pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

EDUCAȚIA PRIN IUBIRE
Oana Capan

Relatia fuzionala: bomba cu ceas sau... singurătate în doiCuprinsDe ce nu folosim benzina la motoarele diesel?

 

Subiectul principal al articolului meu este o altă carte extrem de dragă mie pe care doresc să v-o recomand. Aș îndrăzni să o numesc, gândindu-mă la toate cărțile legate de educarea copiilor pe care le-am citit sau răsfoit până acum, ca fiind cartea de bază pentru orice părinte. Este vorba despre "Educația prin iubire", apărută la Editura Curtea Veche, și scrisă de Ross Campbell, medic psihiatru de copii și tată a doi băieți și o fată. El este de asemenea co-autorul cărții "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor", pe care am prezentat-o în numărul trecut al revistei Familia creștină.

Ca introducere la recomandarea aceasta mai amplă a cărții, îl citez pe autor: "Această carte se adresează acelora dintre voi care consideră că felul în care au abordat educația de-a lungul anilor pur și simplu nu a adus roadele sperate. Ceva n-a fost în regulă și habar n-aveți ce anume, având în vedere că aceia care v-au prescris metoda de până acum nu v-au explicat și motivul pentru care n-a funcționat. De asemenea, această carte se adresează părinților cu copii mici care speră să evite diverse probleme pe care le-au remarcat în alte familii."

Cartea este plină de exemple concrete, edificatoare, luate din cazurile întâlnite de Ross Campbell în întreaga sa experiență profesională. Un caz însă este prezentat mai amplu, ca un fir roșu al întregii cărți: acela al unei fete, Mary, pentru care părinții erau invidiați: era considerată un copil ideal. "Am încercat să îi împărtășim toate lucrurile bune pe care le trăisem la rândul nostru - am familiarizat-o cu biserica, muzica și sporturile", au declarat părinții ei. Deși părea uneori foarte abătută, și perioade întregi nu vroia să împărtășească nimănui ceea ce i se întâmpla, au crezut că "așa e ea". "În majoritatea cazurilor părea mulțumită. Mary a avut întotdeauna mulți prieteni." Și totuși...

În momentul în care dr. Ross Campbell a primit-o pe Mary în cabinetul său, după ce mai întâi au fost la el părinții, disperați că nu știu ce să se mai facă cu ea, "am constatat că este o tânără atrăgătoare de 22 de ani, dar care părea tristă și destul de neglijentă. Se vedea că este însărcinată, se deplasa cu multă dificultate, pe chip nu i se citeau nici un fel de sentimente și părea foarte retrasă". Iată pe scurt povestea tristă a ei: deși își dorea să devină specialistă în biologie marină, în facultate și-a tot schimbat specialitatea, absolvind în final secția care o solicita cel mai puțin; a devenit dependentă de droguri; prietenul ei era un imigrant ilegal, "o persoană minunată care ține cu adevărat la mine. Nu este foarte credincios, dar este atât de înțelegător". "Deși am avut prieteni grozavi și multe șanse la facultate, pur și simplu n-am fost fericită" declara ea, recunoscând: "ca să spun drept, nici nu înțeleg de fapt de ce totul s-a încurcat într-o asemenea măsură".

Mary a ajuns, asemenea multor altor copii minunați și aparent normali, proveniți din familii bune, să fie implicată în adevărate crize sentimentale încă din primii ani de după majorat. Cum ajung oare aceștia să o apuce pe drumuri greșite? Parcă putem explica asemenea situații când tinerii provin din familii sărace, unde sunt maltratați, din cămine dezorganizate, în urma divorțurilor, dar nu pentru copiii crescuți în familiile creștine, iubitoare și echilibrate. Și totuși...

 

Goana după pedepse

"Nu știm ce să ne mai facem cu ei! Nici nu știm ce pedepse să mai inventăm! Și tot nu ne ascultă!" Acestea sunt cuvintele "disperate" ale unei educatoare care nu mai știe cum să îi disciplineze pe copii, și caută noi și noi amenințări sau pedepse, care să îi sperie pe copii și să îi facă să fie cuminți. Una dintre amenințări este: "Vă ia țiganul și vă bagă în sac!" Într-o epocă în care se vorbește mult despre toleranță, despre acceptarea tuturor, este interesant cum sunt educați copiii încă de la grădiniță să se teamă, să îi disprețuiască pe țigani. "Vă duc la cabinet la doamna asistentă să vă facă injecție în limbă!" - aceasta pentru mine a fost nouă, mi-a "îmbogățit" cunoștințele în materie de amenințări. Vă dați seama cum reacționează copiii când într-adevăr trebuie să îi ducă la cabinet pentru controlul lunar! Îi mai amenință că îi duce la creșă, sau îi pune să facă "pompe" - adică genuflexiuni. Și altele...

Cred că toți putem de fapt recunoaște faptul că ne trezim, mai rar sau mai des, prinși în goana după amenințări și pedepse. Dacă copilul nu ne ascultă, nu îl mai lăsăm toată dimineața la televizor; dacă tot e rău, nu îl lăsăm o zi întreagă. Dacă l-am pedepsit punându-l la colț, în caz că nu are efect pedeapsa, mărim timpul cât trebuie să stea acolo. Dacă i-am dat peste mânuță și tot nu înțelege, dăm mai tare. Oare ce alte pedepse mai sunt "la modă"? Indiferent de ele, cred că se poate constata că atunci când vedem că modul în care am încercat să îi disciplinăm, adică pedeapsa aleasă, nu dă roade, avem tentația să căutăm una mai aspră.

Vom rezolva oare problema? Afirmația educatoarei: "Și tot nu ne ascultă!" ne oferă răspunsul. Unde vom ajunge dacă mergem tot pe drumul acesta? Ne vom strădui să găsim noi și noi pedepse, dar merită oare să ne consumăm energiile în acest sens? Și cum va arăta oare relația noastră cu copiii? Va exista multă frustrare de ambele părți. Frustrare din partea lor că sunt mereu pedepsiți, și astfel mai degrabă se vor considera niște victime, în loc să se simtă profund motivați să se schimbe. Și frustrare din partea noastră că tot nu ne ascultă. Poate până la urmă însă o vor face. De frică. Până la vârsta la care se vor simți eliberați de sub amenințarea noastră, și se vor revolta - cât de tare, Domnul știe!

Dan și Beth, părinții fetei despre care am vorbit în prima parte a articolului, îngrijorați ca fiica lor să nu devină prea "răsfățată", au stabilit ca principală cale de legătură cu ea diferitele forme de pedeapsă sau de amenințare cu pedeapsa. În general, însă, în spatele comportamentului nedorit al unui copil se ascunde o neliniște, o nesiguranță afectivă, o nevoie de atenție. Amenințările sau pedepsele noastre nu vor rezolva nimic din toate acestea. Alta trebuie să fie cheia spre suflețelele lor, care să îi facă să accepte ceea ce le spunem și să urmeze sfaturile noastre, să îndeplinească cerințele noastre care sunt spre binele lor.

 

Pot fi copiii "dresați"?

De unde vine toată această goană după pedepse? Cum de ne lăsăm atrași în ea? Ross Campbell ne vorbește despre popularizarea, în anii '60 ai secolului trecut, a unui sistem de gândire numit behaviorismul (de la cuvântul behavior, care în limba engleză înseamnă comportament). Acest sistem a fost aplicat și la educația copiilor și a tinerilor, sub numele de modificare comportamentală. Ea consta în a-i face pe copii să se comporte așa cum doreau adulții, prin intermediul determinării pozitive, adică introducerea unui element pozitiv în mediul copilului atunci când se comportă bine, de exemplu o bomboană; al determinării negative - scoaterea unui element pozitiv din mediul copilului atunci când este rău, de exemplu nu îl mai lăsăm la joacă; sau al pedepsei, care constă în introducerea unui element negativ în mediul copilului, însoțind orice comportament inadecvat, un exemplu în acest sens putând fi pusul în genunchi.

Demonstrându-se comportamentul previzibil care se poate obține de la animale prin aceste tehnici, modificarea comportamentală a devenit foarte atractivă pentru cei care se ocupau de educația copiilor. Astfel ea a devenit principala metodă psihologică în privința educării și disciplinării copilului, chiar și în cercuri creștine. Milioane de părinți bine intenționați, cum au fost Dan și Beth, au urmat acest sistem care presupune răsplată și pedeapsă. Problema este că, în mod evident, copiii și animalele sunt alcătuiți în mod total diferit. Modificarea comportamentală se concentrează exclusiv pe comportament, uitând faptul că copiii au nevoi emoționale, care sunt însă ignorate astfel. Acest lucru are efecte puternice asupra întregii existențe: adolescenții care au fost formați astfel, când li se va cere să facă un anumit lucru, în loc să reacționeze cât mai productiv și pozitiv, cel mai adesea se vor exprima prin "Și eu cu ce mă aleg?"

Este adevărat că modalitatea aceasta de a-i educa pe copii poate fi uneori eficientă și adecvată, dar niciodată nu poate fi principala modalitate de abordare a copilului. Să ținem minte că atunci când părinții înțelepți se concentrează pe o relație plină de afecțiune cu copilul, el va reacționa mult mai bine la ceea ce se numește control comportamental. Ca părinți, trebuie să le satisfacem copiilor nevoile emoționale, dacă dorim să ne urmeze exemplul. Copiii nu ne pot urma în călătoria credinței și a integrității morale decât dacă se vor identifica personal cu noi; și nu o pot face dacă nu le satisfacem nevoile emoționale.

Cea mai bună modalitate prin care o putem face este educația prin iubire. Modificarea comportamentală este o educație reactivă, care se bazează pe reacția, cel mai adesea pedeapsă, la comportamentul copilului; educația prin iubire este o educație proactivă, care anticipează și încearcă să satisfacă nevoile elementare ale copiilor. Desigur, poate fi mai ușor să reacționăm la ceva, decât să depunem efortul de a gândi, de a reflecta mai mult cu privire la relația dintre noi și copil, la nevoile sale, la motivațiile comportamentului său. Să nu uităm însă că nu rezolvăm mare lucru corectând un comportament, dacă sentimentul de nesiguranță sau instabilitatea emoțională care se ascund în spatele lui nu sunt rezolvate.

 

Iubirea necondiționată

Educația prin iubire se bazează pe patru pietre de temelie, fiecăreia fiindu-i dedicat în carte câte un capitol în parte: 1. satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; 2. asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; 3. asigurarea unei protecții fizice și emoționale pentru copil; 4. explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil. Dacă lipsește vreuna dintre aceste pietre de temelie, sau nu se pune accentul necesar pe ea, vom avea cu siguranță probleme cu copiii.

Bine, bine, trebuie să îi iubim, dar nu o facem oare? Doar ne iubim copiii, nu încape nici o îndoială! Poate nu o facem însă cum ar trebui. Iubirea adevărată este cea necondiționată. Numai iubindu-l necondiționat pe copil putem avea cu el o relație sinceră și solidă; putem să îl formăm spiritual și emoțional; putem să îl ferim de crizele de mânie infantilă, de resentimente, de sentimentul de vinovăție, de depresii, de neliniști și de nesiguranță. Mai sunt și alte "promisiuni" pe care autorul le leagă de iubirea necondiționată: doar pornind de la ea vom putea găsi echilibrul între prea aspru și prea indulgent sau răbdător; doar prin ea vom putea să păstrăm respectul copilului față de noi; doar ea ne va da posibilitatea să satisfacem efectiv nevoile copilului și să prevenim situația în care educația ar putea deveni o povară frustrantă și neclară. Nu este extraordinar să știm că putem obține toate acestea prin iubire?

Să vedem însă și cum definește el iubirea necondiționată. Pe scurt, ea înseamnă să iubești un copil indiferent ce ar fi. Indiferent care ar fi capacitățile sale, avantajele, aspectul sau trăsăturile de caracter. Indiferent de cine ne amintește el. Indiferent de ce îl încojoară. Indiferent de ce așteptăm de la el și, cel mai greu, indiferent cum se comportă, indiferent cum reacționează. Evident, aceasta nu înseamnă că întotdeauna vom aproba comportamentul lui; înseamnă doar că îl vom iubi întotdeauna, chiar și când îi vom detesta comportamentul. Nu este chiar ușor să facem toate acestea, nu-i așa? Doar Bunul Dumnezeu poate iubi cu adevărat necondiționat. Doar El ne poate iubi chiar și atunci când nu merităm să fim iubiți!

Deși Ross Campbell a constatat că părinții lui Mary își iubeau foarte mult fiica, aceasta i-a mărturisit că nu a simțit niciodată că ar iubi-o cu adevărat. Sunt convinsă că în acest articol mă adresez dumneavoastră, unor părinți care vă iubiți nespus copiii. Ei însă o simt oare? De câte ori nu ni se întâmplă să ne comportăm ca și cum nu i-am iubi? Pentru că ne este greu să ne gândim la iubire, ne este greu să arătăm iubire în fața tuturor prostiilor mai mici sau mai mari pe care le fac. Atunci, cel mai adesea reacția noastră va exprima supărarea, frustrarea, mânia noastră. Și poate și tensiunile acumulate de noi peste zi în relațiile cu ceilalți. Să nu credem însă că astfel îi stimulăm să fie mai ascultători, să ia note mai bune, să fie mai harnici... Numai iubirea necondiționată este forța care poate schimba cu adevărat, profund și de durată.

Sper să nu vă las impresia că aș susține că, la orice lucru rău pe care îl fac copiii, trebuie să reacționăm pupându-i și îmbrățișându-i! Departe de mine acest gând! Neapărat însă trebuie să ne gândim reacția ținând cont de mai mulți factori: de nevoia emoțională pe care copilul o exprimă indirect prin acea faptă negativă, de contextul în care se petrece aceasta, de gradul de vinovăție pe care copilul deja îl simte. Dacă înțelege că a greșit, dacă înțelege gravitatea faptei sale, o reacție plină de mânie din partea noastră nu îl va face decât să se simtă o victimă în fața unei reacții mult prea exagerate. Problema este că de multe ori nu prea mai stăm să gândim atunci când vedem borcanul cu castraveți murați împrăștiat pe podeaua bucătăriei sau când vecinul ne spune că i-a spart geamul cu mingea - atunci devenim reactivi. Trebuie însă să ne asigurăm că copilul își înțelege vina, și de asemenea că înțelege că orice pedeapsă îi dăm o facem tocmai pentru că îl iubim, pentru că dorim ca el să învețe ce înseamnă responsabilitatea.

 

* * *

 

Multe aș putea să mai scriu din această carte, care tratează de asemenea teme precum: Mass-media versus părinți; Pregătirea spirituală a copilului; Teamă, anxietate și depresie; Motivarea copilului. Voi încheia însă reînnoindu-vă invitația de a o căuta în librării sau de a o comanda de pe situl www.curteaveche.ro. Și voi mai adăuga mărturia mea personală: "Educația prin iubire" mi-a oferit multe răspunsuri, la întrebări și probleme care m-au frământat mult timp. La un moment dat îmi ajunsese la urechi vorba conform căreia rar se întâmplă ca și părinții și copiii să fie buni creștini - o regulă nescrisă care susținea că cel mai adesea părinții vor eșua în a le transmite copiilor valorile în care ei cred. Era o regulă elaborată de unii pe baza constatării că, privind la familiile din jur, cel mai adesea părinți care erau foarte activi în biserică aveau copii îndepărtați de religie.

Deși am întâlnit sau mi s-au oferit exemple de familii de buni creștini, oameni deosebiți, din generație în generație, nu mi s-a putut explica cum de acei părinți au reușit, iar alții, poate tot la fel de bine intenționați, nu. Este evident că de la un moment dat intervine și libertatea copilului, ajuns deja mare, în a accepta sau nu valorile care i-au fost transmise. Dar oare e ca la un joc de ruletă - nu ai cum să știi de dinainte dacă copilul tău va fi sau nu un bun creștin? Simțeam că răspunsul la această întrebare poate să depindă mai mult și de noi, ca părinți, că trebuie să existe ceva ce putem face pentru a fi mai siguri că valorile noastre vor fi și valorile lor. Și reiau aici cele afirmate de Ross Campbell: copiii nu ne pot urma în călătoria credinței și a integrității morale decât dacă se vor identifica personal cu noi; și nu o pot face dacă nu le satisfacem nevoile emoționale - prin iubire necondiționată.

Este adevărat că fetița și băiețelul nostru mai au ani buni până la adolescență, când vom putea să verificăm dacă am reușit într-adevăr să le transmitem valorile și principiile care sunt pentru noi extrem de importante. Și este la fel de adevărat că nu pot spune că aplicăm tot ceea ce se spune în carte ca niște elevi silitori. Nu vreau de altfel să vă promit că atunci când veți termina cartea veți fi părinții perfecți. Eu însă una simt că datorită acestei cărți, prin care Dumnezeu a ales să ne învețe să fim părinți mai buni, merg mai liniștită, mai încrezătoare pe drumul educației copiilor noștri. Am încă o călăuză extraordinară!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire