pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

COPILĂRIA, SUBIECT DE CAPODOPERĂ
SECVENȚE ENESCIENE
Dorina Tereza Gorgan

Sanctuarul de la Fatima si istoria noastra recentaCuprinsCatedrala greco-catolica din Lugoj

 

La 4 mai 1955 a murit, la Paris, George Enescu, cel mai de seamă muzician român.

Copilăria este un subiect de referință în opera lui, și nu numai ca temă a muzicii "cu program", dar și ca permanent reper de întoarcere spre o vârstă care nu apune, ci însoțește persoana umană de-a lungul întregii vieți.

Pe coperta capodoperei enesciene "Impresii din copilărie", din 1940, editorul parizian a imprimat imaginea copilului Enescu, muzician precoce, cu mica lui vioară în mână, cu explicația, dată de compozitor: "... ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie."

 

George Enescu, filă de enciclopedie

Compozitor, interpret (pianist și violonist), dirijor și pedagog (elevul său renumit a fost violonistul Yehudi Menuhin), Enescu a realizat o genială sinteză între melosul românesc și cel european din prima jumătate a secolului trecut: impresionismul, expresionismul, școlile naționale.

Creația sa cuprinde 33 de opusuri, începând cu Poema română - op. 1 (1897) și sfârșind cu Simfonia de cameră (1954). De referință sunt cele cinci simfonii (ultimele două terminate de compozitorul Pascal Bentoiu între anii 1995 și 1996, într-un spirit enescian riguros și incontestabil), opera Oedip (1932), suitele, rapsodiile, poemul simfonic Vox Maris, cvartetele, Octuorul, Dixtuorul, sonatele pentru diferite instrumente, Cantabile și presto pentru flaut și pian, liedurile: Șapte cântece pe versuri de Clément Marot.

 

Părinții

Primii ani de copilărie ai lui George Enescu, petrecuți în ținutul Dorohoiului (satul Liveni, județul Botoșani), până în anul 1888, au fost asemenea unui răsărit de soare. Vine pe lume într-un moment de descurajare a părinților: "Am fost al optulea copil și totuși singurul..." scrie în amintirile sale, publicate în limba franceză ("Les souvenirs de Georges Enesco", Bernard Gavoty, Flammarion Editeur, Paris 1955). "... șapte frați și surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici; o angină difterică, în 1878, i-a răpus pe ceilalți cinci. Părinții mei au trăit trei ani într-o mare neliniște, căci nădăjduiau ca un nou născut să șteargă nu amintirea, dar lipsa celorlalți. Ei se rugau cu ardoare și plecau deseori la mănăstiri pentru a-i cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. În 1881 am venit pe lume."

Evenimentul acesta se petrecea în seara zilei de 19 august, iar părinții nu puteau să nu facă loc speranței, înaintea sentimentului de teamă pentru soarta copilului.

Mama, Maria Cosmovici, fiică de preot, era o ființă gingașă și plină de afecțiune. Avea o voce frumoasă pe care o exersa acompaniindu-se la chitară. Tatăl, și el fiu de preot, a început seminarul teologic dar a profesat ca învățător, pentru ca în cele din urmă să prefere cultivarea pământului. În clipele de răgaz cânta la vioară romanțe.

Micuțul "Jorjac" se bucura de o îngrijire excesivă, de o dragoste și de o tandrețe cu totul aparte, care l-au făcut să devină un copil precoce dar singuratic. Pe fața mamei, care nu avea mai mult de 40 de ani, se citea deseori o undă de visare și de cutremurare, amintindu-și micile sicrie pe care le condusese la groapă. Privirea veșnic îngrijorată o făcea să pară o femeie bătrână.

 

Casa părintească : univers al sunetelor vrăjite

O casă de țară, modestă, înconjurată de trei nuci bătrâni și de salcâmi răsunând de bucuria nenumăratelor păsări ce cântau în voie; casa era ocrotitor refugiu de teama norilor grei cu tunetele și fulgerele amenințătoare. Sau loc de visare, ascultând clipocitul râului din adâncul grădinii. Mărturisește în amintiri că voia atunci, în mod intuitiv, să scrie o muzică despre toate acestea.

"Liveni - un sat între multe altele, unde desimea sălciilor și a mestecenilor alterna cu lanurile de orz și porumb... Satul are o biserică frumoasă ale cărei icoane de aur par că prind viață în fumul de tămâie... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe cu ilice albastre, cântând la asfințit..."

 

Prima întâlnire cu o vioară

La 3 ani, lăutarul satului îi oferă prima întâlnire neașteptată cu o vioară, care i se părea că sună straniu. La 4 ani, începe să scrie, să citească și să socotească. Într-o comună apropiată, Cracalia, întâlnește un taraf compus din câteva viori, un fluier, un țambal și un contrabas. Tot pe atunci, ascuns într-un tufiș din adâncul grădinii, își confecționează singur "fluiere" și "țambale" din bețigașe, și "viori" din bucăți de lemn pe care întinde fire de ață.

Încântați de pasiunea copilului, părinții îi cumpără o vioară cu trei coarde. Dar el reacționează violent: o aruncă în foc. Dorea negreșit o vioară adevărată și o obține. În scurt timp, învațând de unul singur, cântă "Valurile Dunării" de Iosif Ivanovici. Încă nu avea 5 ani. Câteva ore alături de Neculai Chioru, singurul lăutar din apropiere, sunt de ajuns pentru ca să-l întreacă pe acesta în mânuirea viorii. Copilul minune ajunge cunoscut în tot ținutul.

Eduard Caudella, vestitul compozitor și profesor din Iași rămâne vizibil impresionat de improvizațiile copilului, care susținea că muzica lui "nu se poate citi"! Totuși, era necesară și proba aceasta - iar părinții care au copii atrași de muzică știu prea bine ce înseamnă pentru micuții artiști "coborârea" din înălțimile încântării sunetelor, pe "șesul" arid al învățării notelor, al deprinderii scrisului și cititului muzical. Însă cu pedagogia unui maestru precum era Caudella, chinul dispărea, căpătând aripi de poezie. Încântarea copilului de a pune "picioare și petale" pătrimilor și șaisprezecimilor a fost începutul pentru "cariera" viitorului compozitor.

Entuziasmați, părinții îi cumpără și o pianină pe care el o acceptă bucuros: "schimbam instrumentul monodic pe unul polifonic. Ce bine era să înlănțui acorduri!" În acele momente a declarat cu seriozitate că vrea să fie compozitor. Și pentru ca cei mari să-l creadă, le-a arătat o hârtie cu portative pe care se putea citi: "Țară românească - operă pentru pian și vioară de Gheorghe Enescu, compozitor român în vârstă de 5 ani."

 

Visa "piane mari" și "orchestre ca niște armate"

Avea 7 ani când a fost din nou dus la Caudella și a văzut acolo partituri de Beethoven, Wagner, Schubert, Mendelsohn. Maestrul îi sfătuiește pe părinți să-i dea copilului posibilitatea de a respira "aerul muzicii adevărate", propunând continuarea studiilor la Viena - cetatea clasicismului european.

Mama avea să-l însoțească în această călătorie, la capătul căreia micul muzician are noi revelații și el însuși devine revelația celorlalți și primește chiar cea mai înaltă medalie muzicală. La Viena îl cunoaște pe Brahms. Apoi, la 13 ani, începe o lungă ucenicie pariziană, cu Massenet, Fauré, Thomas..., grație unei burse pe care i-a acordat-o Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva).

Amiciția cu Maurice Ravel îi deschide orizontul noii muzici, cu jerbe sonore strălucitoare, cu jocuri de lumini sonore, de culori și de senzații asemănătoare marilor picturi impresioniste. Cu noii săi prieteni: violonistul Jacques Thibaud, cu care cântă, printre altele, în dublul concert de J. S. Bach, violoncelistul Pablo Casals și pianistul Alfred Cortot, împărtășea o adevărată "înfrățire" nobilă, prin intermediul muzicii. Prezența lui Enescu în viața muzicală europeană devenise însemnată.

La 20 de ani, revenea la Liveni ca un artist gata format - interpret și compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea și modestia lui întreceau limitele obișnuite. Nu părea să fie omul vremurilor sale. Acum prefera singurătatea. Mai mult decât realitatea prefera iluziile și se refugia în meșteșugul artei.

 

Din nou la Paris, în familie. Copilăria revine: în amintire și în muzică

În anul 1907, George Enescu o cunoaște pe Maria Rosetti, Prințesă Cantacuzino, cu care se căsătorește și alături de care rămâne la Paris, până în ultima clipă a vieții. "Slavă Domnului, ceilalți mă interesează mai mult decât propria mea persoană...Trăiesc aici (la Paris) în atmosfera de frumusețe pe care iubita mea soție a creat-o în jurul meu, pentru mine - cu amintirea depărtată, dar pururi vie, a țării în care m-am născut, a părinților mei dragi, a maeștrilor, binefăcătorilor și prietenilor mei."

La cererea Filarmonicii din New York, Enescu a scris în 1938 suita pentru orchestră Săteasca. În anul următor o dirija în America și la București. Este o operă poetică, sondând amintirea copilăriei care percepe cu inocență, candoare, puritate, simplitate ciclul "cosmic" al unei zile întregi în lumea satului natal: cele cinci părți ale suitei se succed cu o vrajă nostalgică: dimineața, amiaza, crepusculul, noaptea și din nou dimineața...

Dar nu era suficient. Amintirea satului "străjuit de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată" revine într-o arhitectură sonoră nouă, cu teme și motive de o structură imprevizibilă. O suită condusă de doar două instrumente, în dialog, vioară și pian, pornind de la o "celulă" melodică dezvoltată până la sfârșit: sol - do diez - re, care exprimă anxietate, neliniște inexplicabilă, sentimente ce se pierd în imensitatea cosmică.

Artistul își invocă propria copilărie în nevoia de regenerare sufletească și asociază sonorități fascinante cu amintirea unor imagini care devin parcă basm, poveste:

"Pentru a nu luneca pe panta bătrâneții premature, ... mi-am răscolit amintirile din copilărie, și, cum mă exprim mai bine prin note decât prin cuvinte, am compus o suită de mici piese ... Pe când scriu rândurile acestea, deschid partitura ... Lăutarul (Scripcarul): nici o aluzie folclorică, de-abia pe ici pe colo puțină culoare locală ... Bătrânul cerșetor: bietul om îngână: 'Cerul să vă miluiască!' ... Pentru a-i reda chipul, imaginez sonorități aspre, sfâșietoare ca și el ... Pârâiașul din fundul grădinii parcă-l văd și acum. Un firicel subțire de apă, care susura și devenea deodată o mică baltă, cu luciu de oglindă. Pasărea în colivie și cucul din perete: biata pasăre... Tot atât de mult iubeam și cucul cu mecanismul său liniștit și regulat. Bătea ora șapte, împreună cu bătrâna pendulă ... Cântec de leagăn: doica bătrână leagănă pruncul. Pentru a-l adormi, ea-i îngână preziceri în șir: 'vei fi mare, vei fi tare...' Înainte de a adormi, copilul vede lucind în fereastră Clarul de lună și ascultă țârâitul unui Greier. Apoi îl fură somnul. În miez de noapte se deșteaptă și aude Vântul în horn care devine în curând Furtuna în noapte. Ce spaimă! Repede sub plapumă! Băiatul adoarme din nou și deodată, iată, Răsăritul soarelui. S-a făcut ziuă ! Săgeți de lumină pătrund pretutindeni. Păsările ciripesc. Toate temele muzicale redând lumina, revin de data aceasta în major, liniștite, transfigurate! Copilul răsuflă ușurat, e fericit; a trecut prin noapte și furtună."

Așa a considerat mereu muzica: o transcendență spre o lume ideală, în care fericirea, bunătatea, pacea, armonia și înțelegerea au disponibilitatea de a se uni într-o forță benefică, favorabilă umanității.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire