pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

ARIDITATEA SPIRITUALĂ
de pr. W. G. Most
traducere și adaptare de Andrei Goția

Blaise Pascal: o trestie ganditoareCuprinsVacanta pentru Marta

 

Introducere

Care este rolul emoțiilor sau al sentimentelor în viața noastră spirituală? Mai întâi, să clarificăm ce este emoția. După psihologia modernă, ea are două elemente: 1) schimbări corporale, mai ales la nivelul reacțiilor biochimice; 2) interpretare mentală. De exemplu, reacțiile biochimice în cazul fricii și în cel al mâniei sunt aproape la fel. Deci, interpretarea mentală hotărăște care ce este. Dacă vedem ceva scandalos în fața ochilor, e vorba de mânie. Dacă vedem ceva foarte periculos, e frică.

Emoția este prin însăși natura ei neutră, nici bună, nici rea. De exemplu, Domnul nostru a simțit mânie când i-a izgonit pe neguțători din templu. Deci, atunci mânia a fost bună. Ea a furnizat un avânt de natură chimică, adrenalina, care I-a ușurat sarcina de îndeplinit. Dar dacă mânia depășește ceea ce necesită situația concretă, ea este rea. Dat fiind că suntem omenește slabi, de obicei mânia depășește ușor măsura. Aceasta reprezintă un păcat venial. Ar trebui să fie vorba de ceva foarte grav, ca o persoană care aproape își iese din minți, ca să avem de-a face cu un păcat de moarte. De asemenea, o dorință reală, de răzbunare serioasă, nu doar un gând trecător, poate fi un păcat de moarte.

Similar, în viața spirituală sentimentele sau emoțiile pot fi folositoare ori dăunătoare. Emoțiile plăcute în lucrurile religioase se numesc consolări; contrariul lor, ariditate. Înțelegerea unor adevăruri spirituale nu e același lucru cu consolarea. Există în primul rând trei surse ale sentimentelor în religie: noi înșine, un spirit bun (sau Dumnezeu) și spiritul rău.

 

Noi înșine

Mai întâi, sentimentele pot veni de la noi înșine. Unii, citind viața unui sfânt, pot să se identifice cu el și să se închipuie sfinți, mai ales dacă se întâmplă să aibă un fel liniștit de a se ruga. Starea sănătății și trupului nostru în general ne pot afecta reacția prin intermediul sentimentelor. Dacă ne observăm, ceea ce poate fi amuzant, vom descoperi că reacțiile și atitudinile noastre se pot repede schimba cu orice schimbare în reacțiile chimice ale trupului. Femeile în general sunt mai înclinate spre sentimente decât bărbații. Mai mult, ciclurile lor hormonale, întru totul naturale, pot aduce în fața ochilor, ca să zicem așa, un peisaj care se schimbă constant.

Păcatele, și chiar imperfecțiunile, ba chiar atașamentele de lucruri pământești, pot predispune la ariditate. Ca să înțelegem atașamentele, ne gândim la cuvintele Domnului nostru din Matei 6, 21: "Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră." În sens restrâns, ar putea fi vorba de o cutie cu bani ascunsă sub podea la păstrare. O astfel de ascunzătoare ar tinde să atragă gândurile și inima proprietarului spre ea: i-ar face plăcere să se gândească la ea. Dar ne putem pune comoara în orice: în mese bogate, în mese rafinate, în relații sexuale, în călătorii, în studiu, chiar și în studiul Sfintei Scripturi și al teologiei. Toate aceste lucruri sunt mai prejos decât Dumnezeu Însuși, unele mult mai prejos decât altele. Astfel ele pot tinde, în grade diferite, să ne rețină gândurile și inimile. Dar există un al doilea factor: cât de puternic se lasă o persoană atrasă de aceste lucruri? Atracția cea mai mică ar rezulta doar într-o imperfecțiune, mai puțin decât păcatul venial. Nivelul următor ar fi păcatul venial ocazional, apoi păcatul venial obișnuit; urmează păcatul de moarte ocazional și păcatul de moarte obișnuit. Cuiva care cade în păcat de moarte obișnuit îi va fi greu să-și ridice gândurile, sentimentele și inima la nivelul divin.

Există un lucru numit alipire față de păcatul venial. Iată ce înseamnă: e ca și cum o persoană și-ar spune - "Nu vreau să comit păcate de moarte, nici măcar orice păcat venial care îmi apare în cale. Dar am niște rezerve. Dacă devine prea greu să mențin o conversație, voi renunța la ea. Sau dacă e prea greu să spun adevărul, voi minți." În general, o persoană nu își va vorbi atât de deschis despre atitudinile pe care le-am descris. Dar ele pot fi prezente, cel puțin subconștient, și pot face mult rău. Astfel de alipiri ne împiedică nu doar să primim pe deplin o indulgență plenară, dar și de la orice progres spiritual. E ca și cum persoana și-ar pune un corset la inimă: se poate dilata doar atât, nu mai mult. E trist să vezi unele persoane practicând atâtea devoțiuni, dar totuși neavând nici un câștig, pentru că adăpostesc, poate fără să-și dea seama, una din aceste alipiri. Ar necesita o verificare. În acest sens, o perioadă de reculegere e o ocazie bună să ne rafinăm conștientizarea acestor lucruri. (Vezi Sf. Ioan al Crucii, Urcușul muntelui Carmel, 1. 11. 14, pentru comparația lui cu o pasăre pe un fir).

Dumnezeu sau un spirit bun

Dumnezeu sau un spirit bun ne pot trimite fie consolări, fie ariditate. Când o persoană ajunge la a doua convertire - punctul în care se decide să caute cu seriozitate a-i fi plăcută lui Dumnezeu - atunci El trimite adesea consolări pentru a ajuta sufletul să se desprindă de lucrurile acestei lumi. Dar dacă aceste sentimente ar dura mult timp, ar exista pericolul atașării de ele. Sf. Francisc de Sales spune că am putea ajunge să iubim consolările lui Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeul consolărilor. Sf. Ioan al Crucii (Urcușul muntelui Carmel, 3. 39. 1) compară astfel de lucruri cu jucăriile. Dacă un bebeluș apucă un cuțit ascuțit, nu încercăm să i-l luăm. Îi arătăm o jucărie, ca el să dea drumul cuțitului. Jucăriile sunt astfel de consolări.

În noi există un singur lucru liber, voința noastră liberă. Deci într-o situație în care voința noastră trebuie să continue să îndeplinească voința lui Dumnezeu în ciuda aridității, chiar în întuneric, de exemplu, atunci când ni se pare imposibil să o facem, în situația aceea sufletul trebuie fie să obțină un mare câștig, fie să cadă. Ne gândim la Avraam, căruia i s-a spus să-și sacrifice propriul copil, chiar dacă trebuia să creadă că Dumnezeu îl va face părintele unei mari națiuni prin Isaac. Avraam l-ar fi putut întreba cu respect pe Dumnezeu: "Știu că trebuie să cred acest lucru, dar acum îmi spui să-l omor pe Isaac. Sunt dispus să fac ori una ori alta, dar nu le pot face pe amândouă." Dar Avraam nu a pus nici o întrebare: a mers doar mai departe. Iar Dumnezeu l-a ajutat.

Sfânta Fecioară a trebuit să reziste în situații de întuneric de multe ori, de exemplu la Cana, când răspunsul Fiului ei părea o respingere. Totuși, ea a crezut și le-a spus servitorilor: "Faceți orice vă va spune." Aceasta a adus cu sine prima Lui minune, înainte de momentul stabilit.

În capitolul 6 al Evangheliei după Ioan, Domnul nostru a stăruit ca lumea să-I mănânce trupul. Aceasta îi suna mulțimii drept canibalism ori defăimare. El nu a dat explicații, doar a stăruit, chiar dacă mulți s-au îndepărtat. Ba chiar le-a spus apostolilor: "Și voi vreți să plecați? Nu, Tu ai cuvintele vieții veșnice." El dorea ca ei să reziste în întuneric și astfel să aibă mare câștig.

Maica Sfântă, în fața Crucii, a trebuit să creadă că acel eșec cumplit era de fapt mântuirea lumii și a crezut. Iar atunci când un suflet știe ceea ce dorește Dumnezeu în mod hotărât, acel suflet trebuie să dorească hotărât ceea ce dorește El. Referindu-se la nedrămuita iubire a Sfintei Fecioare, Papa Pius al IX-lea, în 1854, a spus că a fost atât de mare încât "nici o iubire mai mare nu se poate imagina în fața lui Dumnezeu, și că nimeni altul decât Dumnezeu nu o poate înțelege" - Papa vorbea despre sfințenie, care în practică este înlocuibilă cu iubirea.

 

Cel rău

Cel rău poate trimite consolări, ca să facă un suflet să se angajeze la proiecte spirituale prea mari: își poate permite să ofere un câștig temporar în schimbul unei pierderi pe termen lung pentru acel suflet. El poate de asemenea trimite consolări ca să ne facă să ne credem sfinți, că am fi ajuns deja la destinație. Și, bineînțeles, diavolul poate trimite ariditate ca să ne împingă să renunțăm ori să ne oprim. Iar în ariditate îi poate spune unui suflet că e un suflet puternic, că nu are nevoie de consolări. Diabolic!

Revenim la gândul menționat în trecere mai sus: există un singur lucru liber în noi, voința noastră liberă. Dacă am putea-o face să corespundă total voinței lui Dumnezeu, aceea ar fi perfecțiunea. Bineînțeles că nu o putem obține printr-o acțiune rapidă, precum cafeaua instant. Nu, nu putem prevedea acum tot ceea ce Dumnezeu ne va cere înainte de sfârșitul vieții noastre.

Când dăm de ceva foarte greu de acceptat voit de Dumnezeu (permis sau de-a dreptul trimis) - majoritatea se întâlnesc cu astfel de lucruri o dată sau de mai multe ori în viață - atunci, dacă nu doar ne abținem să mormăim, ba chiar Îi mulțumim pentru acel lucru ca un mijloc de a ne asemăna cu Cristos, putem obține un mare câștig. Ne gândim din nou la Maica Sfântă la picioarele Crucii.

Există o diversitate și printre modelele spirituale. Există două nivele în principiile vieții spirituale. La nivelul de bază, nimeni nu poate încălca regulile fără să sufere o pierdere. Dar la nivelul al doilea e loc de multă variație. Sfântului Francisc de Assisi îi plăceau mult păsările și florile, iar aceasta l-a condus să-L laude pe Dumnezeu cu putere. Sf. Ioan al Crucii probabil reacționa în mod contrar. Sf. Francisc de Sales era un gentleman rafinat. Sf. Benedict J. Labre era ca un vagabond murdar care trăia în ruinele Romei. Trebuie că avea păduchi. O anecdotă spune că dacă vreun păduche încerca să-i iasă din mânecă, el îl împingea înapoi.

Îi datorăm lui Dumnezeu totul, pentru că ne-a făcut din nimic, și iarăși pentru că ne-a răscumpărat. Așadar mergem la Sfânta Liturghie nu ca să ne simțim bine, fie că ne place sau nu, ci ca să-I facem Lui plăcere, unind hotărârea noastră de a-L asculta cu ascultarea inimii Fiului Lui, care Se află pe altar; unind-o și cu ascultarea Mamei Lui, care se unește cu El la fiecare Liturghie, precum a făcut în fața Crucii. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus în Piața Sf. Petru în 12 februarie 1984: "Fiecare acțiune liturgică... este o ocazie de comuniune... și în special cu Maria. Pentru că Liturghia este acțiunea lui Cristos și a Bisericii..., Maria este inseparabilă și de unul și de cealaltă... Ea este prezentă în aducerea aminte - acțiunea liturgică - pentru că a fost prezentă la evenimentul mântuitor, credincioasă cu toată ființa ei față de planul Tatălui, cu ocazia istorică mântuitoare a morții lui Cristos." Voința ei este în continuare unită cu a Lui, trupul și sângele de pe altar au venit de la ea.

Ne putem rezerva câteva momente înaintea unei Sfinte Liturghii să ne gândim: Cum L-am ascultat pe Tatăl de la ultima Liturghie? Dacă am fost ascultători, putem oferi aceasta; dacă nu, ar trebui să ne pară rău.

 

Iată câteva pasaje din Sfinți care au avut parte de multă ariditate, dar au profitat de pe urma ei:

  1. Sf. Tereza de Lisieux, Povestea unui suflet: "Să nu crezi că sunt copleșită de consolări. Departe de aceasta! Bucuria mea consistă în a fi lipsită de toată bucuria aici pe pământ. Isus nu mă conduce în chip deschis: nici nu-L văd, nici nu-L aud."

  2. Sf. Tereza de Lisieux, De ce te iubesc, o, Marie, 17: "Știu că la Nazaret, Mamă plină de haruri / Ai trăit în mare sărăcie, fără să vrei nimic mai mult. / Încântări, minuni, extaze / Nu-ți împodobesc viața, o, Regină a celor Aleși!... / Numărul celor mici e mare pe pământ, / Își pot ridica ochii spre tine fără să tremure. / Mamă nepereche, îți place să mergi pe calea obișnuită / Ca să-i conduci la Ceruri."

  3. Sf. Tereza de Avila, Castelul interior, 6. 9: "Vă voi atrage atenția doar că, atunci când aflați sau auziți că Dumnezeu acordă sufletelor aceste haruri (viziuni, etc.), niciodată să nu-L rugați sau să vă doriți să vă conducă pe acest drum. Chiar dacă socotiți că e unul foarte bun, de apreciat și respectat foarte, există anumite motive pentru care un astfel de drum nu e înțelept." Ea adaugă: arată o lipsă de umilință, persoana se deschide în fața unui mare pericol, pentru că diavolul va profita de orice deschidere; există de asemenea pericolul autosugestiei; e prezumțios să dorești să-ți alegi propriul drum; foarte grele încercări însoțesc de obicei astfel de favoruri; apoi continuă: "Există mulți sfinți care niciodată nu au știut ce înseamnă să primească o favoare de acest fel, și sunt alții care primesc astfel de favoruri, deși nu sunt sfinți... E adevărat că primirea acestor favoruri trebuie să fie de foarte mare ajutor spre obținerea unui grad ridicat de perfecțiune în virtuți; dar oricine a obținut virtuțile prin efort propriu a dobândit mult mai mult merit."

  4. Sf. Francisc de Sales, Scrisoarea 764 către Sf. Jeanne de Chantal: "Culmea nepăsării sfinte este să fii mulțumit cu fapte goale, uscate și imperceptibile, îndeplinite doar prin voința superioară. Mi-ai povestit bine despre suferința ta și nu e nimic de făcut decât ceea ce faci: să-i spui Domnului, uneori cu glas tare, alteori în cântec, că vrei chiar să trăiești și să mănânci ca morții, fără gust, sentiment ori cunoștință. La sfârșit, Mântuitorul vrea să fim ai Lui atât de perfect, încât nimic să nu mai rămână pentru noi, și să ne abandonăm cu totul milei providenței Lui fără rezerve."

 

Adesea ariditatea spirituală ne sperie. Dar nici un deșert nu e veșnic, iar apa care freamătă sub nisipurile fierbinți capătă o forță și o limpezime de nespus, căci, după cum scrie profetul Isaia, în deșert se pregătesc căile Domnului.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire