pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2004 

ABSENȚE DE NEMOTIVAT ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A COPIILOR NOȘTRI
Maria Goția

Scoala bruderilor in actualitateCuprinsStilul de viata

 

Așteptări

Ce așteptări mari își leagă oamenii, chiar și cei indiferenți religios sau necredincioșii, de cei ce se recomandă creștini și cu atât mai mult, față de preoți și călugări în ceea ce privește moralitatea! La greșelile acestora li se trezește de îndată conștiința binelui și a răului, care nu li se manifestă în alte împrejurări. Instinctiv, fără să o conștientizeze și fără să o rostească, așteaptă de la cei ce au credință în Dumnezeu repere și modele de viață. La fel, fie credincioși sau necredincioși, remarcă luarea de poziție a Papei sau a mai marilor altor biserici în problemele de mare importanță sau foarte delicate. Credința vie nu poate să nu lucreze în viața de fiecare zi și să nu o modeleze, spune exigența lor.

Îmi amintesc cum a fost primită de către părinți intrarea religiei ca disciplină școlară în programa primilor opt ani de școală, iar apoi celelalte căi deschise liceenilor pentru a păstra legătura cu cele învățate până atunci, prin cercuri de dezbateri sau de studiu facultativ; alături de acei puțini care se bucurau că educația religioasă primită în clandestinitate în familie va fi completată de aceste ore, majoritatea părinților le priveau la rândul lor cu mare optimism, ca pe un posibil sprijin în educație, chiar dacă o exprimau cu cuvintele: E foarte bine, să știe frică de ceva!

Și acum, după paisprezece ani, când pericolele nici pe departe bănuite atunci au devenit realitate cotidiană, părinți cu purtări prea puțin creștine și prea puțin dispuși să facă efortul de a și le schimba își trimit totuși copiii la orele de religie de la școală: speră ca, învățând despre Dumnezeu, aceștia să fie mai cuminți și mai puțin vulnerabili la relele care îi pândesc la tot pasul. Sunt așteptările lor împlinite?

Majoritatea copiilor frecventează orele de religie, numeroși în cursul primar, apoi tot mai puțini, până la decimare, spre sfârșitul gimnaziului. Și adolescenții și tinerii care ne pun pe gânduri, poate chiar ne sperie cu debusolarea lor, cu lipsa de țel și ideal, cu necuviința lor, cu calitatea deplorabilă a preocupărilor și distracției..., și ei au participat la aceste ore.

Se pot părinții oare mângâia cu presupunerea că, o dată și o dată, cândva, din urmele acelor contacte cu religia, să încolțească semnele bune ale unei credințe care le influențează deciziile de viață?

Sau pur și simplu vor ridica a neputință din umeri, în sensul "Cu tinerii de astăzi nu e nimic de făcut!" ?

Ori se vor plia după eșecul evident și-l vor îmbrățișa ca semn că se recunosc demodați în așteptările lor, care nu mai au astăzi nici o acoperire, ba chiar le reneagă, pentru a fi totuși acceptați de cei tineri drept oameni moderni, cu mintea deschisă: "Lumea se schimbă, tinerii văd altfel lucrurile... Nu suntem în Evul Mediu!"?

 

Scara fără trepte

Credință și viață, învățătură și viață... Unde se petrece ruptura?

O primă ruptură și cea mai gravă este aceea dintre primirea Botezului, prin care copilul primește darul credinței și intră în Biserică, în calitate de fiu al lui Dumnezeu, și nevoia sufletului său de hrană sufletească printr-o educație religioasă de bază în familie, în contextul mai general al unei vieți familiale creștinești, și apoi prin contactul permanent cu viața comunității, în parohie cu rugăciunea ei și cu celebrarea, cu vestirea Evangheliei și cu binefacerea.

 

Nu suntem descoperiți

Să nu creadă cineva că mă refer la studii teologice deosebite din partea părinților pentru a răspunde nevoilor sufletești ale copiilor; nu mă refer nici la lecții pe care să le țină acestora, ca niște profesori. Nu. Harul Sfintei Taine a Căsătoriei (1) îi investește pe părinți cu darul lui Dumnezeu de a le deștepta copiilor lor credința primită la Botez, de a-L vesti mai înainte de toate prin felul cum înțeleg să-și ducă viața:

  • însuflețiți de iubire reciprocă tare, credincioasă, răbdătoare și curajoasă în greutăți și suferințe;

  • de spirit de dăruire generoasă;

  • susținuți de speranță inspirată de credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu;

  • iradiind bucuria de a fi creștini, de a fi soți, de a fi părinți;

  • muncind harnic și cu temei, cu odihnă și deconectare sănătoasă;

  • fiind cumpătați;

  • stăpânindu-și mânia și transformând inevitabilele conflicte în șanse de prețioasă punere de acord care se naște din iubire și nu din biruințe și înfrângeri;

  • smerindu-se în blândețe;

  • vorbind numai de bine și spunând numai adevărul;

  • rugându-se pentru copii și împreună cu ei, cinstind Ziua Domnului, ținând zilele de post și de sărbătoare, participând împreună la slujbele de la biserică și la viața parohiei.

Acestea transmit cuvântul lui Dumnezeu trăit, prin cea mai puternică vestire, fără de care nici o mărturie verbală nu are consistență.

Luminarea pe care o aduce apoi cuvântul rostit, descoperirea sensului spiritual al întâmplărilor, explicația, povestirile din viața lui Isus și a sfinților... le întregesc.

Ele toate reprezintă învățătura fundamentală, primară, formează copilului orientarea vieții după voința lui Dumnezeu. O învățătură fără prelegeri, fără constrângeri, fără teme, fără note. O învățătură care se naște firesc, din nenumăratele ocazii pe care ni le scoate înainte viața de toate zilele, în limbajul iubirii părintești, care îi conferă de la început climatul indispensabil al libertății. O citire a vieții ca pe o prețioasă parabolă din care se străvede iubirea fără seamăn pe care ne-o poartă Dumnezeu.

Oare nu este și tipul de învățătură îndrăgit și practicat de Isus?

 

Nu suntem singuri

Mărturiei părinților li se alătură mărturia comunității parohiale în care se adună toate familiile, preoții, călugării, oameni de toate vârstele și de toate meseriile.

Primirea Sfintelor Taine, rugăciunea, celebrarea, adorarea lui Dumnezeu, facerea de bine a parohiei fac din împărtășirea din cuvântul Lui și vestirea lui fiecărei generații, în limbajul adecvat și în mod sistematic - dar nu departe de viața fiecăruia - acea cateheză prin care se realizează privilegiat și deciziv misiunea profetică a Bisericii.

Fără comunitate, vestirea cuvântului lui Dumnezeu, vestirea Mântuirii ar fi înafara Bisericii, ceea ce este un nonsens (2).

 

Să mergem mai departe în căutarea cauzelor rupturii de care ne izbim la tot pasul între credință, învățătură și viață. Să reflectăm la alte două întâmplări.

 

Mai întâi, cazul unui băiețel de zece ani, care învăța de la cateheta lui despre păcat. Zguduit de cât de grav este să răspunzi iubirii lui Dumnezeu cu nepăsare, cu răutate, cu egoism, Mircea s-a ridicat în picioare și a strigat înaintea tuturor: Eu nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu niciodată, cu nici un păcat! Nu după multă vreme, a mers cu mare emoție, împreună cu colegii lui, la examenul pe care trebuia să-l treacă înaintea Primei Sfinte Mărturisiri și a Primirii Solemne a Sfintei Împărtășanii. Cateheta îi însoțise până la ușă, dar nu intră, căci examinarea o făcea un preot încredințat cu aprecierea pregătirii copiilor. Nu după multă vreme, Mircea ieși plângând în hohote:

- Am luat nota 4! Nu mai pot merge la Mărturisire... Și nici la Împărtășanie...

- Cum așa? întrebă cateheta, nevenindu-i să creadă că a înțeles bine.

- Nu mi-am amintit decât o singură virtute..., suspină Mircea.

 

Al doilea îl constituie dialogul relatat cu mare tulburare de o mamă profund credincioasă, purtat între ea și fiica cea mare, în vârstă de 17 ani:

- Dar cum, mamă, ce rău este ca băieții și fetele să aibă relații intime, și dacă nu sunt căsătoriți?

- Nicoleta dragă, ce întrebare e asta? Nu v-a învățat la religie?

 

Ambele întâmplări ne pun în față prezența (respectiv absența) acelor învățături fundamentale, primare, hotărâtoare - care țin de mesajul central al creștinismului, de esența lui, învățături pe care nu trebuie să le învățăm pe de rost, ci pe care le interiorizăm, care ne modelează atitudinea fundamentală față de lume, față de viață și moarte, față de bine și rău, și ne fac să acționăm și să reacționăm creștinește în fața diferitelor evenimente din viață - și a unor învățături secundare, cum sunt bunăoară regulile, definițiile (3).

În cazul lui Mircea, acesta interiorizase învățătura fundamentală, primară, a iubirii cu care creștinul se cuvine să răspundă iubirii lui Dumnezeu și respingea hotărât păcatul, tocmai pentru că îl percepea ca negare a acestei iubiri. Nu stăpânea însă lista virtuților, așa cum acestea sunt enumerate în catehism; enumerarea este importantă pentru sistematizare, pentru structurare, dar față de relația de iubire dintre suflet și Dumnezeu - care cuprinde toate virtuțile - este, evident, secundară. Examinatorul, neavând timpul și disponibilitatea de a face diferența între ce este esențial și ce este secundar, l-a oprit de la primirea Sacramentelor, care sunt nimic altceva decât semne și actualizare a iubirii lui Dumnezeu - spre comuniunea cu creștinul - a acelei iubiri care îl înflăcăra pe Mircea.

Cu Nicoleta, lucrurile stau invers: de-a lungul anilor, ea a memorat și a redat fidel tot conținutul manualelor, iar notele bune la religie i-au sugerat mamei că fiica ei, în relațiile cu băieții, de exemplu, va ști să se comporte virtuos. Supunerea ei dintotdeauna, poate și închiderea în sine în fața severității părinților, dorința ei delicată de a nu-i contraria cu întrebări, cu îndoieli, cu nevoia de explicații, de sfaturi, i-au consolidat mamei această impresie și s-a mulțumit cu ea.

Aceasta s-a ascuns în spatele pudorii pentru a lăsa pe seama altora acoperirea unui domeniu educativ esențial, care îi revenea, acela al sexualității umane; un profesor, fie el și de religie, să fie mai competent decât o mamă bună, iubitoare de soț și de copii, în loc să-i împărtășească ea fiicei tocmai această competență a iubirii, să-i și spună, cu cuvinte, ceea ce îi arătase deja zi de zi, ce înseamnă misiunea femeii?(4)

Fiica ei, adolescentă de acum, la vârsta la care tot ce am învățat de la alții se cere trecut prin propriul nostru filtru, cântărit, asumat și rostit la persoana întâi sau respins, avea nevoie de aceste cuvinte părintești pentru a putea face legătura între cunoștințe și viață, pentru a conștientiza care sunt izvoarele vieții lor frumoase de familie și apoi, la rândul ei, să se orienteze corect în fiecare situație concretă și să înainteze pe propriul drum.

Singură, a rămas descumpănită când a fost să-și definească atitudinea față de o problemă de cea mai mare importanță pentru orice fată ca ea: care este locul dăruirii trupești într-o iubire adevărată? Dacă ți-a devenit proprie învățătura creștină fundamentală, primară, despre iubirea adevărată, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu pentru om, ea te conduce sigur în alegerea prietenilor, te povățuiește cum să-ți manifești afecțiunea, ce semnificație și ce urmare are cutare gest, cutare mod de a te îmbrăca, de a dansa, cum să-ți reții pornirile egoiste și tendința de a-l folosi pe celălalt, spre adevăratul său bine, totul ca parte a pregătirii pentru dăruirea definitivă, totală și exclusivă în iubire, fie că este vorba de căsătorie, fie de viața consacrată..., adică la o anumită coerență și înțelepciune religioasă.

 

Despre o astfel de înțelepciune, trăire a spiritului Legii, care să-ți confere știința de a acționa în împrejurările vieții după voia lui Dumnezeu, îmi vorbea o prietenă călugăriță, minunându-se de bătrânele nelipsite, de-a lungul anilor, de la slujbele ținute la mănăstire; cum aceste femei evlavioase, modeste de altfel, "știu totul, și numai din biserică"; înțelepciune spirituală respirată odată cu ascultarea și cântarea textelor liturgice, cu contemplarea icoanelor, cu primirea Cuvântului, cu ascultarea predicii, cu împărtășirea cu Sfintele Taine, cu pomenile, cu întrajutorarea, cu vorbele bune schimbate ca între frați, cu cercetarea bolnavilor..., toate fețe ale aceleiași credințe.

Pe o asemenea femeie o consulta și un căutat predicator, prețuit pentru cultura și talentul său oratoric, de câte ori se afla în fața unei probleme spinoase, care le dăduse de furcă multor teologi. Ea știa să dea întotdeauna răspunsul adevărat, în cuvintele ei simple, pentru că, întocmai ca Maria, îndelung stătea la picioarele lui Isus și Îl asculta (v. Lc 10, 39), în timp ce fariseii și învățătorii Legii, orbiți de orgoliu și mulțumire de sine, ușor uită de dreptatea și dragostea lui Dumnezeu și țin mai curând datina lor; au pus mâna pe cheia științei, dar ei înșiși nu au intrat, ba chiar pe alții îi împiedică să intre (v. Lc 11, 38-52; Mc 6, 8-9).

Prioritatea indicată de Isus este pusă în pericol de slăbiciunea noastră și înclinația spre a părea, a afișa, a pretinde, în locul modestului a fi, de lenea sau indisponibilitatea noastră; dar, în cazurile la care ne-am oprit,

a) când copiii primesc o cateheză în care nu se face distincția între esențial și secundar și atunci litera Legii poate să umbrească spiritul ei sau/și

b) sarcinile catehezei familiale și ale celei parohiale sunt transferate predării religiei în școală, care nu le poate îndeplini, întrucât fiecare își are finalitatea și specificul propriu în vestirea Cuvântului, tocmai necunoașterea sau nerespectarea locului și rolului fiecăreia generează confuzii și carențe în formarea creștină a adultului de mâine.

 

Ce putem face ca să păstrăm adevăratele priorități?

Observăm că profunzimea și valoarea convingerilor creștine care devin active la momentul oportun se formează în contextul micii comunități familiale, atunci când părinții sunt conștienți de rolul lor și și-l îndeplinesc fidel, și în acela al comunității parohiale. Înțelepciunea spirituală, căreia îi aparțin învățăturile primare, esențiale, nu este, așadar, câștigată de unul singur, ci mai degrabă este rod al credinței unei comunități în care se revarsă darul lui Dumnezeu. Credința autentică și activă cere deci înrădăcinarea puternică în comunitate.

 

Ce trăsături comune au familia și parohia?

a) Libertatea

- Cateheza se desfășoară în mediul familiar persoanei, casa ori parohia, de care se leagă experiențele mari și mici ale vieții, evenimentele semnificative pe care i se clădește treptat personalitatea. Catehizatul se simte în largul lui.

- Se simte iubit, cateheții fiind chiar părinții lui, iar în parohie, o persoană care face parte din același grup, frecventează aceeași biserică și astfel, o întâlnește nu doar la programul catehetic, ci și în alte momente ale vieții de parohie.

b) Îmbrățișarea omului întreg

- Părinții deșteaptă la credință pe copilul lor pentru a adera la ea cu mintea, cu inima, cu voința, pe măsură ce acestea se dezvoltă cu vârsta, antrenându-i și trupul în expresia corporală a credinței.

Sărbătorile și posturile ținute în familie întipăresc impresii de neșters prin gesturi, gusturi, mirosuri, prin cântări, prin ritualuri, și nu doar prin descrierea și explicarea lor în cuvinte.

Împărtășirea bunurilor este fapt cotidian.

Părinții observă ca nimeni altcineva fiecare pas înainte spre Dumnezeu și un gest sau o expresie din partea lor, exact la momentul oportun, este suficientă pentru a-l încuraja pe copil sau, dacă greșește, pentru a-i trezi părerea de rău.

- Concomitent, în parohie, la celebrările liturgice, la sărbători, copilul primește credința comunității prin toate simțurile: aude cântările și învață să le cânte și el, ascultă cuvântul lui Dumnezeu și predica, simte mirosul de tămâie, lumânări și flori, atinge și sărută crucea și lemnul icoanelor, le contemplă, se ridică, se pleacă și îngenunchează împreună cu ceilalți, pășește alături spre altar sau în procesiune. Se familiarizează cu simbolurile creștine, este martorul primirii Sfintelor Taine de către credincioși, al solidarității lor în facerea de bine și în pomeni, ceea ce îl invită să facă la fel.

Cateheza directă vorbește minții, îl apropie de misterul credinței, îi deschide inima și îi stimulează voința de a face binele.

Comportamentul lui schimbat de lucrarea lui Dumnezeu este observat în multe împrejurări și încurajat, iar în slăbiciune sau șovăială, prietenii îi sunt alături. Se antrenează unul pe altul în acțiuni caritative sau misionare.

c) Ocazionalitatea

Pe de o parte, familiaritatea simplifică deslușirea de către părinți sau de către catehetul din parohie, cunoscut și apropiat și el, a felului în care ne vorbește Dumnezeu și nouă, așa cum a făcut-o întotdeauna de-a lungul timpului, prin evenimentele cotidiene, prin persoanele întâlnite, prin natură, după cum și prin evenimentele biblice, actele liturgice sau evenimentele din viața Bisericii, pentru a-L cunoaște, pentru a ne apropia de El, pentru a răspunde cu dragostea și recunoștința noastră la iubirea Lui.

Pe de alta, cunoașterea celor nevăzute, prin cele văzute, îi este o cale foarte potrivită copilului (și nu numai lui), iar ocaziile ni le pune Dumnezeu la îndemână, nu trebuie create artificial momente pentru "lecții", ceea ce cuprinde cateheza, cu naturalețe, în firescul vieții, fie că este vorba de cateheza familială, fie de cea parohială.

d) Mărturia de viață

Pe lângă sensibilitatea deosebită a copilului la adevăr, care îl face să deosebească pe loc vorba goală de cuvântul adevărat (în ciuda iluziilor pe care ni le facem noi), traiul alături sau cunoștința strânsă, contactele în împrejurări felurite, sunt șansa unei verificări sigure a celor învățate de părinți sau de către catehetul din parohie. Autoritarismul lor poate îi impune pentru o vreme conformarea cu cele cerute sau repetarea celor rostite (dar netrăite), însă de îndată ce se apropie de adolescență, constrângerile nu mai au efect și va respinge tot ceea ce nu este susținut de mărturia de viață a adulților.

Puterea exemplului lucrează în ambele sensuri, așa că șansă putem numi mărturia de viață și pentru părinți, respectiv și pentru catehetul sau preotul din parohie, pentru că pot arăta copiilor că sunt bucuroși ca creștini, că credința le umple viața, îi dă sens, că viața după voia lui Dumnezeu este posibilă și frumoasă, chiar dacă nu lipsită de greutăți, orice ar spune alții.

"Da, Dumnezeu există, L-am întâlnit!", poate spune orice copil care L-a văzut lucrând în viața celor apropiați.

 

Mărturia de viață, libertatea, multitudinea ocaziilor catehetice oferite de viață și îmbrățișarea omului întreg sunt tot atâtea fire prin care comunitatea familială și comunitatea parohială pot lega vestirea cuvântului lui Dumnezeu și credința de viață. Și numai păstrând această legătură, scopul catehezei, care este comuniunea cu Isus Cristos, poate fi atins.

 

Din această perspectivă, pentru atingerea acestui scop, orele de religie de la școală au șanse mai puține.

 

Ce nu trebuie așteptat de la orele de religie, ci de la cateheză?

a) Profesorul de religie, prin entuziasmul și convingerea lui, prin dăruirea și principialitatea lui, poate da, fără îndoială, mărturie puternică despre faptul că este un om credincios; cum însă legătura cu elevii în afara orelor este minimă sau absentă, nu poate da mărturie de viață în adevăratul sens al cuvântului. Aceștia nu-l cunosc mai bine decât pe alți profesori, nu-i cunosc familia, activitățile.

Copiii îl pot vedea rugându-se la începutul și la sfârșitul orei de religie și îl pot auzi vorbind despre necesitatea binefacerii, dar cât de departe suntem de viața liturgică, de rugăciune și adorare, de participarea la Sfintele Taine a unei comunități întregi, din care copilul, părinții lui și catehetul sunt parte, de activitățile ei misionare și caritative, comunitate care își exprimă astfel credința, iar cateheza cu care îi însoțește pe toți membrii ei, este o expresie a celeiași credințe!

b) Evenimentele vieții elevilor la școală, apelul la experiența lor familială sau la lumea divertismentului gustat de elevi, aspecte din viața socială, anumite evenimente bisericești sau sărbătorile de peste an oferă profesorului de religie elemente concrete pe care le poate folosi în transmiterea cunoștințelor religioase, dacă este conștient de eficiența metodei inductive în general și în special cu copiii. Sunt ocazii excelente de ancorare a acestor cunoștințe în viață, chiar dacă nici pe departe nu are acces la tot ce trăiește, la tot ce simte, la tot ce dorește, la tot ce i se întâmplă copilului, așa cum se întâmplă cu părinții și în măsură ceva mai modestă, cu catehetul din parohia căreia îi aparține familia, cu creștinii din aceeași parohie, care în ocazii multiple de viață îl catehizează prin mărturia lor fără cuvinte.

c) Școala, cu regulile ei specifice, supune și disciplina religie unei... discipline, unor rigori indispensabile. Nu mă refer la predarea sistematică, după o anume programă și după o anumită planificare periodică, de regăsit cu folos și în organizarea catehezei parohiale, ci la cel puțin două elementele prin care religia, alături de limba română, de matematică, de fizică și de celelalte se menține în zona obligatoriului; mă refer la tipul de comunicare și la evaluare.

La școală, le sunt făcute cunoscute elevilor cunoștințe, ca și la celelalte discipline: principiile, învățăturile și regulile religioase, cunoștințe biblice, informații despre cult și date istorice.

Acestea nu le sunt propuse, cum este cazul credinței, ci doar le sunt prezentate și explicate. Aceste cunoștințe pot fi agreate de către elevi, până într-atât încât să dorească să și trăiască după aceste pricipii, învățături etc., să se angajeze personal, este adevărat; mai mult, elevii necredincioși sau care nu au beneficiat de nici o formare religioasă în familie și au o credință adormită sau confuză și inactivă, dacă vor avea privilegiul să aibă ca profesor de religie un creștin autentic și un profesionist serios, s-ar putea să primească orele de religie ca pe o vestire misionară a Evangheliei, pe care, în urma unei decizii personale de a primi darul credinței, să și-o dezvolte și să și-o maturizeze mai departe, într-un cadru comunitar, prin cateheză. (5)

Profesorul de religie poate să spere că este așa, dar nu are de unde să știe dacă elevii lui se roagă, dacă cinstesc duminica și sărbătorile, dacă postesc, dacă fac fapte caritabile, dacă își ascultă părinții, dacă sunt blânzi, dacă respectă bunul altuia, dacă spun adevărul, dacă trăiesc curat... și dacă da, că o fac din iubire față de Dumnezeu în Care cred și speră din toată inima; căci tot așa de bine, aceleași cunoștințe pot fi dezagreate în forul lor interior.

În ambele cazuri, pot fi evaluate doar cunoștințele, ambele categorii de elevi (atât cei care agrează cunoștințele prezentate, ca și aceia care nu aderă la ele) trebuind să facă dovada că le stăpânesc - răspunzând la întrebări, scriind lucrări etc.- după care vor fi notați, și unii și alții putând primi 10 dacă au învățat bine, obligația lor ca elevi. În acest caz, obiectivul școlii este atins: dobândirea unui număr de cunoștințe. Or credința, care nu poate fi calificată cu note, nu este obiectivul ei.

d) Pentru dobândirea unor cunoștințe temeinice, un profesor de religie bun poate solicita văzul, auzul, simțul tactil, precum și celelalte simțuri, manualitatea, simțul estetic, expresia plastică, pe lângă capacitățile intelectuale ale elevilor. Ceea ce obține este ca acele cunoștințe să fie bine înțelese și durabile.

Dacă ar fi să ne referim la exemplul Nicoletei, am putea spune că, dacă a avut un profesor bun și dacă a fost silitoare, ea a reușit să ia 10 pentru că a putut reda fără greșeală definiția virtuții castității și Poruncile care se referă la curăție, poate și exemple de încălcări ale acestora... A învățat despre Dumnezeu, fără să ajungă să-și pună problema unei relații de la persoană la persoană cu El și de aceea i-a fost foarte greu să găsească o legătură directă între aceste cunoștințe despre Dumnezeu și realitatea relațiilor dintre băieți și fete înainte de căsătorie sau înainte de consacrare. Nu L-a întâlnit întrupat în viața creștinilor sau nu i-au fost deschiși ochii pentru a-L vedea, și atunci s-a putut întreba: ce ar avea de-a face Dumnezeu cu acestea?

Pentru ca să fi fost cucerită de El, trebuia să fie martora frumuseții lucrării Sale în iubirea fidelă a părinților ei și în felul de trăi al altor credincioși din comunitate, căsătoriți sau consacrați, tineri ca ea sau mai vârstnici, primind și prin cuvinte lămuririle necesare: "Ce frumos își trăiesc iubirea oamenii aceștia care-L iubesc pe Dumnezeu, care se încred în El și ce bucurie le umple viața!" Atunci nu doar ar fi știut ce exigențe are iubirea adevărată, dar trup și suflet, sentimente și gânduri, decizii, aspirații și dorințe, cuvinte și gesturi, acțiuni, distracții, lecturi... ar fi îmbrățișat aceste exigențe; deoarece un răspuns liber, plin de bucurie, la iubirea lui Dumnzeu, angajează omul întreg.

Dar cum această angajare nu intră nici în cerințele școlii, nici nu face parte dintre rezultatele prestației ei, avem nevoie de cateheza permanentă, cu diferitele ei forme.

 

Adevărata misiune a profesorului de religie

Predarea religiei la școală se distinge, după cum s-a văzut deja, de cateheză.

Dacă am accentuat distincțiile, am făcut-o pentru că am urmărit să contribui la risipirea confuziilor existente, care, pe de o parte aglomerează pe profesorul de religie cu sarcini și cu așteptări nejustificate, pe care nu are cum să le îndeplinească în cadrul specific școlii, pe de alta, lasă neonorate misiunea de neînlocuit a părinților și aceea a comunităților parohiale în cateheza copiilor și a tinerilor.

Totodată, acestea, fiind trei forme de exercitare a vestirii Cuvântului lui Dumnezeu în medii diferite, răspund unor nevoi specifice creșterii umane și creștine a omului, se susțin reciproc, se completează, dacă fiecare se realizează cuvenit, și rămân într-o unitate inseparabilă (6).

Specificul predării religiei în școală decurge din faptul că reprezintă calea prin care cunoștințele religioase pot pătrunde în mediul culturii și se pot relaționa cu alte cunoștințe, într-un adevărat dialog interdisciplinar.

Ieșind din izolarea la care l-ar putea îndemna concurența confesională sau marginalizarea impusă de profesorii de alte specialități, neobișnuiți cu prezența religiei în peisajul învățământului de masă sau al perspectivei creștine asupra realității, profesorul de religie este chemat să cunoască tot ce învață elevii săi la celelalte materii. Acest fapt îi oferă argumente grăitoare pentru propria sa predare și o inculturare (7) absolut necesară în universul elevilor săi, ceea ce înseamnă în același timp și să aibă șansa de a sesiza abaterile sau deformările, de a remarca omisiunile, de a restabili adevărul. Originea lumii și a omului, sensul istoriei, temeiul valorilor etice, funcția religiei în cultură, destinul omului, relația sa cu natura, care constituie obiectul de studiu și al altor discipline, dar se cer iluminate de mesajul creștin, pentru o formare armonioasă și sănătoasă a personalității elevului (8). În cazul elevilor credincioși, orele de religie îi pot ajuta să înțeleagă mai bine mesajul creștin în relație cu marile probleme existențiale comune cu celalte religii și caracteristice fiecărei ființe umane, cu concepțiile despre viață prezente în cultură și cu principalele probleme morale actuale.

Pentru elevii aflați în căutare, pentru cei frământați de îndoieli, orele de religie pot reprezenta șansa de a găsi răspuns la întrebările despre ce este într-adevăr credința în Isus Cristos, care sunt răspunsurile Bisericii la preocupările lor și să ia astfel o decizie mai întemeiată (9).

Este un mare ajutor pe care profesorul de religie îl poate da elevilor săi, o adevărată slujire, a lor și a lui Dumnezeu, pentru ca Evanghelia să poată fi prezentă neștirbită în însușirea personală a culturii de către fiecare elev, în armonie cu credința sa (10), toate acestea în completarea hrănirii spirituale a copilului în familie și în parohie.

 

Pentru a reuși deplin, așa după cum se cuvine să țină legătura cu celelalte discipline școlare, tot așa este indispensabil să nu se izoleze de comunitățile cărora le aparțin elevii săi și să țină legătura cu familia lor, pentru a se alătura lor în același unic front de acțiune, ca slujitor într-o misiune comună, care vine de sus.

Îndrăznesc să îl parafrazez pe Sfântul Apostol Pavel: ce sunt la urma urmelor părinții? Ce este preotul sau catehetul din parohie, ce este fiecare dintre membrii ei? Ce este profesorul de religie? "Niște slujitori prin mijlocirea cărora ați îmbrățișat credința, în măsura în care Domnul i-a dat fiecăruia". Unul a plantat, altul a udat. "Dar Dumnezeu a făcut să crească. Așadar, nici cine plantează nu este mare lucru, nici cine udă, ci Dumnezeu, Care face să crească. Cel ce plantează și cel ce udă una sunt, iar fiecare își va lua plata după munca sa" (1 Cor. 3, 5-8). Lui I-a plăcut să ajungem la El prin mijlocirea unuia, a altuia, care i-au auzit dorul de suflete: "Secerișul este întins, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați-L dar pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul Său" (Mt. 9, 38).

Să-I mulțumim așadar fierbinte lui Dumnezeu pentru cei prin care ni S-a descoperit și ni Se descoperă, că nu s-au dat înapoi de la servirea apostolică: părinți, bunici, rude, preoți, călugări, profesori, cateheți, prieteni, scriitori, plasticieni, compozitori și interpreți, meșteri iconari sau zugravi, colindători... și să-i țină în harul Lui!

La rândul nostru, să ne dea Domnul Isus Cristos, Care ne așteaptă și pe noi să-L vestim cu viața și cuvântul, acolo unde suntem fiecare, ca în smerenie și unitate unii cu alții, să lucrăm harnic și cu dragoste în holda Lui!

 

Note:
[1] Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, 71; Lumen gentium, 25; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 36; 68; Familiaris consortio, 52-53; Congregația pentru cler, Îndrumătorul general pentru cateheză, 226-227, 225
[2] Îndrumătorul general pentru cateheză, 253-254
[3] cf. Michael Warren, Finalites et contenus reprecises pour les cours de religion et la catechese, în Lumen Vitae, vol.LIX, nr.2 / 2004, pp.210-211
[4] Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 37, Consiliul Pontifical pentru Familie, Alfonso Lopez Trujillo, Sexualitatea umană, adevăr și semnificație. Îndrumări pentru educația în familie, 41-47
[5] Îndrumătorul general pentru cateheză, 75
[6] idem, 73
[7] idem, 202-210; Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, 20; 63; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 53; 59; Redemptoris missio, 37; 52-54 ; Christifidelis laici, 53; Catehismul Bisericii Catolice, 24
[8] Îndrumătorul general pentru cateheză, 73; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 69
[9] Îndrumătorul general pentru cateheză, 75
[10] Îndrumătorul general pentru cateheză, 73; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 69

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire