele cosmetice, acea băutură. Totul costă, deci trebuie să facem rost de bani - este logica ce ne conduce zi de zi. Ajungem să alergăm după bani, punând munca înaintea familiei. "Doar nu pentru ea muncesc?! Nu pentru ca fiii mei să aibă ceva pus deoparte când vor merge la casa lor?!" Probabil vor avea ceva în contul bancar, dar în contul formării, în contul sentimentelor, în contul emoțional va bate vântul sărăciei.

Este evidentă necesitatea de a lupta împotriva acestor anti-culturi, de a merge împotriva valului. Societatea noastră este bolnavă. Bolnavă de această cultură a morții. Bolnavă pentru că la baza ei nu mai stă familia, ci individul. Bolnavă pentru că fiecare se orientează asupra lui exclusiv în loc spre semeni, pentru că se orientează spre a primi și a avea, în loc spre a da și a renunța pentru alții. Îmi amintesc că pe la vârsta la care calendarul religios de perete a început să prezinte interes pentru mine, m-a fascinat o anume zi, de fapt un anume sfânt, și mai precis titulatura lui: Sf. Simeon, numit "cel nebun pentru Cristos". Cred că lumea de astăzi are nevoie de "nebuni pentru Cristos". Mai mult: de familii nebune pentru Cristos! Familii care să trăiască adevărul că viața învinge moartea, că iubirea este deasupra violenței, care să iubească pe ceilalți ca pe ei înșiși, care să facă vie expresia "dăruind vei dobândi", care să înceapă să trăiască de aici împărăția lui Dumnezeu. Curată nebunie pentru această lume, nu? Și totuși, este poate singura șansă pentru supraviețuirea ei.

 

Încheiere

În rândurile de mai sus am vorbit aproape tot timpul negativ despre mass-media, îndulcind pe ici pe colo cu câte un "în general" sau "cel mai adesea". Aceasta nu denotă o antipatie a mea față de mijloacele de comunicare, ci doar raportul ce există între produsele mediatice rele și cele bune. Normal atunci că, așa după cum nu dăm un cuțit copilului de doi ani, sau mașina unuia ce nu știe să o conducă, nici mass-media nu se poate "consuma" oricum. Este nevoie de o formare, de un simț critic, de capacitate de discernere; dar din păcate cel mai adesea stăm cu gura deschisă în fața televizorului și înghițim, și înghițim, și înghițim. După cum atât Papa Paul al VI-lea cât și Papa Ioan Paul al II-lea spuneau în mesajele pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, mass-media au devenit oaspeți frecvenți ai familiilor noastre, în unele case chiar membri ai familiilor. Astăzi majoritatea blocurilor sunt dotate cu interfoane, dintr-o spaimă a noastră de persoane nedorite. Nu se iau însă nici un fel de măsuri pentru oaspeții veniți pe calea undelor ori pe hârtia de ziar. Mai mult, le dăm și un loc de onoare în casă: uitați-vă doar la mobila Dvs din camera de zi, cum este ea dictată de poziția televizorului, un idol ce cere ca zi de zi să îți petreci tot mai mult timp cu el, sorbindu-l din priviri ca evreii în pustiu pe vițelul de aur.

Nu trebuie să uităm că vorbim de un mediu, de un instrument, și nu de un prieten de încredere. Capacitatea mass-media de a ne ajuta în procesul de informare și de formare depinde de capacitatea noastră de a selecta mesajul bun. Iar acesta din păcate devine tot mai greu de găsit, prin această tendință de globalizare ce include și răul. Importul "de dincolo" a ajuns un stil de viață, copiind parcă în primul rând ceea ce este rău. Ce alegem să importăm este însă o opțiune personală, dincolo de presiunea socială. Încotro ne îndreptăm? Încotro alegem! Vă amintiți că atunci când priviți printr-o lupă, cu cât o îndepărtați de un obiect, cu atât îl vedeți mai mare. Până în punctul în care imaginea se inversează, cu capul în jos. Cam așa facem și noi. Ne-am îndepărtat de adevărurile creștine, cică pentru a avea o imagine mai de ansamblu. Ne-am ridicat deasupra acestei perspective creștine și am început să testăm: dar dacă s-ar căsători un bărbat cu un bărbat? chiar trebuie să mă căsătoresc pentru ca să mă culc cu cineva? de ce trebuie să îmi pese de alții? ș.a.m.d.

Dacă suntem sinceri, vom recunoaște că ne-am îndepărtat prea mult și vedem rezultatul: o lume în care valorile au ajuns răsturnate. Este timpul pentru societate să se întoarcă spre adevăratele valori. Este timpul și pentru noi, să nu mai disociem Evanghelia de viața noastră. Când ieșim de la un film unde eroul principal tocmai a salvat lumea, știm că în realitate nu a fost așa. Să nu îl confundăm pe Cristos cu un erou de film. El într-adevăr ne-a salvat și ne este far luminător pentru a ști încotro să ne îndreptăm.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire