pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

BLAISE PASCAL: O TRESTIE GÂNDITOARE
Radu Capan

Comunicarea în familieCuprinsAriditatea spirituală

 

"Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverșuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."

Acest fragment este probabil cel mai cunoscut dintre cugetările matematicianului, fizicianului, scriitorului, filosofului, misticului și catolicului Blaise Pascal (1623-1662). Pentru majoritatea dintre noi, școliți în regimul trecut, numele Pascal ne este asociat, în cel mai bun caz, cu două teorii: o lege fizică ce stă la baza hidrostaticii și o teoremă matematică cu un hexagon înscris într-o conică. Același regim, într-un dicționar enciclopedic apărut în anii '60, nota "moartea" lui Pascal în 1654, când "a abdicat de la rațiune în favoarea credinței". Cine este acest Blaise Pascal, om al științei și om al credinței? Să încercăm să îl redescoperim în măsura în care ne-o permit câteva paragrafe.

Blaise Pascal s-a născut la 19 iunie 1623, la Clermont. De mic a fost atras de matematică. Sora lui scrie despre micul Blaise că, "de îndată ce atinse vârsta la care i se putea vorbi, apărură semnele unei inteligențe cu totul ieșite din comun, prin observațiile pe care le făcea mereu în legătură cu orice, dar mai ales prin întrebările pe care le punea despre natura lucrurilor, întrebări care surprindeau pe toată lumea". Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, astfel încât sarcina educării lui a fost preluată de tatăl Etienne, care i-a acordat toată atenția și i-a încurajat interesul pentru descoperirea regulilor ascunse în spatele naturii. Deși era evidentă genialitatea lui, Etienne a evitat să îl învețe ceva înainte de a împlini vârsta la care ceilalți învățau aceasta. Strategia adoptată nu l-a oprit pe Blaise din studiu. Observațiile lui porneau de la aspecte cât se poate de casnice, precum rezonanța unei farfurii lovite cu cuțitul, diferită dacă farfuria era goală sau plină. La 12 ani ochii îi cad pe geometrie. Tatăl i-a explicat cu ce se ocupă geometria și i-a arătat diverse forme geometrice, fără să le numească însă, pentru a nu-l implica în acest univers care, considera el, nu era de vârsta lui. Blaise, la locul lui de joacă, începe să deseneze cercuri, triunghiuri și alte forme geometrice. Botează el cercul cu numele de rotund, iar linia cu numele de bară. Se străduiește să deseneze cât mai perfect aceste forme, după care interesul i se mută în găsirea de proporții, de reguli, de teorii în spatele formelor. Așa se face că, într-una din zile, tatăl îl surprinde în timp ce se juca. Întrebându-l ce face, Blaise îi explică cu nonșalanță o idee pe care tatăl lui o recunoaște a fi o teoremă a lui Euclid. Vorbindu-i de rotunduri și de bare, Blaise îi explică și alte descoperiri de-ale lui.

"Creștinismul este ciudat. El poruncește omului să-și recunoască răutatea și chiar caracterul lui abominabil; și-i poruncește să fie asemenea lui Dumnezeu. Fără o asemenea contrapondere, elevația l-ar face îngrozitor de vanitos, iar ticăloșia teribil de abject."

Progresele remarcabile ale lui Blaise continuă, iar la 19 ani el uimește din nou prin inventarea unei mașini aritmetice. Fără pană de scris și hârtie, această mașinărie făcea calcule și pentru prima oară scotea calculul matematic din "proprietatea" exclusivă a matematicienilor: acum și oameni fără prea multă școală, folosind mașina aritmetică, puteau face calcule ce erau infailibile. În anii ce au urmat, Blaise a adus contribuții valoroase în domeniul geometriei, al calculului infinitezimal, al teoriei numerelor, algebrei, calculului probabilităților. Dar încă dinainte de împlinirea vârstei de 20 de ani, în trupul său au apărut semnele unor boli care nu îl vor mai părăsi până la moarte. În următorii ani în viața lui are loc o schimbare majoră. Lecturile religioase îl apropie de Dumnezeu și în suflet i se sădește ideea că viața nu are sens fără El. Lumescul îl interesează tot mai puțin, iar boala îl face să conștientizeze adevăratul loc al omului în universul creat. În această perioadă, pe când avea 23-24 de ani, își manifestă pentru prima oară interesul pentru mănăstirea austeră de la Port-Royal des Champs.

Va rămâne însă departe de ea, datorită sfatului medicilor. Aceștia, pe motivul sănătății lui precare, i-au spus că viața la mănăstire nu i-ar face bine și i-au recomandat să își petreacă timpul nu făcând eforturi intelectuale sau de alt gen, ci cu conversații lumești. "A fost partea din viața lui cea mai fără rost", scrie sora lui în "Viața domnului Pascal". În final Blaise se rușinează că pe motivul sănătății și-a dat atâția ani lumii și revine la hotărârea inițială de a părăsi lumescul și de a se dedica total lui Dumnezeu, în mănăstirea de la Port-Royal. O altă soră de-a lui intrase în mănăstire în 1662. El o va face în 1655, în anul următor unei experiențe ce i-a marcat pentru totdeauna viața. Despre ea lumea avea să afle însă abia după moartea lui Pascal, când în căptușeala hainei lui un servitor a descoperit o hârtie scrisă de mână: "Luni, 23 noiembrie [1654], ziua sfântului Clement, papă și martir, precum și a altor martirizați", scria Blaise identificând ziua, după care descrie experiența mistică: "De la ora zece și jumătate seara până la ora douăsprezece și jumătate în miez de noapte. Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor și al savanților. [...] Lepădarea de lume și de toate, în afară de Dumnezeu. [...] Iar viața veșnică aceasta este ca să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, și pe Isus Cristos pe care l-ai trimis. M-am lepădat de El, l-am alungat, l-am tăgăduit; l-am răstignit. De El în veci să nu mai fiu despărțit. Și El nu e de găsit decât pe calea arătată de Evanghelie. Întreagă și mângâietoare renunțare. Supunere totală lui Isus Cristos și duhovnicului meu."

"Dacă omul nu este făcut pentru Dumnezeu, de ce nu este fericit decât întru Dumnezeu? Dacă omul este făcut pentru Dumnezeu de ce îi este el atât de potrivnic lui Dumnezeu?"

Retras în mănăstire, Blaise și-a luat două angajamente: să renunțe la toate plăcerile lumii, și să renunțe la toate deșertăciunile. Iar un prim pas a fost renunțarea la servitori și însușirea unui regim alimentar drastic, motivat în parte și de problemele sale de sănătate. Obiectul studiului lui a devenit acum Sfânta Scriptură, dar nu prin minte, ci prin inimă, după cum se exprima chiar el. Viața lui s-a întors total spre Isus Cristos și și-a făcut din rugăciune un obicei. Anii pe care i-a "pierdut" în lume au devenit motivația scrierii unei Apologetici creștine, prin care să demonstreze celor care ignoră credința, că există suficiente dovezi în sprijinul ei. Nu va ajunge să termine lucrarea propusă, dar după el au rămas zeci de mici fragmente, de idei, ce au fost reunite într-un volum intitulat "Cugetări".

"Nu numai că nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos, dar nici pe noi nu ne putem cunoaște decât prin Isus Cristos. În afara lui Isus Cristos nu vom ști nici ce este viața noastră, nici ce este moartea noastră, nu-l vom cunoaște pe Dumnezeu și nici pe noi înșine."

Într-o confesiune găsită de sora sa pe o bucată de hârtie, Blaise scria: "Iubesc sărăcia pentru că o iubea și Isus Cristos; îmi plac bunurile pentru că ele sunt de ajutor săracilor." Aceste cuvinte au avut acoperire în viața lui prin numeroasele fapte de milostenie, prin grija pe care o avea față de cei săraci. Nu refuza să dea pomană săracilor și s-a întâmplat chiar să ajungă el la datorii pentru a-i ajuta pe cei nevoiași. Când i se reproșa că face donații prea mari, spunea: "Am remarcat un lucru și anume că oricât de sărac ai fi, tot lași ceva în urmă după ce mori." El nu dorea să lase nimic material în urma lui.

Ultimii ani de viață au fost cumpliți din punct de vedere fizic, neputând să doarmă luni întregi și nici să mănânce prea mult. Cu gândul la apropiata moarte, deși făcuse deja atâtea pentru săraci, îi spunea surorii lui: "Cum s-a întâmplat că n-am făcut nimic pentru săraci, cu toate că i-am iubit întotdeauna așa de mult?" "Nu ai avut nici dumneata prea mult", i-a răspuns sora. "Dar atunci ar fi trebuit să le dau timpul meu și grija mea; uite ce n-am reușit să fac. Și dacă medicii spun adevărul și dă Dumnezeu să mă vindec de această boală, sunt hotărât să nu mă mai ocup de nimic decât să-i slujesc pe cei săraci." Medicii nu spuneau însă adevărul: moartea îi era aproape.

"Nu există decât două feluri de oameni: unii drepți care se cred păcătoși, alții păcătoși care se cred drepți."

Ultimele zile le-a petrecut în pat, îngrijit cu atenție, fapt care îi provoca mare durere, căci se simțea favorizat. A cerut să primească ultima Sfântă Împărtășanie, dar medicii nu au fost de acord, spunând că nu este pe moarte. Blaise, ajuns la 39 de ani, simțea însă că Domnul îl cheamă. El le-a spus celor ce îl îngrijeau: "Pentru că nu vreți să-mi faceți această favoare [a Împărtășaniei], aș vrea să o înlocuiesc cu o binefacere și neputând intra în comuniune cu ceea ce se află Sus, aș vrea să intru în comuniune cu ceea ce se află jos. Iată de ce m-am gândit să-mi aduceți lângă mine un bolnav căruia să i se dea aceleași îngrijiri ca și mie, căci îmi este greu și rușine să fiu atât de bine îngrijit în timp ce o mulțime de săraci, cărora le este mult mai rău decât mie, sunt lipsiți de aceste lucruri atât de necesare. Să i se aducă un infirmier și să nu se facă nici o diferență între noi. Acest lucru îmi va ușura ideea că mie nu-mi lipsește nimic, idee pe care nu o pot îndura dacă nu mi se aduce și mângâierea de a ști că se află aici lângă mine un sărac la fel de bine tratat ca și mine." Nu a mai fost nevoie. Durerile s-au întețit și în acea noapte sufletul lui Blaise Pascal s-a despărțit de trupul chinuit de boli. S-a stins din viață cu conștiința că moartea "lângă Isus Cristos este blândă, sfântă, aducând bucurie celui credincios", după cum îi spunea surorii lui.

 

"Bucuria creștină este o realitate care nu poate fi descrisă ușor, fiind spirituală și făcând parte dintr-un mister", spunea Papa Ioan Paul al II-lea într-un discurs rostit nu la mult timp după alegerea sa pe scaunul Sfântului Petru. "Cel care crede cu adevărat că Isus este Cuvântul Întrupat, Răscumpărătorul omului, nu poate să nu simtă în intimitatea sa o imensă bucurie. Spune psalmistul: 'Gustați și vedeți cât de bun este Domnul!' (Ps 33,9). Iar filosoful și omul de știință francez Blaise Pascal, în faimoasa notă a convertirii sale, scria: 'Bucurie! Bucurie! Bucurie deplină!' Nu risipiți această bucurie ce se naște din credința în Cristos, răstignit și înviat! Dați mărturie despre bucuria voastră!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire