pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

CELE CINCI LIMBAJE DE IUBIRE ALE COPIILOR
Oana Capan

Cum ne pregatim copiii pentru casatorieCuprinsComunicarea in familie

 

Copilărie lipsită de griji... De câte ori nu am visat să îi oferim aceasta copilului nostru? Numai că nu pentru toți lipsa grijilor înseamnă același lucru. Unii - poate majoritatea? - se gândesc la griji materiale și spun: "Vreau să nu îi lipsească nimic copilului meu, să aibă tot ce își dorește!" În viață, însă, trebuie să acceptăm uneori și faptul că nu putem avea chiar totul, și apoi nu neapărat tot ceea ce ne dorim este automat și bun, mai ales atunci când nu suntem încă suficient de maturi.

Autorii Gary Chapman și Ross Campbell, în cartea lor "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor" [1], ne propun o altă perspectivă: părinții pot oferi celor mici o copilărie lipsită de griji asigurându-se ca aceștia să se simtă iubiți. Auzim adesea sfaturi din bătrâni de genul: "Pupă-l numai în somn, că altfel ajunge un răsfățat!", "Nu-i spune prea mult că îl iubești, că devine prea încrezut!". Și totuși, în creșterea copiilor totul depinde de relația de iubire dintre părinte și copil. Nimic nu funcționează cum trebuie dacă nevoia de iubire a copilului nu este satisfăcută. Numai copilul care se simte cu adevărat iubit și înconjurat de afecțiune se poate dezvolta la un potențial maxim. Folosindu-mă de cuvintele autorilor, voi spune și eu: "Copilul dumneavoastră, ca și al meu, trebuie să știe că este iubit pentru a deveni un adult responsabil. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji, copilul urmând să devină un adult generos și iubitor la rându-i."

Haideți să ne gândim la relațiile noastre cu ceilalți. Dacă simțim că partenerul de viață - soțul sau soția - ne iubește cu adevărat, încercările vieții, duse în doi, nu mai par atât de grele și devin tot atâtea ocazii de apropiere între noi! Dacă simțim iubirea copilului nostru când ne strânge în brațe și ne dă un pupic dulce, cât de ușor ne simțim compensați pentru orele de nesomn! Dacă știm că Dumnezeu ne iubește, ce mai contează foamea, necazul ori durerea?! Știm că cineva ne privește întotdeauna cu iubire, este gata să ne primească oricând în brațele sale - mai mici sau mai mari, dar întotdeauna pline de căldură. Și aceasta ne dă aripi, nu-i așa?

Să ne gândim atunci la un copil, cât de important este pentru el să simtă cu adevărat iubirea părinților săi! Nu spun să fie iubit, cred că de importanța acestui lucru nu se îndoiește nimeni! Este vorba despre felul în care reușim să îi comunicăm iubirea noastră, căci nu în mod automat un copil care este iubit și simte acest lucru. Revin din nou la fraze auzite în jur: "I-am dat totul și uite cum se poartă acum cu mine!" - și acest "totul" se referă la bunuri materiale. Să nu cădem în greșeala de a crede că dacă îi cumpărăm copilului în fiecare zi o jucărie, dar îl vedem numai seara când îl luăm de la bunici, el se va simți iubit. De asemenea, să nu credem că dacă folosim mereu un ton aspru când vorbim cu el, pentru ca "să nu ni se urce în cap", va simți totuși că îl iubim.

Ajungem aici la ideea că fiecare copil are un mod anume în care simte că este iubit, în care înțelege iubirea exprimată de noi. Pentru a-l face să se simtă iubit, trebuie să folosești un anume limbaj [2]. Se pot identifica în principal cinci limbaje de iubire ale copiilor, ca în cazul iubirii în cuplu, acestea fiind: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile primite, serviciile. În cartea mai sus menționată, autorii explică cum trebuie folosit fiecare dintre aceste limbaje în relația noastră cu copiii, ajutându-ne să înțelegem limbajul propriu al fiecărui copil și ce trebuie să facem odată descoperit acesta. De asemenea, ei mai abordează subiecte precum disciplina și limbajele iubirii, învățarea și limbajele iubirii, mânia și iubirea. Vă propun în continuare să ne oprim puțin asupra fiecăruia din aceste limbaje, cu aplicare, bineînțeles, la relația cu copiii.

 

Mângâierile fizice

"Îi aduceau copii ca să-i atingă... Și, luându-i în brațe, îi binecuvânta punându-și mâinile peste ei" (Marcu 10,13.16). Mângâierile fizice sunt o puternică voce a iubirii. Toți copiii simt nevoia să fie mângâiați și, ca părinți înțelepți, trebuie să recunoaștem importanța faptului de a ne mângâia copiii. De asemenea, să înțelegem nevoia copiilor de a primi mângâieri tandre din partea altor adulți semnificativi pentru viața lor, cum ar fi bunicii, profesorii, cateheții... În general, toți copiii, de orice sex, la orice vârstă, trebuie îmbrățișați și mângâiați de către adulți pentru a simți sinceritatea declarației "Te iubesc".

În această categorie a mângâierilor intră o serie de gesturi, pe care, ca părinți, le vom aprecia ca potrivite în funcție de personalitatea fiecărui copil, de vârsta lui, de contextul în care ne aflăm. Îmbrățișările și sărutările sunt modalitățile cel mai des întâlnite de exprimare a acestui tip de limbaj al iubirii, dar mai există și altele. Un tătic poate să-și arunce în sus băiețelul de un an. Să-și învârtească fetița de șapte ani și aceasta să râdă din plin. O mămică îi poate citi o poveste copilașului de trei ani pe care îl ține în poală. Mai sunt apoi lupta corp la corp pe dușumea; călăritul părinților; ghionturile; loviturile în joacă; "bate palma"; trecutul mâinii prin părul copilului; mângâierea pe umăr sau pe braț; bătutul pe spate; masatul mușchilor după un antrenament sportiv solicitant, sau după ore de studiu intens; atingerile fizice prilejuite de vreun meci de baschet sau de fotbal în curtea casei.

Este important să nu considerăm că pe măsură ce crește, copilul are mai puțină nevoie de mângâieri și atingeri. E adevărat că uneori adolescenții refuză apropierea fizică față de părinți, dar acest lucru se întâmplă în general atunci când rezervorul lor de iubire este gol. Ceea ce înseamnă că este nevoie din partea noastră să folosim toate limbajele pentru a-l asigura că este iubit și acceptat.

Desigur, fiul nu trebuie să fie îmbrățișat de mamă în prezența colegilor, pentru că i se știrbește astfel imaginea lui de "independent"; dar acasă, când se întoarce istovit de la antrenamentul de fotbal, îmbrățișarea mamei va fi percepută ca o exprimare a iubirii. Poate nici fiica nu dorește să fie îmbrățișată în public de tată. Ea are însă nevoie în continuare de îmbrățișările și sărutările părintești ale acestuia; dacă tatăl se izolează de ea, fata va căuta mângâierea fizică a altui bărbat, cel mai adesea într-o manieră nepermisă. Și rămâne la fel de importantă apropierea fizică față de părintele de același sex, pentru ca adolescentul să se simtă iubit de ambii părinți.

 

Cuvintele de încurajare

Cuvintele sunt din nou foarte puternice în privința comunicării iubirii. Cuvinte afectuoase și tandre, cuvinte de laudă și de încurajare, cuvintele care dau un imbold pozitiv, toate îi spun copilului: "țin la tine". Aceste cuvinte sunt ca un balsam pentru suflet, ele hrănesc interior copilul, dându-i sentimentul valorii de sine și al siguranței. Deși asemenea cuvinte se spun cu ușurință, ele se uită greu. Copilul trage foloase de pe urma acestor cuvinte de încurajare o viață întreagă. Pe de altă parte însă, vorbele tăioase, care dovedesc diverse frustrări, pot dăuna părerii bune despre sine a copilului și pot arunca îndoieli asupra capacităților sale. Copiii sunt convinși că noi credem sincer ceea ce spunem.

Cred că fiecare poate da exemple din propria copilărie de aprecieri pozitive făcute de părinți, care ne-au rămas adânc întipărite în suflet, și ne-au dat avânt în diverse situații. Probabil fiecare ne amintim și de anumite reproșuri repetate, care ne-au lăsat un gust mai amar. Și eu aș putea da câteva exemple - din ambele categorii. Mă voi opri doar la cuvintele pe care mi le-a spus mama mea înaintea unei excursii cu câțiva prieteni, în timpul facultății, la o cabană la munte, unde trebuia să ne gătim singuri. De fapt, cuvintele nu mi le amintesc cu precizie, era ceva de genul: "Știu că te vei descurca". Am simțit atunci mândria ei că are o fiică mare, care se poate descurca singură în diverse situații - cam eu m-am ocupat de bucătărie în acea excursie. Căldura pe care mi-au "turnat-o" în suflet vorbele ei m-a ajutat să fiu stăpână pe mine; și acum când mă gândesc la acel episod simt din nou în mine acea căldură. Aceasta cu atât mai mult cu cât limbajul meu de iubire preferat sunt tocmai cuvintele.

Să nu subestimăm niciodată valoarea cuvintelor pe care le spunem copiilor noștri! Cuvintele pot clădi sau dărâma într-o clipă. Și să nu uităm că, pentru a-i călăuzi în viață, cuvintele trebuie formulate într-un mod pozitiv. Un mesaj pozitiv transmis într-un mod negativ va aduce întotdeauna rezultate negative. Cred că mulți dintre noi - între care eu sunt cea dintâi! - se recunosc în cuvintele: "Părinții mei țipă și urlă la mine zicându-mi să nu țip și să nu urlu." În plus, călăuzirea nu este o înșiruire de interdicții: acestea nu trebuie să fie partea cea mai importantă a sfaturilor noastre părintești. Legea supremă trebuie să rămână legea iubirii și chiar de asta au disperată nevoie copiii noștri, de o călăuzire afectuoasă și pozitivă.

Vom fi surprinși cât de dulci ne vor răspunde și ei cu aceeași monedă. Le spun adesea copilașilor mei, când au făcut ceva bun, că sunt mândră de ei. Într-o zi, când curățam cada de la baie, fetița mă întreabă: "Ce fel de cremă de curățat ai luat, care nu zgârie?" (știe de la reclame). "Da." "Sunt mândră de tine că ai luat cremă care nu zgârie!" mi-a spus ea, cu o voce și o privire din care chiar simțeam că e mândră de mine, fie și pentru un fleac cum e crema de curățat!

 

Timpul acordat

Câți dintre noi suntem mulțumiți de timpul pe care îl avem la dispoziție? Câtora dintre noi ne ajunge pentru tot ce ar trebui sau ne-am dori să facem? Este evident că mai trebuie din când în când să tăiem câte ceva de pe lista noastră de "lucruri de făcut". Oare cât de des eliminăm din această listă lucruri pe care le-am face împreună cu copiii noștri: o plimbare, un joc, cititul unei povești, statul de vorbă cu ei...? Pentru că sunt alte lucruri, "mai importante", care ne presează, cum ar fi grămada de vase murdare sau raportul pe care nu am ajuns să îl încheiem la serviciu.

Toți copiii, indiferent care este limbajul lor de iubire, au nevoie să petreacă timp cu mama și cu tata, un timp în care atenția părinților să fie îndreptată exclusiv spre ei. Mare parte din comportamentul nedorit al copiilor are la bază încercarea de a sta cât mai mult cu mămica și tăticul. Chiar și atenția negativă pare mai bună pentru ei decât lipsa de atenție. Vă amintiți poate cum copilul vă trage de haină sau se bagă în discuție dacă stați mai mult de vorbă cu un alt adult, deși de fiecare dată e certat când face acest lucru.

Important în timpul acordat copilului este faptul în sine de a face "ceva" împreună, de a fi împreună. Orice lucru poate deveni extraordinar dacă este făcut împreună, dacă atunci mama este numai a mea sau tata este numai al meu. Putem să-i acordăm toată atenția cuvenită aproape oriunde, dar cel mai hrănitor timp acordat va fi adesea cel de acasă, intervalul în care suntem doar cu copilul. Trebuie să ne găsim timp să fim doar cu el, și asta nu este ușor, recunosc. Dar este esențial. Într-o societate în care oamenii sunt tot mai mult spectatori și nu participanți, atenția totală acordată de părinți este mai mult decât foarte importantă.

Timpul acordat copiilor - fiecăruia în parte - devine și o ocazie minunată de a ni-i cunoaște mai bine. Apropierea în diverse activități comune ne va oferi oportunitatea de a aborda în mod firesc în discuțiile cu ei problemele importante din viața lor. Prin împărtășiri reciproce de gânduri și sentimente îi învățăm să comunice la acest nivel, fapt care le va fi de mare ajutor în viitoarele relații personale, inclusiv în căsătorie.

O cheie esențială pentru a reuși să le acordăm timp suficient copiilor - astfel încât rezervorul lor de iubire să fie plin - este planificarea acestui timp acordat: în jurul orelor de masă, al unor "escapade" de seară sau de la sfârșit de săptămână, al momentelor de dinainte de culcare. Atunci când ne petrecem timpul cu copiii noștri, practic creăm amintiri care vor dura o viață întreagă, care îi vor face să se gândească întotdeauna cu plăcere la perioada când erau împreună cu noi.

 

Darurile

Fetița noastră are un obicei tare dulce: vine la noi grăbită - "Mami/tati, am o surpriză, ți-am adus un cadou! Îți place?" - și cadoul respectiv e vreo păpușă de-a ei sau vreo altă jucărie. E atâta bucurie pe fața ei când ne face aceste "cadouri"! Ni-l lasă pe birou, sau pe noptieră, ca să îl vedem, că "e din iubire". Ne-am propus să îi facem și noi mai des astfel de "cadouri", în care este evident că nu prea contează ceea ce dăruiești, ci faptul că te-ai gândit la celălalt și bucuria în sine de a dărui și a primi.

Tuturor copiilor le face plăcere să primească daruri: de Crăciun sau de Paști, de ziua lor, cu vreo altă ocazie specială cum ar fi începutul sau sfârșitul anului școlar, întoarcerea părinților dintr-o călătorie... Cum le sclipesc ochișorii atunci când abia așteaptă să descopere ce se află în cutia frumos ambalată! Desigur, aceste sărbători ne oferă și un cadru, o atmosferă deosebită pentru a dărui celor dragi. Însă expresia "să fie Crăciun în fiecare zi" o putem traduce și prin faptul că fiecare moment poate fi potrivit pentru un cadou, pentru "a dărui", căci motivul pentru care o facem este iubirea față de copiii noștri, și nu există vreun moment în care să nu îi iubim!

Desigur, nu trebuie copleșiți cu daruri multe, și nici scumpe. Nu trebuie să se aștepte ca de câte ori vine tata de la cumpărături să le aducă și o jucărie - dacă aceasta va lipsi vreodată, vor fi dezamăgiți. Pentru ca ei să nu devină materialiști, trebuie să folosim toate limbajele de iubire, pentru ca să simtă cu adevărat că acel cadou este o expresie a iubirii, și nu ceva "de la sine înțeles". Să se bucure că vine în vizită bunica din altă localitate pentru că o iubesc și îi iubește, și nu pentru că de fiecare dată le aduce câte ceva. Acel ceva nu are valoare decât ca o dovadă în plus a iubirii.

Uneori poate fi tentant să ne copleșim copiii cu cadouri - în funcție, bineînțeles, de bugetul nostru - și să uităm că cu adevărat importantă este implicarea noastră personală în viața lor; un dar poate părea mai ușor de oferit decât o implicare sentimentală. O altă greșeală pe care o putem face este aceea de a numi daruri și lucrurile pe care le dăm copiilor pentru că au fost cuminți, pentru că au mâncat tot sau pentru că au luat note bune. Adevăratul dar nu înseamnă o răsplată pentru o faptă bună, ci exprimă iubirea pentru o anumită persoană, este un gest făcut de bunăvoie, din proprie inițiativă, pentru plăcerea celui care îl primește.

 

Serviciile

A fi părinte înseamnă să ai vocație de persoană dispusă să facă diverse servicii. Din ziua în care devenim părinți, practic ne înrolăm într-un serviciu cu normă întreagă. Contractul este pe minimum optsprezece ani, prin asta înțelegându-se că trebuie să rămânem "rezervă activă" și după aceea. Sper ca această "definiție" să nu îi sperie pe actualii sau potențialii părinți. Trebuie însă să fim conștienți de această dimensiune a meseriei noastre de mamă și tată. Și mai ales trebuie să privim ocaziile de a face diferite servicii pentru cei dragi, pe care ni le oferă viața de zi cu zi, ca pe tot atâtea ocazii de a le arăta iubirea noastră, de a-i învăța pe cei mici dăruirea de sine în slujirea altruistă a aproapelui, și completarea reciprocă în familie în diferitele slujiri pe care le facem în funcție de capacitățile personale ale fiecăruia.

Cum serviciile aduse unui copil sunt constante atâția ani și au loc în cadrul sau în jurul altor obligații, putem uita că aceste gesturi zilnice și monotone pe care le facem sunt de fapt o expresie cu efecte pe termen lung a iubirii. Cred că fiecare dintre noi se simte, mai rar sau mai des, obosit de această rutină a serviciilor zilnice. "Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce trebuie făcut din datorie". Cuvintele Mons. Ghika mi-au venit în minte în timp ce scriam aceste rânduri. Aceasta este cheia, pentru noi ca părinți, pentru noi ca soți, ca să depășim sentimentul că suntem "sclavi" în familie: să facem aceste servicii de bunăvoie, din iubire. Să nu uităm că atunci când îi servim pe copii cu resentimente și fără chef, chiar dacă nevoile lor fizice sunt satisfăcute, dezvoltarea lor emoțională va avea mult de suferit.

Extremele în care am putea cădea în cazul acestui limbaj sunt următoarele: să cedăm ușor la dorințele sau cerințele copiilor de a li se face mereu tot mai multe servicii, dar atunci vor rămâne mereu copilăroși și egocentrici; sau, din dorința ca ei să își dezvolte anumite aptitudini și independența, să ne bazăm prea mult pe faptul că ar putea să se descurce singuri în orice situație, riscând însă ca astfel să nu se simtă iubiți, să se simtă abandonați. Serviciile trebuie privite ca un pas intermediar: ne servim copiii, dar atunci când sunt pregătiți, îi învățăm cum să se servească singuri și cum să îi servească și pe alții.

Acesta este scopul final al serviciilor: ca ei să ajungă nu doar să îi ajute și să îi îngrijească pe cei dragi, ci inclusiv să îi servească și pe cei care nu sunt în nici un fel capabili să răsplătească în vreun fel bunătatea lor (vezi Luca 14,12-15). Atunci când copiii cresc având în fața ochilor exemplul unor părinți care își servesc familia și pe cei din afara zidurilor casei, vor învăța la rândul lor să îi ajute pe alții. Iar unul dintre cele mai eficiente exemple pe care le putem da copiilor este acela al ospitalității: în acest tip de servicii oamenii ajung realmente să se cunoască unii pe alții și să pună bazele unor prietenii solide. Într-o casă deschisă, copiii învață ce înseamnă să împartă iubirea cu prietenii și cu familia.

 

Concluzii

Cartea pentru care articolul de față se vrea o invitație călduroasă la a o citi urmărește în primul rând să îi învețe pe părinți să descopere limbajul de iubire al copilului lor. În cazul copiilor însă este important să reținem faptul că până pe la vârsta de cinci ani, este foarte greu de spus care este limbajul lor propriu, și că acesta se poate schimba în timp.

Descoperirea limbajului de iubire al copilului are importanță nu doar pentru a ști cum să îi comunicăm iubirea, ci și pentru a ști cum să nu îi "vorbim". Oricare ar fi limbajul lui de iubire, să nu uităm că dacă ne exprimăm dezaprobarea, supărarea față de el tocmai folosindu-l în mod negativ: palmele atunci când limbajul constă în mângâierile fizice; cuvintele dure, jignitoare, atunci când limbajul este reprezentat de cuvintele de încurajare... consecințele asupra dezvoltării lui emoționale pot fi mult mai grave decât în cazul copiilor cu un limbaj de iubire diferit.

Odată descoperit limbajul propriu fiecărui copil al nostru, nu trebuie însă să ne limităm la a ne exprima iubirea doar în acest fel. Este important să folosim în relația cu ei toate cele cinci limbaje și, pe măsură ce devenim "poligloți", ne ajutăm totodată copiii să învețe cum să dăruiască și să primească în toate limbajele iubirii. Convinși de puterea exemplului, a iubirii, putem spera ca în final copiii noștri să ajungă la vârsta adultă capabili să își împărtășească iubirea în cât mai diverse feluri. Atunci când se va întâmpla acest lucru, categoric ei vor fi niște adulți cu totul excepționali! Încântătoare perspectivă!

 

Note
[1] Cartea a apărut în anul 2001 la editura Curtea Veche, și poate fi comandată de pe situl www.curteaveche.ro
[2] A se vedea articolul din numărul anterior al revistei "Familia creștină", în care se trata problema generală a limbajelor iubirii.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire