pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

CRUCEA - ALTAR DIVIN
Familia creștină

Monahismul: model pentru familie?CuprinsScoala bruderilor in actualitate

 

În luna septembrie am celebrat cu toții sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. A fost ocazia să reflectăm din nou la acest minunat semn al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi. Odată obiect de tortură, ea a devenit, prin sângele dumnezeiesc scurs pe ea, un instrument de mântuire. Mai mult decât un simplu lemn, ea este altarul pe care Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Crucea este legată pe veci de suferință, de păcate, de moarte, dar în același timp și de speranță, de bucurie, de viață. "Crucii tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea ta o mărturisim", spun creștinii răsăriteni, subliniind legătura dintre Cruce și Înviere. Vă propunem în rândurile următoare să îmbinăm scurte reflecții și rugăciuni cu informații despre cultul Sfintei Cruci.

* * *

Într-o legendă din evul mediu se povestește cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor și-i spuse: "Alege-ți una!" Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subțire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu și-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuțit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile și nici una nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colț o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea ușoară, așa ca și cum ar fi fost croită și făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape și mai cu atenție la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.
(Să educăm prin pilde și povestioare, culegerea fr. Daniel Ciobanu, FSC)

* * *

Dovezi ale cultului Sfintei Cruci le găsim înapoi în timp încă de la începutul creștinismului. Păgânii îi numeau în batjocură pe creștini "adoratori ai Crucii", dovadă indirectă a acestui cult. Ceva mai târziu, în secolul al IV-lea, împăratul Iulian Apostatul aduce dovada acestui cult prin reproșul adus creștinilor: "Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea în casele voastre." Semnul Sfintei Cruci era o practică obișnuită la creștini, atestată de numeroși scriitori creștini, precum Tertulian: "Dacă pornim la drum, dacă ieșim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne așezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne așezăm, în acestea și în toate celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii" (De corona, 30).

Un avânt deosebit a luat cultul Sfintei Cruci odată cu un eveniment minunat petrecut în 312. Împăratului Constantin i s-a arătat pe cer, în toiul zilei, semnul Crucii, format din stele strălucitoare ca soarele, având împrejur inscripția "In hoc signo vinces!" (În acest semn vei învinge!). Într-adevăr, sub semnul crucii, Constantin a câștigat o victorie importantă. Drept recunoștință, în anul următor a dat edictul din Milan, prin care se acorda libertate creștinismului. Și tot drept recunoștință, Constantin a trimis o expediție, condusă de chiar mama sa, Elena, în căutarea Sfintei Cruci. În anul 326, Elena descoperă cele trei cruci (a Mântuitorului și ale tâlharilor), dimpreună cu piroanele cu care fusese răstignit Isus. La 13 septembrie 335 are loc sfințirea unei biserici construită pe locul calvarului și al îngropării Mântuitorului. Aici va fi ținută Sfânta Cruce (mai puțin câțiva ani, cât a fost furată de perși) până în 634, când va fi mutată la Constantinopol. Bucăți din Sfânta Cruce aveau să se răspândească în întreaga lume, găsindu-se astăzi în multe dintre marile Catedrale creștine, chiar și în România. Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, inițial palestiniană, se generalizează în Biserica creștină. Ulterior au apărut și alte sărbători, iar Sfintei Cruci i-au fost dedicate numeroase rugăciuni, acatiste, cântări.

* * *

Mulți sunt acum iubitorii împărăției lui Cristos din ceruri; puțini sunt însă gata, cu adevărat, să poarte pe umerii lor povara crucii. Mulți își doresc de la Isus alinare, puțini sunt cei ce vor să împartă cu El pătimirea; mai toți ar pofti să stea cu El la masă, puțini doresc, în schimb, să se înfrâneze. Toți ar dori să se bucure cu Isus, puțini ar sări să rabde pentru El vreo caznă. Mulți nu pregetă să-l urmeze pe Isus până la frângerea pâinii, puțini au curajul să meargă până la paharul pătimirii sale. Mulți îi proslăvesc din gură minunile, puțini sunt cei care să-și însușească, în fapt, ocara crucii. Mulți, în sfârșit, îl iubesc pe Isus atâta timp cât nu li se pune nimic împotrivă. Mulți îi aduc prinos de laudă și îl binecuvântează cât timp îi simt în suflet dezmierdările. Dacă însă Isus se ascunde, ori îi părăsește o clipă, încep să cârtească ori cad cu ușurință pradă deznădejdii.
(Imitațiunea lui Cristos, cartea a II-lea, capitolul XI)

* * *

Crucea este un simbol ce a existat dinaintea creștinismului, cu diverse semnificații. O variantă a ei, crux gammata - ori, după numele sanscrit, svastica -, era folosită în cult de brahmaniști și budiști. Dar svastici s-au descoperit nu numai în India, ci și în alte părți ale lumii, inclusiv în Europa, datate fiind înainte de Cristos. Și egiptenii aveau un fel de cruce, crux ansata, ce apare de exemplu în mâinile zeiței Sekhet. După moartea lui Cristos pe cruce, aceasta apare reprezentată pe diferite monumente, în general morminte, mai întâi în forme deghizate, din cauza persecuției, mai apoi în forme obișnuite.

Se pare că actualmente există peste 400 de forme de cruci. Cea mai cunoscută, mai răspândită, este crucea catolică (crux immissa), cu brațul vertical mai lung decât cel orizontal. La această cruce s-au adăugat în răsărit un alt braț sus, orizontal, și unul jos, înclinat. Primul reprezintă inscripția cel mai adesea redusă la INRI: "Jesus Nazarenus Rex Iudaeorum" (Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor - vezi Ioan 19,19). Brațul de jos reprezintă suportul pentru picioarele Domnului, înclinația simbolizând, după unele interpretări, balanța dintre tâlharul cel bun și tâlharul cel rău. Alte tipuri de cruci ar fi: crucea Sf. Andrei (în formă de X), crucea greacă (ca semnul plus, brațele fiind egale), crucea malteză (brațele egale și extremitățile lățite), crucea rusească (6 brațe laterale, cele de la bază înclinate), crucea papală (6 brațe laterale, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), ș.a.

* * *

Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a lumii;
Bucură-te, slava Bisericii;
Bucură-te, că izvorăști tămăduiri cu îndestulare;
Bucură-te, că luminezi marginile lumii;
Bucură-te, lemn de viață mirositor și visteria minunilor;
Bucură-te, preafericită și de daruri dătătoare;
Bucură-te, că ești dumnezeiesc așternut picioarelor;
Bucură-te, că te-ai așezat spre închinarea tuturor;
Bucură-te, pahar plin de curată băutură;
Bucură-te, luminător al strălucirii celei de sus;
Bucură-te, prin care se binecuvântează zidirea;
Bucură-te, prin care este închinat Ziditorul;
Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!
(Acatistul Sfintei Cruci)

* * *

Cea mai comună formă de cinstire a Sfintei Cruci de către creștini este chiar semnul crucii. Acest gest a fost folosit de creștini încă dintru începuturi. Prima oficializare a modului cum se face semnul crucii a avut loc însă abia în jurul anului 400, când erezia monofizită nega natura duală a persoanei lui Cristos și de aceea și unitatea Preasfintei Treimi. Semnul crucii se făcea atunci de la frunte la piept, apoi de pe umărul drept pe umărul stâng, cu mâna dreaptă. Degetul mare, arătătorul și degetul mijlociu se țineau unite pentru a simboliza Preasfânta Treime - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Celelalte două degete atingeau podul palmei, lipite fiind, pentru a mărturisi dualitatea lui Cristos: că a fost om adevărat și Dumnezeu adevărat.

La binecuvântare, preotul ținea degetele într-o altă poziție, patru dintre ele indicând abrevierea greacă I X C (Iesus Christus Soter, Isus Cristos Mântuitorul). Astfel, arătătorul se ținea drept, indicând litera I; inelarul era aplecat pentru a face litera X cu degetul mare; degetul mijlociu se îndoia pentru a fi asemenea literei C. Acest mod de binecuvântare era universal în Biserica creștină până prin secolul al XII-lea, după care a rămas specific răsăritenilor. Despre faptul că semnul crucii se făcea de regulă de la dreapta la stânga, scria la vremea lui Papa Inocențiu al III-lea: "Semnul crucii [...] așa se face: de sus în jos, și de la dreapta la stânga, pentru că Cristos a coborât din ceruri pe pământ, și de la evrei (dreapta) s-a dus la neamuri (stânga)." Dar, continuă Papa, "alții însă, fac semnul crucii de la stânga la dreapta, deoarece de la mizerie (stânga) trebuie să mergem spre glorie (dreapta), așa după cum Cristos a trecut de la moarte la viață, din iad în rai." În final aceasta a devenit practica comună în Biserica Apuseană, în plus crucea făcându-se cu palma întinsă.

* * *

Doamne, tu ai sfințit semnul crucii prin suferințele și moartea Fiului tău preaiubit pe lemnul crucii. Te rugăm, ca toți aceia care ne mărturisim credința prin acest semn sfânt, să ne bucurăm de ocrotirea ta cerească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
(Rugăciune de final la Calea Crucii)

* * *

Semnul crucii este considerat ca fiind o concentrare a esenței credinței noastre. Făcându-ne semnul crucii ne amintim de persoanele Sfintei Treimi; ne amintim că Isus Cristos a fost om și Dumnezeu; că a suferit până la moarte pentru păcatele noastre, după care a înviat pentru a ne răscumpăra. În același timp, făcându-ne semnul crucii ne mărturisim credința. Din păcate mulți își mai fac astăzi cruce doar în biserică, nu și când trec pe lângă ea, ori pe lângă o troiță, neavând în fapt curajul de a mărturisi că sunt creștini. Un frumos cântec spune: "Cruce sfântă, părăsită / Lângă-o margine de drum, / Acoperișul ți se strică / Printre creștinii de acum. [...] Oamenii nu-și mai ridică / Pălăria-n dreptul tău, / Să se-nchine și să zică: / Doamne, scapă-ne de rău!"

Să ascultăm sfatul Sf. Ciril al Ierusalimului: "Să nu ne rușinăm a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm pâine și bem din pahar, când intrăm și ieșim, înainte de a ne culca, când dormim și ne sculăm, când mergem pe drum și când ne odihnim" (Cateheze, 13). Să nu ne fie rușine de acest gest; să nu îl facem cu viteza supersonicului. Să îl facem de fiecare dată meditând la ceea ce mărturisim prin semnul crucii. Și dincolo de gestul de a ne face cruce, ori de crucile purtate ca vestimentație, să ne prețuim fiecare propria cruce, și să spunem împreună cu Sf. Paul: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume."

 

Bibliografie:
Bichir Florian și Codrescu Răzvan, "Crucea: forme și semnificații", Lumea credinței 9/2004
Enciclopedia Catolică, "Archaeology of the Cross and Crucifix" și "Sign of Cross"
Pr. Ene Braniște, "Liturgica generală"
Pr. Claudiu Dumea, "Simboluri liturgice"
Pr. Constantin Galeriu, "Învățătura creștină despre Sfânta Cruce și cinstirea ei"
Pr. Gheorghe Neamțiu, "Predici la duminici și sărbători"
Pr. William Saunders, "The Eastern Cross" și "The Sign of Cross"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire