pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2004 

SUNT ÎNDRĂGOSTIT, SAU IUBESC?
Radu Capan

Vacanta pentru MartaCuprinsPreferati iubiri sezoniere, sau iubiri pur si simplu?

 

Pentru mine răspunsul este clar: iubesc, iar de îndrăgostit, ultima oară m-am îndrăgostit exact acum zece ani. Nu am fost un Don Juan, iar prietenele pe care le-am avut se pot număra pe degete, chiar și pe o singură mână. Nici nu am încă fire albe de păr, pentru a fi instinctiv aplecat spre a da sfaturi. Dar cum am trecut prin îndrăgostire și am rămas în iubire, folosindu-mă și de opiniile unora mai învățați decât mine [1], v-aș propune vouă, celor mai tineri, o scurtă analiză a două "fenomene" prea adesea confundate: îndrăgostirea și iubirea.

Haideți să pornim de la câteva exemple imaginare. Ea îl prezintă pe el mamei: "Uite mamă ce prieten am! Îl iubesc la nebunie... de fapt ne iubim la nebunie!" Mama întreabă îngrijorată: "Am auzit de la niște prietene că le cam bea, și că a fost de mai multe ori la dezalcoolizare!" Fiica răspunde râzând: "Fii serioasă mamă, de o lună de când ne știm bea doar apă de izvor!" Sau un alt episod imaginar, în care un tânăr o prezintă părinților pe viitoarea lui soție: "Va fi o soție și o mamă perfectă!" "Păi este deja mamă, căci are doi copii din cele cinci căsătorii anterioare!" "E! S-a schimbat! Acum m-a găsit și vom rămâne împreună pentru totdeauna. Nu-i așa că e minunat?!"

Desigur că exemplele vă vor părea puțin exagerate, dar tocmai pentru a scoate mai bine în evidență cum arătăm din exterior când suntem îndrăgostiți. Părinții sau prietenii noștri pot să ne spună orice despre iubita/iubitul nostru, cuvintele vor trece pe lângă noi în cel mai bun caz, sau vor provoca o tensionare a relațiilor cu ei. Odată căzut în plasa îndrăgostirii, ea sau el devine în mintea noastră partenerul ideal, perfect, a cărui prezență o dorim continuu, și care ne provoacă dulci furnicături, cu care ne vedem trăind pe veci în această stare euforică, cu care știm că vom depăși orice greutăți, că nimeni nu ne poate sta împotrivă! Din păcate, mulți sunt cei care fac pasul căsătoriei tocmai în această stare de "ebrietate". După ceva vreme, însă, începem să vedem ticurile celuilalt, proastele lui obiceiuri. Dacă până atunci tot ce vedeam la celălalt ne plăcea, acum începem să descoperim o listă ce devine tot mai lungă, tot mai grea, tot mai neagră: nu-și pune periuța de dinți la locul ei, își soarbe ceaiul cu prea mult zgomot, râde de mi-e jenă când suntem împreună, ș.a.m.d. Și aproape invariabil se ajunge la întrebarea: vai, unde mi-a fost capul când ne-am luat?

Risc să vă pierd ca cititori dacă v-am creat impresia că desconsider îndrăgostirea. De aceea mă grăbesc să vă spun că nu este așa. Practic perioadele mele de îndrăgostire îmi sunt teribil de vii în memorie chiar și după atâția ani. Și cui nu îi sunt? Cum ar putea cineva să uite emoțiile acestor perioade, când îl cauți pe celălalt din ochi, în mulțime, la fel cum ai căuta aerul să respiri; privirile schimbate, gesturile pline de semnificații și de apropouri; momentul destăinuirii sentimentelor... Gândul îți rămâne mereu la celălalt, și din momentul în care te-ai sculat, doar la celălalt te gândești! Atenția față de orice alte aspecte ale vieții (școală sau serviciu, de exemplu) se diminuează, ceea ce mă face să mă gândesc cu bucurie la faptul că este un fenomen trecător. Altfel la bancă ne-am trezi cu conturile amestecate de vreun angajat îndrăgostit lulea de colega de birou, pâinea am lua-o tot arsă căci brutăresei i-a căzut cu tronc băiatul de la aprovizionare, ș.a.m.d. Trebuie să recunoaștem că este un mare noroc că îndrăgostirea trece.

Da, trece. S-au făcut studii de specialitate asupra fenomenului de îndrăgostire, și oamenii de știință spun că nu durează mai mult de doi ani, în medie. În cazul unor idile ascunse, îndrăgostirea poate dura mai mult. Dar până la urmă tot se duce. Unii o aseamănă cu o obsesie: după ce este satisfăcută într-un anume grad, dispare. Psihiatrul M. Scott Peck definește în mod prozaic îndrăgostirea ca fiind "o componentă a comportamentului instinctiv de împerechere determinat genetic". Acest psihiatru american merge mai departe, afirmând că îndrăgostirea nu are nici o legătură cu iubirea. Și pentru aceasta el invocă trei argumente. Primul - că îndrăgostirea nu este un act de voință sau o alegere conștientă. Adesea auzim sau ni se întâmplă chiar nouă să ne îndrăgostim într-un moment prost sau de cine nu trebuie. În schimb, oricât am încerca să ne impunem, nu ne putem comanda să ne îndrăgostim de cineva anume.

Apoi îndrăgostirea nu presupune efort conștient. Dăm telefoane, cumpărăm cadouri scumpe, ne petrecem împreună mult timp, dar o facem ca și cum am fi într-o transă, ca și cum ar fi o nimica toată. Și în fine, al treilea aspect care demonstrează că a fi îndrăgostit nu este tot una cu a iubi este faptul că în această stare nu ne interesează progresul celuilalt. Îl considerăm perfect și atunci normal că dorim ca nimic să nu se schimbe. Pentru a marca diferența în limbaj, psihologul Dorothy Tennov a mers până acolo încât a inventat un nou cu vânt pentru îndrăgostire ("limerence"), pentru a-l diferenția de iubire ("love"). Și a identificat și simptomele acestei "boli" (vom cita doar câteva):

  • respectivul se gândește obsesiv la celălalt;

  • tânjește după el, după prezența lui, ca rezultat celelalte griji ajungând pe un plan (mult) secund;

  • starea lui depinde de gesturile celuilalt, mai precis de modul în care îi interpretează el gesturile;

  • trăiește teama de a nu fi respins și este timid, cel puțin la început, în prezența celuilalt;

  • are sentimentul de plutire când partenerul dovedește reciprocitate în sentimente.

După Tennov, îndrăgostirea durează în medie câteva luni, maxim un an și jumătate, după care fie dispare, fie devine iubire. Clinic, starea este marcată de o creștere a cantității de serotonină din creier. Această creștere face ca persoana să devină mai sensibilă și chiar instabilă din punct de vedere emoțional. Dacă o cantitate mică de serotonină predispune persoana la a fi mereu îngrijorată, creșterea acestui hormon generează starea de plăcere, de indiferență, iar în extrem duce la comportament irațional. Dorința ca sentimentul să fie reciproc poate conduce la idei sau comportamente nesăbuite (de genul: "dacă îmi tai un deget își va da seama cât de mult o iubesc"). Dacă la îndrăgostire se răspunde similar, se instalează euforia. În caz contrar, respectivul poate resimți până și dureri fizice, în piept, ori suferi depresii grave. Îndrăgostirea neîmpărtășită de celălalt devine chiar un motiv de sinucidere - unul dintre cele mai întâlnite motive de sinucidere în rândul tinerilor.

Concluzia este cât se poate de evidentă: cu îndrăgostirea nu este de jucat! Acest mesaj este important atât pentru tineri, ca subiecți predilecți ai îndrăgostirii, cât și pentru părinții ai căror copii sunt la astfel de vârste. Mare este responsabilitatea părinților în astfel de situații: un răspuns greșit din partea lor poate produce o înstrăinare de ei a copiilor, ce cu greu poate fi anulată. Dar acesta este un alt subiect... noi să ne întoarcem la problema îndrăgostire versus iubire. Intuim deja că iubirea, deși are unele similarități cu îndrăgostirea, se definește în multe puncte în opoziție cu aceasta. Îndrăgostirea este caracterizată de egoism (interes pentru propria persoană, și dorința ca celălalt să rămână neschimbat), pe când iubirea înseamnă altruism (nu contează reciprocitatea ci dorința de bine pentru celălalt). Îndrăgostiții de regulă se izolează, pe când cei ce se iubesc sunt deschiși și se deschid către ceilalți. Îndrăgostirea se orientează după calitățile fizice (băiatul acela blond! fata aceea cu ochi verzi!), pe când iubirea privește spre interiorul celuilalt (este un bărbat atât de cald! este atât de sensibilă și atentă!). Îndrăgostit poți fi doar pe perioade scurte, pe când de iubit poți iubi pentru tot restul vieții.

Iubirea reprezintă fără îndoială o maturizare. Așa cum, dacă ai plantat ieri o sămânță de cireș, nu poți avea astăzi pretenția de a culege fructe, la fel este și cu iubirea: nu o poți avea în câteva săptămâni sau luni. Atunci când un tânăr cunoaște o fată de o săptămână și îi declară că o iubește și vrea să trăiască pentru veșnicie alături de ea, fiți siguri că nu el vorbește, ci serotonina. Iubirea are nevoie de timp ca să crească, iar semnele ei le știți deja, prin opoziție cu îndrăgostirea. Sfântul Apostol Paul ne-o definește foarte frumos în prima scrisoare către Corinteni: "Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată" (13,4-8). Câtă bogăție în aceste cuvinte! Încercați să vă verificați sentimentul de iubire cu aceste definiții pauline, să aprofundați sensul lor, să descoperiți acoperirea lor în viața voastră!

Unii glumesc pe seama filmelor de dragoste că se termină invariabil cu nunta pentru că acolo se termină și cu iubirea. Dimpotrivă, adevărata iubire începe abia după ce a fost sfințită de Dumnezeu prin Sacramentul Căsătoriei. Iar menținerea ei vie nu ține de performanțele omului, și - ce bine! - nici de vreo substanță chimică sau de vreun hormon. Unul dintre "efectele" iubirii adevărate este sentimentul de siguranță: știi că îl ai pe celălalt pentru totdeauna alături de tine! Spre deosebire de formele de conviețuire necreștine, iubirea trăită în Sacramentul Căsătoriei și hrănită cu Sacramentul Euharistiei "nu încetează niciodată". Știu că niciodată nu voi fi înșelat de soția mea, după cum și ea știe că nu o voi înșela niciodată. Este extraordinar acest sentiment de siguranță, de stabilitate, de trăinicie a iubirii. În schimb îmi închipui ce groaznic trebuie să fie pentru cuplurile roase de viermele îndoielii: "oare are pe cineva?"

Evident, formula căsătoriei nu este una magică, care să facă iubirea să dureze. Este nevoie de efort, de dăruire, dar ce plăcut este când se face în doi! Trebuie să recunosc că până să o fi cunoscut pe cea care astăzi îmi este soție, mă gândeam de-a dreptul terorizat: "cum voi putea eu să trăiesc alături de cineva o viață întreagă, fără să mă plictisesc de ea?" Se poate... Partenerul este un spațiu amplu de explorat, și nu unul static. Fiecare zi construiește relația dintre cei doi, și este minunat cum fiecare se modelează după celălalt. Cele două persoane ajung să se completeze reciproc, dar nu o completare limitată ca la roțile zimțate, în care dintele unei roți intră în spațiul celeilalte, și invers, ci o completare totală. Viața oferă apoi atâtea provocări, te pune în fața atâtor lucruri noi, astfel că nu ai cum să te plictisești. Eu unul, după șapte ani de căsnicie și zece de prietenie, nu m-am "săturat" de soția mea.

Pentru că o iubesc.

 

Note
[1] Este vorba în principal de trei: consilierul matrimonial Gary Chapman (Five Languages of Love), psihiatrul M. Scott Peck (The Road Less Travelled) și psihologul Dorothy Tennov (Love and Limerence: the Experience of Being in Love)

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire