pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

VACANȚĂ PENTRU MARTA
Maria Goția

Ariditatea spiritualaCuprinsSunt indragostit, sau iubesc?

 

Teii își pregătesc sărbătoarea anuală. Salcâmii au dat deja tonul, amestecându-și parfumul cu mireasma fânului cosit și cu a socului. Concertului de triluri din mai i-au luat locul alte ciripeli și zborurile harnice la cuib, pentru hrănirea puilor. Semne de vară, semne de vacanță... Le-ați observat?

"Prinsă cu treburile, am ratat anul trecut înflorirea teilor, deși îi cercetam în fiecare an cu soțul meu, plimbându-ne, fie și numai pentru un sfert de oră, pe strada boltită de tei unde am avut prima întâlnire...", mărturisea întristată o doamnă căruntă. "E adevărat că la țară, unde mă aflam atunci, există un tei chiar lângă casă; a înflorit și el, bineînțeles, dar n-a fost același lucru... A fost primul an când n-am mai făcut acest 'pelerinaj' anual."... Ceea ce îmi amintește atâtea alte împrejurări când "nu ne putem permite" nici un răgaz, când apreciem că "ar fi un lux" să ne oprim din activități pentru a face un lucru din afara sferei utilului și a eficienței, ca.... plimbarea sub teii înfloriți, un sfert de oră dintr-un an.

 

Un evantai de propuneri: pe care s-o aleg?

Nu mă pot sustrage alegerilor cotidiene între lucrurile bune, fie importante, fie mărunte, pe care mi le așterne în față ziua de astăzi, clipa de acum. În ce raport voi plasa oare o conversație cu cei apropiați, orele de muncă la serviciu sau la câmp, gătitul, cititul, rugăciunea, privitul la televizor, mersul la coafor, somnul, pictatul, dansul...? Dar o întâlnire cu prietenii, o întâlnire de afaceri sau o adunare politică, participarea la Sfânta Liturghie, cercetarea unui bolnav, jocul cu copiii, o ieșire în natură sau scrierea unei scrisori, studiul, o reparație, curățenia, plata facturilor, cititul ziarului, tricotatul unei veste pentru la iarnă, cercetarea la bibliotecă, un chat pe internet, o alergare în parc sau săpatul grădinii...? De multe ori (să spun: de cele mai multe ori?) ni se pare că întâietatea unui lucru nici nu o decidem noi sau că este o datorie fără drept de apel, mai ales când este vorba de câștigarea pâinii, de îndatoririle familiale sau gospodărești ori de activitățile care ne implică in domeniul social, civic sau bisericesc. E important, e necesar, e util..., deci e bine. Nu prea ne punem problema corectitudinii alegerii între aceste lucruri bune, a măsurii și a echilibrului dintre palierele vieții, înainte ca angrenajul să scârțâie.

 

Alarmă!

Avem fiecare experiența unor zile când timpul nu ne mai ajunge, când ne simțim încolțiți, când orice mică solicitare în plus ne înnebunește. Devenim închiși în noi, nemulțumiți, încordați, exasperați, tocmai în ceea ce facem cu pasiune și convingere sau chiar în munca de rutină. Este un prim semnal de alarmă.

Urmează o anumită trufie a muncii noastre peste puteri, a sacrificării noastre prea puțin apreciate de ceilalți și mânia împotriva lor, pe care îi socotim prea insensibili și leneși să ne ia din povară sau incompetenți să facă și ei față la fel de bine ca noi. Este semnalul cel mai îngrijorător: dacă ocupațiile noastre ne rup de cei din jur sau ne subminează relațiile cu ei, sigur greșim undeva.

De câte ori nu am ajuns la capătul puterilor în ajunul sărbătorilor, atât de obosiți încât nu ne mai puteam bucura nici de sărbătoare, nici de familie?! Dorința de înnoire sufletească, de purificare, dorința de căldură și pace împreună se stingeau sub povara oboselii și iritării. Îi uitam tocmai pe aceia pentru care trudeam: pe Dumnezeu, Cel sărbătorit, și pe apropiații noștri...

... Oarecum asemenea celor plecați departe de soție sau soț și copii pentru a câștiga mai bine și care trăiesc la întoarcere mari dureri sufletești legate chiar de aceștia. Alegând să plece, pentru viitorul familiei, desigur, au ales și despărțirea, absența din evoluția copiilor, renunțarea la contribuția de neînlocuit la educarea lor. Nu vor putea regăsi niciodată ceea ce s-a pierdut între timp, nici compensa cu bunuri sau bani răul strecurat pe nesimțite în viața de familie în absența lor... Dar pentru aceasta nici nu e nevoie să pleci pe un șantier sau în țări străine, e destul să te lași absorbit în așa măsură de carieră și de câștigarea banilor încât munca să te consume cu totul, iar în familie să fii doar musafir, colocatar, vizitator scump la vedere. Încerci poate să transferi sarcinile asupra altora, de cele mai multe ori asupra soției / soțului sau asupra bunicilor, școlii, televizorului sau pur și simplu cui se nimerește în fața blocului și, dacă ai cu ce, mai plătești și alți "înlocuitori": bonă, baby-sitter, bucătăreasă, femeie de serviciu, însoțitor la școală, meditator, psiholog... Soția, respectiv soțul, și copiii ajung să aibă drept familie această armată de "înlocuitori", acest grup de străini cu tot felul de calificări și competențe înafara celei de soț / soție sau părinte. Într-o vreme, ne trezim și noi străini unii în viața altora... Ce irosire în îngrijorarea și frământarea noastră, în ambiția noastră, în perfecționismul nostru...!

 

"Pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuie"

...îi spune Isus Martei, care Îl primise în casa ei și care "era împărțită cu multă slujire". Sora ei, Maria, se așezase la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui; așa că Marta a venit la El și I-a zis: "Doamne, nu-Ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Zi-i să-mi ajute."

Martei, "împărțită" între multe treburi pentru o primire vrednică de musafir, dar sigur și între acestea și dorința de a-I fi în prejmă, Isus îi arată că un singur lucru trebuie, și care este partea cea bună din viață, care contează: să fii cu cel/Cel pe care vrei să-l/L servești, cu cel/Cel pe care îl/Îl iubești (Lc.10,38-42); toate celelalte să fie subordonate acestui scop.

Învățăm de la El că nici un lucru, oricât de important, oricât de valoros, oricât de nobil, oricât de jertfelnic, oricât de gospodăresc și, continuând, oricât de științific, oricât de artistic, oricât de misionar, oricât de meritoriu în plan social, civic, politic, ecleziastic..., nu merită sacrificarea relațiilor. Nu ne spune apoi și Sfântul Pavel despre întâietatea dragostei (1 Cor. 13,1-13)? Și munca trebuie pătrunsă și transformată de dragoste, și atunci nu vom greși măsura și ne vom împărtăși și noi din partea cea bună, care va dăinui.

Doar că, fiind împovărați de griji, până peste cap scufundați în muncă sau preocupări, ne-am obișnuit să fim în priză, în tensiune și nici nu mai știm de ce avem nevoie cu adevărat, care este, concret, acel singur lucru necesar, față de care își pot găsi și celelalte locul potrivit.

 

"Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați!"

"Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară" (Mt. 11,28-29).

Tocmai nouă, celor aflați în cursa nebunească a activităților de tot felul, ni se adresează Isus. În blândețea și smerenia Lui, nu ne ceartă, cum n-a certat-o nici pe Marta. Ne cheamă doar să ne învețe și pe noi secretul inimii ușoare și al unei sarcini care nu strivește. "Veniți la Mine", ne cheamă El, pentru că, așa cum suntem, nu suntem lângă El. Suntem singuri, cu un gol mereu neumplut în inimă, după ce ne-am luat, fără smerenie, poveri care nu ne sunt potrivite, care sunt înpotriva binelui nostru și am ostenit căutând ceea ce ne-ar putea împlini. Isus ne promite că ne va da odihnă. Nu leneveală, nu zăcut inert, nu delăsare pe spinarea altora sau abuzare de grija Sfintei Providențe... "Luați jugul Meu asupra voastră" sunt cuvinte care ne arată că Isus așteaptă de la noi o inițiativă personală, liberă, o atitudine activă în îmbrățișarea căii Sale, nicidecum intrarea în jugul robiei: jugul Său cel bun este ascultarea Poruncilor, care ne feresc de tot ce nu este dragoste, care se rezumă toate la iubirea între noi, așa cum ne-a iubit El (In 14, 15.21.24; 15, 10.14.17).

Să trăim după voia lui Dumnezeu înseamnă să ne așezăm viața pe făgașul nostru adevărat, să ne angajăm pe drumul cel mai potrivit pentru noi, drumul care vine de la Dumnezeu și ne conduce la El, în Care ne găsim pe noi înșine în deplinătatea noastră, pe care numai unindu-ne cu El îl putem afla, după cuvintele Sfântului Augustin: să trăim în sfârșit autentic, fără distorsiuni - ce eliberare, ce simplitate, ce pace!

Este nevoie însă mai întâi de un discernământ, de o muncă de deslușire între multele noastre interese și activități: care dintre ele se înrădăcinează în voia lui Dumnezeu, care sunt inspirate și călăuzite de Porunca Iubirii și care se abat de la aceasta; iar apoi renunțarea la cele străine de iubirea de Dumnezeu și de aproapele, care sigur nu va fi ușoară; perseverența pe calea iubirii, la fel: poate că uneori într-adevăr ni se va părea că tragem în jug! Vom fi însă împăcați și liberi de noi înșine, părtași la lucrarea lui Isus în sufletul nostru și în lume, aceea de a face din toate inimile casa lui Dumnezeu, prin adoptarea iubirii ca unică regulă după care ne organizăm viața!

Concediul, folosit alte dăți doar în vederea împrospătării forțelor pentru a munci și mai mult odată cu încheierea lui, ne dă acum ocazia să ne adunăm puțin, să ne eliberăm cu adevărat de poverile noastre, să ne regăsim vocația de soți, de părinți, de călugări sau preoți și să trăim apoi mai liniștiți, mai senini, mai fericiți, pentru că vom trăi mai conform menirii noastre.

 

Să îndrăznim să dormim!

Iată un început admirabil: întâi pentru că avem nevoie să revenim smerit la refacerea ritmului alternanței muncii cu odihna, înscris de Dumnezeu în noi încă de la Creație (1), și de a-I face astfel voia într-un mod foarte concret.

Va mai fi și un exercițiu foarte binevenit de a ne opri, de a nu face nimic, de a lăsa totul deoparte, numai și numai pentru a face această voință a lui Dumnezeu pentru noi, adică de a ne lăsa iubiți de El, spunându-I: "Vechile mele năravuri mă împing să o iau de la capăt cu treburile pe care până acum le-am socotit hotărâtoare pentru mine și viața mea, dar am încredere în Tine, Care știi mai bine ce îmi vei cere să fac după ce voi fi gata să pășesc pe drumul pe care mi-l va deschide prioritatea iubirii". Acceptând să punem lucrul deoparte și să închidem ochii, vom fi mai sensibili la prezența Lui nevăzută, dar purtătoare de grijă și binefăcătoare, care veghează asupra noastră și atunci când nu o percepem, și în afara "controlului" nostru.(2)

Înainte de culcare, e vremea cercetării cugetului. Pe măsură ce vom fi mai odihniți, examinarea conștiinței ne va duce tot mai mult spre împăcarea cu noi înșine și cu aproapele, care se face mai întâi și mai întâi prin împăcarea cu Dumnezeu. În starea noastră de creștini, de căsătoriți sau consacrați, ne putem împăca prin recunoașterea greșelilor și a păcatelor și cererea de iertare, desigur, și prin regăsirea purității propriei vocații, reangajarea pe calea pe care am identificat-o drept drumul pe care ne cheamă Dumnezeu în mod particular pe fiecare.

 

Să ne regăsim unul pe altul ca soți!

Avem în vacanță prilejul să ne înnoim și să ne aprofundăm legătura conjugală, îndepărtând pentru o vreme obligațiile exterioare și dedicându-ne unul altuia fără rezerve. În Echipele Nôtre-Dame, soții își țin de datorie să-și asigure o astfel de zi în fiecare lună, pentru a se așeza față în față și a-și împărtăși ce au în inimă - bucurii, tristeți, neliniști, frământări, daruri și mângâieri spirituale, dureri, dificultăți, doruri, așteptări, întrebări... și de a-și reface în fața lui Dumnezeu și cu Dumnezeu legătura de iubire. De ce să nu începem și noi o asemenea regăsire periodică încă din această vară?

- Să ne golim sacul de nemulțumiri înghițite de-a lungul anului, într-o revărsare de reproșuri?

- Nu, ci să profităm de atmosfera relaxată pentru a discuta "la rece, dar cu inima caldă" despre ceea ce ne-a supărat, și cu încredere în bunele intenții ale celuilalt și în ajutorul lui Dumnezeu, prin harul Sfintei Taine a Căsătoriei.

Poate că nu vom prinde decât câteva zile privilegiate de vacanță în doi, dar să facem tot posibilul să o avem. Ne încolțesc neliniștea sau remușcarea despărțirii de copii? Să le alungăm cu hotărâre.

- Dar cine le va purta de grijă?

- Bunicii, două-trei familii prietene, nașii copiilor... Fiți liniștiți, vor fi și ei bucuroși să vă ofere acest ajutor, după cum ați face-o și dumneavoastră pentru ei.

- Dar se cuvine? Nu-mi trădez îndatoririle de mamă / de tată?

- Ca să fim părinți buni, trebuie să fim înainte de toate soți buni, adică soți iubitori. Aceasta este prioritatea și nu invers, după cum ne îndeamnă legăturile de sânge sau mentalitatea comună. "Cel mai mare dar pe care îl pot face părinții copiilor lor este iubirea lor conjugală."(3)

- Dar nu e prea târziu, la vârsta noastră, cu copii mari? Mai are rost, dacă nu am făcut-o în tinerețe?

- Simțiți, așadar, că a trecut prea mult timp fără să vă fi întâlnit anume pentru a vă dedica unul altuia. Cea mai proastă idee ar fi să vă împăcați cu această stare, de parcă ar fi cea normală. Normal este însă numai ceea ce e bine.

Avem prilejul să ne redescoperim drept ceea ce suntem, dar al lui Dumnezeu unul pentru celălalt. Să nu ne așteptăm la regăsirea îndrăgostirii pe care o trăiam ca logodnici și nici să nu o socotim standardul suprem, oricât de intense au fost trăirile noastre de atunci: revelația va fi să conștientizăm profunzimea și amploarea pașilor pe care i-am făcut împreună, crescând cu fiecare spre celălalt și împreună spre Dumnezeu cu fiecare urcuș, dificultate, durere, bucurie, iertare, împăcare, acceptare curajoasă, smerire... Să ne primim încă o dată cu recunoștință unul pe altul, cu atâtea calități prețioase descoperite de-a lungul anilor și cu altele, rezervate viitorului, ca promisiuni și surprize din cele mai frumoase!... Cu înțelegere și cu răbdare iubitoare să ne primim iarăși cu defectele, slăbiciunile și limitele cunoscute, precum și cu altele, încă nedezvăluite; privirea iubitoare a celuilat mă va ajuta să mă cunosc și să mă accept chiar și pe mine, la rândul meu, și astfel să mă pot dărui lui în adevăr. Eliberarea, ușurarea și bucuria de a mă ști primit cum sunt, fără a fi judecat și condamnat, mă va apropia personal și ne va apropia și ca soți de Bunul Dumnezeu. În iubirea Lui vom citi adevărul despre noi ca persoane și ca familie, vom afla din nou ce a dorit pentru noi, pentru a cere apoi darul de a ne angaja cu forțe proaspete în iubirea față de El și în iubirea reciprocă, drept unicul nostru program de viață.

Vom fi uimiți ce soluții se vor ivi pentru ca prioritatea iubirii să poată fi menținută, ce forță și ce putere de a continua vom primi, odată cu revigorarea vocației noastre de creștini și de căsătoriți!

 

Să avem încredere. Încredere și curaj să construim vacanța cea mai frumoasă de până acum. Avem nevoie să ne oprim din alergat, să lăsăm totul deoparte, să ne tragem sufletul și, sub privirea iubitoare a lui Dumnezeu, să ne regăsim ca soți și copii ai Lui.

Ne vom simți re-făcuți, bucuroși, înaripați!

Cu vara, bate printre tei un vânt de sfințenie, care ne atrage, ne încântă, ne umple de speranță. Ne vom simți bine, pentru că aceasta este starea noastră naturală, starea adevărată, aceea pentru care ne-a vrut Bunul Dumnezeu. Vacanța aceasta ne va șopti ceva despre bucuria și pacea pe care o vom găsi cândva, când ne vom odihni în iubirea Lui pentru totdeauna.

 

Note
(1) Ioan Paul al II-lea, Dies Domini, 65
(2) v. Chr. Ponsard, Dormons en paix!, în Famille chrétienne nr. 1351, p. 22
(3) v. Pr. Denis Sonet, Osez partir en amoureux, în Famille chrétienne nr. 1095, 1999, pp. 56-57

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire