pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

MONAHISMUL: MODEL PENTRU FAMILIE?
Reflecții pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
Leonard Tony Farauanu

Regula benedictina pentru tatiCuprinsCrucea - altar divin

 

Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viață, mulți tineri aleg căsătoria deoarece viața monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigențelor ei cu privire la sfințenie. "Cum să renunț eu la atâtea lucruri," își spun ei, și "să-mi pun țolu-n cap" (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceștia)? "Nu, eu vreau să mă bucur de viață, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârșire tuturor, și cu atât mai puțin mie" gândesc ei. "Eu vreau să mă căsătoresc și să duc o viață normală, ca toți ceilalți." Pentru aceștia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenții mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi:

"Vă înșelați foarte gândind că există lucruri cerute laicilor și altele cerute monahilor: toți avem de dat aceeași socoteală", deoarece "cei care trăiesc în lume, deși căsătoriți trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii". (1)

Mai mult, în Apologia Vieții Monahale, același părinte scrie:

Prin urmare, când [Pavel] ne poruncește să imităm chiar pe Hristos, și nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi așteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poți susține că monahii sunt datori să aibă o viețuire creștină superioară laicilor? Toți oamenii trebuie să se urce la această viețuire creștină superioară. Decăderea morală a societății omenești își are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o viețuire creștină deosebită, pe când toți ceilalți au îngăduința să trăiască în trândăvie, disprețuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi și laici, ni se cere aceeași viețuire creștină desăvârșită. Susțin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susțin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)

Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puțin decât călugărilor, încât vede în ea "pricina decăderii morale a societății omenești"! Și acest lucru nu e greu de înțeles: să ne imaginăm numai că toți laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creștinii cu adevărat "lumina lumii" și "sarea pământului" (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colț de rai? Nu s-ar minuna necredincioșii văzând pe creștini, așa cum se minunau odinioară, în vremea persecuțiilor, exclamând: "Iată cât de mult se iubesc!"?

"Bine," vor zice unii, "și celor căsătoriți li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?"

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieții monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie și de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, și urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecțiune mai mare, ci o cale mai ușoară către perfecțiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184). Cei căsătoriți "vor trebui ca, din pricina greutăților legate de căsătorie, să-și dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască", deoarece "cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate" (3). Totuși, deși pentru cei căsătoriți drumul spre perfecțiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar "dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opțiune pe care o folosesc rău în căsnicie" (4). Pe de altă parte, esența celor trei voturi monahale se regăsește și în căsătorie: există o castitate specifică vieții de cuplu (care cere curăția inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreație, etc.); există o sărăcie cerută și celor căsătoriți, care trebuie "să se folosească de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea", "ca și cum n-ar stăpâni" (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-și păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; și există o ascultare specifică familie, întrucât soților li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), și în mod deosebit soțiilor li se cere să se supună bărbaților întru totul (Ef. 5: 24). În toate acestea monahii pot fi așadar un model pentru cei căsătoriți, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii și viața noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).

Alte elemente esențiale vieții monastice sunt rugăciunea asiduă (personală și comunitară), lectura cărților religioase (Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, scrierile sfinților, etc.) asceza, pocăința, tăcerea și eventual misiunea. Evident, și aceste elemente se regăsesc în viața de familie. Rugăciunea, fiind "respirația sufletului", este vitală oricărui creștin, și ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinții, "cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă". De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplației monastice, vorbește despre trăirea "sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri" (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurențiu al Învierii, "practica neîncetată a prezenței lui Dumnezeu". De asemenea, familia trebuie să se roage și împreună, asemenea comunităților monastice. "Cei ce se roagă împreună rămân împreună", și această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtășesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.

Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieții monastice (lectura religioasă, asceza, pocăința, tăcerea și misiunea) în viața celor căsătoriți, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăți pentru cititor. Aș dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, și care țin de ținuta morală a călugărului ca model pentru ținuta morală a familistului. Voi reveni la învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie:

Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaților căsătoriți și cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca și monahii. După ce le poruncește să înlăture din viața lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate și alese, scrie aceste cuvinte: "Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate și înțelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veșminte scumpe" (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: "Văduva care trăiește în desfătare a murit de vie" (I Tim. 5: 6) și, în sfârșit, mai departe: "Având însă hrană și îmbrăcăminte, vom fi îndestulați cu acestea" (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)

Călugării (și călugărițele, bineînțeles), în lepădarea lor de cele lumești și în purtarea lor modestă, nu fac așadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriți; de aceea ei sunt pentru aceștia din urmă modele de simplitate și modestie. Sunt călugării îmbrăcați cu haine alese? Sunt călugărițele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare și veșminte scumpe? Sunt ele "la modă", cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente și alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidență goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranță nu. De ce nu imităm atunci cumințenia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru și a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe și spune:

Dacă soția ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, și chiar iubirea bazată pe frumusețea din afară vine din suflete necurate. Caută frumusețea sufletului și imită pe Mirele Bisericii. Frumusețea din afară este plină de vanitate și frivolitate; îi face pe bărbați geloși și-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admirația să dispară. În același timp, relele care izvorăsc din frumusețea cea din afară rămân: mândria, nebunia, disprețul altora. (...) Caută afecțiunea, delicatețea și umilința într-o soție; acestea sunt semne ale frumuseții. (7)

De asemenea, spune Sfântul Ioan, soțul ar trebui el însuși să-și sfătuiască soția "să nu se împodobească cu cercei de aur, lănțișoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-și adune haine scumpe" (8). Iar soția

va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracții și desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani și iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuiește fără sfârșit și fără socoteală, și atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când își întipărește în sufletul său o viețuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândețe, multă modestie, mult dispreț față de bani și față de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: "Dacă avem ce mânca și cu ce ne îmbrăca, avem de toate" (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde și nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viața aceasta pământească nu prețuiește nici două parale, când va socoti, ca și profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)

Dar nu este această descriere a soției asemenea descrierii unei călugărițe? Nu poate așadar o femeie căsătorită să ia o călugăriță ca model, în ce privește modestia și lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, și nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.

Un alt aspect important este participarea la distracțiile lumești. Și aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere? Ar asculta un călugăr o asemenea muzică? Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o? Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu? Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere și rugăciune decât am eu? Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu? Oare am eu mai puțină nevoie de pocăință decât are el? Oare inima mea trebuie să fie mai puțin curată decât a lui? Și totuși, vor gândi unii, este exagerat să ceri așa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum:

Fie ca ei [tinerii căsătoriți] să evite muzica imodestă și dansatul care sunt acum așa de mult la modă. Sunt conștient că mulți oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultați, veți înțelege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viață. Atunci nu veți mai râde de mine, ci veți râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca și niște copii prostuți sau oameni beți. Care așadar este datoria voastră? Îndepărtați din viețile voastre această muzică rușinoasă, imodestă și satanică, și nu vă asociați cu oamenii cărora le place această distracție dezmățată. (10)

De asemenea, vorbind despre aceleași petreceri prilejuite de nunți, același sfânt spune:

Cămilele și catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreț. (...) Când sosește beția, curăția pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-și aducă propriile lui contribuții. Sau voi celebrați taina lui Hristos cu o distracție ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. Râdeți de mine când vă mustru și spuneți că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de viețuire.

Se vede așadar că sfântul era conștient de șocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conștient de șocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conștientizare nu face decât să mă convingă și mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. Viața monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viața zbuciumată a laicului, o icoană a vieții lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să pășim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).

Atât monahul, cât și cel căsătorit, sunt chemați la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie așadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruiește în mod direct lui Hristos, într-un "maximalism eshatologic" (11), pe când cel căsătorit se dăruiește lui Hristos prin celălalt, care este "semn al prezenței Sale" (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieții celor căsătoriți, nu știrbește cu nimic intensitatea dăruirii soților față de Dumnezeu: "ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puțin unit cu Tatăl Său" (13). Atât pentru monahi, cât și pentru cei căsătoriți, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii "nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu" (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternității, orice om este un monah în devenire.

 

Note

  1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
  2. Idem, Apologia Vieții Monahale, 14, 11.
  3. Ibidem, 15, 3.
  4. Ibidem, 3, 14.
  5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, Edit. Christiana, București, 1999, p. 91.
  6. Ibidem, 14, 4.
  7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
  8. Ibidem.
  9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
  10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
  11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărțile sale.
  12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
  13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire