pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

MUZICA LUI SCARLATTI
O CREDINȚĂ, O MOȘTENIRE, UN REFUGIU SAU O LUMINĂ?
Dorina Tereza Gorgan

CuprinsSanctuarul si locul de pelerinaj Cacica

 

La 23 iulie 1757 moare la Madrid Domenico Scarlatti, compozitor, organist, clavecinist italian, cu o bogată activitate artistică desfășurată nu numai în țara lui, ci și pe pământ iberic.

 

Un succint arbore genealogic

Alessandro ScarlattiObârșia familiei Scarlatti se trage din zona însoritei Sicilii. Scânteia geniului muzical vine de la Pietro Scarlatti, care s-a îngrijit foarte serios de educația muzicală a celor șase copii ai săi. Roadele nu au întârziat: Alessandro (1660-1725) cel mai renumit dintre toți, ajunge mare compozitor de opere, simfonii, concerte etc; Francesco (1666-1741) devine violonist și compozitor de opere și oratorii; Tommaso (1677-1760) este recunoscut în epocă drept un tenor de excepție; Melchiora ajunge o apreciată violistă în Capela Regală din Napoli; Anna-Maria are o voce minunată și bine cizelată și este o recunoscută prezență scenică.

Doar cel mai mic dintre frați, Giuseppe, se vede atras mult mai puternic spre artele plastice și studiază pictura. Dar pentru că familia lui este atât de prezentă în lumea muzicală și în concertele eveniment ale acelor ani, Giuseppe poate fi întâlnit deseori pe scenele muzicale, realizând decoruri și până la urmă devine scenograful operelor compuse de frații și nepoții săi.

"Clanul" muzical al scarlattienilor se perpetuează prin cei zece copii ai lui Alessandro, dintre care i-am menționa pe Flaminia, cântăreață, și pe Pietro-Filippo, organist și compozitor de operă. Numele celui de-al șaselea copil, Domenico, figurează în generația nepieritoare a anului 1685, când se nasc alte două genii ale muzicii: J.S. Bach și G. Fr. Händel. La rândul său, Domenico are nouă copii, unii dintre ei simțind chemarea de deveni slujitori ai Bisericii. Pasiunea pentru muzică nu se stinge în familie. Astfel, la 1777, întâlnim la Viena un nepot al lui Domenico, autor de opere.

 

Prima filă de album

Alessandro Pietro Gasparo Scarlatti își începe activitatea muzicală în 1672, la 12 ani. La 19 ani ajunge maestru de capelă la Santa Maria Maggiore din Roma. În același timp poate fi întâlnit la Academia Arcadiană, în cadrul căreia exista o emulație spirituală și o atmosferă de înaltă cultură. Creația sa cuprinde 115 opere, 12 simfonii, numeroase concerte pentru orchestră, serenade, sute de cantate, madrigale, misse. Îi plăcea deviza: "muzica - fiică a matematicii". Dar se vorbea despre el ca având un temperament sensibil și "una calda e superiore umanità".

Dintre cei zece copii ai săi, Domenico - Giuseppe, născut la 26 octombrie 1686, menține pe aceleași înălțimi celebritatea familiei la Napoli. Domenico dobândește de mic o solidă bază în instruirea muzicală, datorită ambianței casei părintești, în care domneau permanent pregătiri febrile pentru spectacolele de operă ale tatălui. Toată familia era antrenată în copierea, transcrierea și multiplicarea știmelor, acordarea instrumentelor, acompanierea cântăreților vocali. Astfel, la 16 ani este apt să se angajeze la Capela Regală din Napoli, în calitate de organist și compozitor. Plin de inspirație, compune mereu noi lucrări pentru diferitele ceremonii bisericești și cele ale curții regale.

Domenico începe de tânăr să călătorească în toate centrele muzicale importante ale Italiei. La Veneția va studia cu un renumit profesor. Roma îi dă ocazia să intre în marile cercuri intelectuale ale vremii. Cardinalul Ottoboni organizează la palatul său o întrecere de virtuozitate între Scarlatti și Händel. Nu se punea problema unor rivalități între "combatanți", ci mai degrabă doi mari instrumentiști, organiști și claveciniști, își confruntau eforturile îndelungate, pline de răbdare, prin care ținteau spre desăvârșire. Întâlnirea este o bună ocazie de a pune bazele unei trainice prietenii. Tot la Roma îl cunoaște pe Arcangelo Corelli, a cărui prezență dă nuanțe vii sensibilității tânărului Domenico.

Din 1714 începe să lucreze în Cetatea Vaticanului, unde i se încredințează postul de maestro di cappella la bazilica San Pietro. Sub coloanele gigantice ale mărețului edificiu spiritual începe să compună piese a cappella (fără acompaniament instrumental), din care s-au păstrat două imnuri la 4 voci și un Stabat Mater (în do minor) scris pentru 10 voci. În arhivele Vaticanului se mai păstrează "Cantata de Crăciun" și un impresionant Miserere, care atestă o puternică stăpânire a procedeelor polifonice. Muzica bisericească i-a permis adâncirea meșteșugului componistic datorită limbajului complex pe care aceasta îl necesită. Biserica era păstrătoarea formelor contrapunctice de înaltă măiestrie care vor permite artei muzicale să cucerească noi modalități de expresie. Incursiunea lui Domenico în domeniul muzicii sacre nu-l oprește să-și dezvolte limbajul muzical pe alte planuri. El a mai scris sonate pentru vioară și clavecin, dar și opere, din care se păstrează doar fragmente răzlețe.

 

Domenico Scarlatti - "stăpân absolut" al clavecinului

Domenico Scarlatti - autoarea portretului D.T. GorganParalel cu activitatea de la Roma, Scarlatti compune muzică festivă pentru diferite comemorări ale patriarhilor din Lisabona. Astfel ajunge să fie apreciat la curțile Portugaliei și Spaniei pentru creațiile fastuoase de la ceremoniile catolice. Datorită unei coincidențe, viața sa artistică ia o nouă cotitură. Fiica regelui portughez, Maria-Barbara, avea pasiunea clavecinului. Domenico începe împreună cu aceasta o carieră pedagogică și interpretativă ce-i va aduce marea consacrare. Mutându-se apoi la Madrid, își întemeiază propria familie. Aici va fi și înnobilat cu rangul de cavaler al Ordinului Santiago.

Perioada iberică va reprezenta pentru Scarlatti o împlinire a personalității artistice. Părăsește cariera de concertist pentru a-și lua ca partener doar clavecinul. Prin intermediul acestui instrument, spontaneitatea, fantezia și febra sa creatoare vor vibra în mod miraculos într-o varietate surprinzătoare și într-o nestăvilită inventivitate.

 

555 de Sonate pentru clavecin - compuse pentru bucurie

După cum spune însuși compozitorul, sonatele sale (intitulate cu prea multă modestie "esercizio per gravicembalo") sunt un "joc ingenios al artei" care te face să cânți "cutezător la clavecin", privind muzica "mai mult uman decât critic". Scarlatti îl îndeamnă pe interpret "să fie fericit" când va interpreta aceste studii, miniaturi dar mari capodopere. Același îndemn îl dădea și Vivaldi interpreților concertelor sale, pe care le-a prefațat cu îndemnul: "Păstrați-mi bunăvoința și fiți fericiți!"

Sonatele lui Scarlatti, piese scurte, cu idei melodice concise, creează efecte noi care deschid drumul tehnicii pianistice moderne. Se dau soluții diverse de îmbinare a diferitelor motive, într-o cromatică extrem de variată. Contactul cu muzica spaniolă îi dă ocazia să-și îmbogățească sursele de inspirație pentru sonatele sale. În unele melodii străbat ritmurile clocotitoare ale dansurilor andaluze, cu acompaniament de chitară sau de castaniete, de tip "flamenco". Stilul său este extrem de concis, întretaie adesea planurile luminoase cu cele în penumbră, impetuozitatea cu meditația, în modulații armonice suple, elegante, închise într-o formă logică și clară. Sonatele lui Scarlatti reprezintă în totalitatea lor un caleidoscop de forme prins într-o șlefuire de cristal.

Sunt motive suficiente pentru ca astfel de piese să treacă granițele Spaniei și ale Italiei și să cucerească în scurt timp publicul meloman, începând cu Anglia. Vor fi cunoscute imediat în Franța, Germania, Țările de Jos. O dovadă a acestui rapid succes european sunt cele 12 concerti grossi ale englezului Charles Arvison (contemporan cu Scarlatti) care a transcris o parte a creației clavecinistice scarlattiene pentru orchestră de coarde.

Ultima lucrare a lui Scarlatti, scrisă pe patul de moarte, are notată mențiunea: "Fatta in Madrid, poco prima da morire". Este un imn de slavă adus Reginei Cerurilor, intitulat "Salve Regina". Iată în ce mod își încheie viața un mare muzician, care ne-a lăsat o întreagă împărăție a sunetelor știind să le lege între ele cu mult talent și cu devotamentul unui fidel slujitor al miracolului muzical. Despre el ne-au rămas puține mărturii biografice, dar poate este mai important faptul că o familie a dăruit mari muzicieni și a favorizat mari opere muzicale.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire