pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

COPIII, EDUCATORII NOȘTI
Radu și Oana Capan

Fructul tainicCuprinsCele cinci limbaje ale iubirii

 

«[Isus,] chemând la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor, și le-a spus: "Adevăr vă spun, dacă nu vă veți întoarce și nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. Așadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăția cerurilor. Și oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește."» (Matei 18,2-5)

Cunoaștem cu toții acest pasaj, l-am meditat poate deja, iar dacă nu, am ascultat cu siguranță predici pe marginea lui. Poate pentru fiecare dintre noi, cuvintele lui Isus provoacă mai întâi uimire: cum? noi, adolescenți, adulți, ori poate chiar persoane în etate, trebuie să devenim asemenea copiilor pentru a intra în împărăția cerurilor sau pentru a fi "mari"? Presupunând că am pătruns măcar în parte sensul cuvintelor Mântuitorului, acestea ne provoacă și, cu trecerea anilor, provocarea rămâne mereu actuală și în același timp diferită. Iar părinții, prin proprii lor copii, au prin excelență ocazia de a aprofunda sensul acestor cuvinte.

Odată ieșiți de pe băncile școlilor, și noi, ca și Dvs - cel puțin așa presupunem -, am răsuflat ușurați: gata cu învățatul, gata cu examenele! Pentru ca, de fapt, să ne trezim imediat într-o altă școală, din care, fără a avea profesori, cel puțin în sensul obișnuit de până atunci, nu au lipsit însă învățatul și examenele: găsirea unui loc de muncă, pregătirea pentru căsătorie, testul acceptării de către socri, surpriza primului copil și învățarea rolului de părinte, supraviețuirea financiară, și exemplele ar putea continua. Și uite așa, ajungem la vorba din popor: "Omul cât trăiește, învață!" Iar profesorii, de-a lungul vieții, nu sunt obligatoriu mai mari decât noi, ca vârstă: nu de puține ori ei sunt chiar copiii noștri!

* * *

În munca de "documentare" pentru acest articol, am rugat mai mulți părinți să ne împărtășească propriile lor experiențe. Astfel s-au strâns peste o duzină de mărturii din diferite colțuri ale țării. Pentru fiecare părinte a fost o muncă dificilă de rememorare a "istoriei" recente și de identificare a celor mai semnificative episoade. Iată ce ne împărtășește Gabriela M., din Pildești:

«Dacă mă gândesc bine, multe lucruri avem de învățat de la copiii noștri. Pentru mine fiecare zi este o lecție de viață din partea lor. Din zorii zilei, când se trezesc bucuroși și îmi spun "Bună dimineață" și până seara târziu când nu se culcă înainte de a mă săruta și a-mi spune "Noapte bună".»

În mărturiile strânse s-au regăsit însă multe "lecții" comune, ce par a fi specialitatea copiilor! Iar prima este cea a rugăciunii, despre care ne-au relatat mai mulți părinți. Alin T. din Cluj-Napoca, ne mărturisea că, deși ca logodnici se rugau mult împreună, după căsătorie el și cu soția lui se rugau separat, fiecare cu programul lui. După venirea pe lume a copilului, părinții au simțit că programul de rugăciune trebuie să fie comun și, mai mult, împreună cu copilul, pentru a-l învăța și pe acesta să se roage. La fel s-a întâmplat și în familia noastră și credem că în majoritatea familiilor copiii sunt cei care unesc părinții în rugăciune. Sunt momente de neuitat! Cum ai putea uita vreodată imaginea copiilor cu mânuțele unite în rugăciune, recitând pe sărite ori integral câte o rugăciune! Sau primele semne ale Crucii, făcute cu atâta dulce stângăcie! Iată experiența aceleiași mame:

«La noi în familie am obișnuit de la început să ne rugăm împreună, mai des seara înainte de culcare și atunci când suntem toți împreună la masă. Doar noi doi și după aceea Edi (băiețelul nostru mai mare), când a început să înțeleagă. Se apropia de noi și mai mult mima cuvintele. La fel se întâmplă acum cu cel mic, Cristi.

Într-o seară, după ce am luat cina, soțul meu, din cauza oboselii, a adormit înainte de a ne ruga. Cristi, cunoscând obiceiul, a mers lângă el și ba îi țipa la ureche, ba îl ciupea și nu s-a lăsat până nu l-a trezit pe tatăl său. Când a reușit să-l trezească a spus cu vorba lui stâlcită: "Tati! Nu-i frumos să te culci așa, fără rugăciune!" Am rămas uimiți și am discutat după aceea că trebuie să fim foarte atenți deoarece copiii copiază mult de la părinți. Dacă ei observă că rugăciunea nu ocupă un loc prioritar în familie pot cu timpul să o elimine din viața lor.»

O experiență impresionantă ne-a împărtășit-o o mamă care a dorit să rămână anonimă:

«De ceva timp obișnuim să ne rugăm rozariul împreună. Soțul fiind mai obosit, și asta tot mai des datorită alcoolului, ne mulțumeam și cu doar ultimul mister din partea lui, pentru că, totuși, se ruga cu noi. Dar ne venea greu să-l acceptăm aproape seară de seară cu gesturile și mișcările lui necontrolate.

Într-o seară, înainte să începem rugăciunea împreună, se ivește o discuție între el și noi, adică eu și cu cei trei copii ai noștri... Ei bine, în această discuție pe care o purtam, intervine la un moment dat băiatul cel mare, care îi spune: "Tăticule, degeaba spui că și tu te rogi dacă faptele tale nu vorbesc..."

Vă spun drept că pe moment am rămas nemișcată. Soțului aceste cuvinte i-au dat de gândit. În acel moment s-a descoperit durerea provocată de tatăl lor în familia noastră. Am hotărât atunci să ne încredințăm Mariei și să-i spunem în rugăciune ceea ce ne doare pentru ca ea să ne dea puterea de a merge înainte cu crucea noastră și de a avea speranța în mai bine. Acum putem să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că din nou este soare în familia noastră.»

Replica băiatului din experiența tocmai relatată ne duce la o altă idee regăsită în mai multe mărturii: franchețea cu care se exprimă copiii. Ei își mărturisesc credința cu o simplitate, sinceritate și ușurință de invidiat, nu de puține ori ajungând să ne "oblige" și pe noi la un astfel de comportament. Marcela C. din Cluj-Napoca ne povestea că a primit la un moment dat vizita cumnatei ei, româncă emigrată, o persoană nu numai atee, dar care și ia în derâdere credința și pe credincioși. Drept urmare, Marcela și soțul ei s-au străduit să nu pomenească în discuțiile cu oaspetele nimic religios. Fetița lor însă, de câțiva anișori, avea un obicei specific vârstei: acela de a compune poezioare sau cântecele. Într-una din zile, pe când era singură în cameră cu sora tatălui ei, fetița a început să cânte o nouă "compoziție", care, fără rimă fiind, nimeni nu o mai ține minte. Dar de fapt tot textul se învârtea în jurul unei singure idei: "Eu îl iubesc pe Isus, și Isus mă iubește pe mine, și sunt fericită!" Și pentru a fi sigură că oaspetele a prins mesajul, după ce și-a terminat interpretarea, fetița a întrebat răspicat: "Ai înțeles ce am zis?" Părinții au tot cugetat mai apoi dacă hotărârea lor de a evita discuțiile religioase a fost cea mai bună, sau nu. Fetița lor luase o altă hotărâre, de a-și mărturisi credința, fără a analiza dacă este politicos sau nu.

«Anul trecut am mers cu niște prieteni la un picnic unde s-a citit un text din biblie, despre fericiri, apoi am discutat în grupuri mici - ne-a povestit Diana din Brașov. Copiii mișunau pe acolo, fără să asculte (aparent). La sfârșitul discuțiilor, care mai de care mai filosofice, din fiecare grup câte o persoană sintetiza cele discutate. Se ajunge la grupul nostru, și la întrebarea "De la voi cine vorbește?" se ridică brusc Theo - băiatul nostru - și spune "eu". Am rămas toți mirați, mai mult amuzați. "Theo, ce ne spui tu despre fericire?", este el întrebat. A răspuns imediat, fără să clipească: "Eu sunt fericit pentru că m-a creat Dumnezeu". Nici unul dintre noi nu se gândise la aceasta. În simplitatea lui, a pus punctul pe i. Atunci avea 4 ani.»

Copiii au modul lor de a percepe realitatea, mod de care noi ne-am îndepărtat, "îmbătrânind". Noi ne amintim cu plăcere de un episod petrecut într-un concediu, la o cabană. Tocmai făcusem foc de tabără și stătusem cu copiii până la ore criminal de târzii. Dar a fost o seară minunată! Întorși în cabană, ne-am grăbit să îi pregătim de culcare. Și în contextul acela agitat, fata noastră, Teodora, tot de patru ani atunci, s-a oprit în mijlocul holului pentru a ne atrage mai bine atenția, și ne-a spus: "Să ne rugăm!" Indiferent ce aveam în mâini sau în ce direcție ne îndreptam, ne-am oprit și ne-am rugat conduși de fetița noastră care a simțit nevoia, după o seară așa de minunată, să îi aducă mulțumire Domnului. Noi de ce nu simțisem la fel? De ce în noi prevalase în acel moment obligația de părinți de a-i culca cât mai repede?

În educația lor, ne străduim să le insuflăm credința așa cum este ea: ceva natural. Astfel, de exemplu, poveștile de seară pe care le aud copiii noștri sunt de regulă din Biblie. Pe când Teo a noastră avea sub trei anișori, într-o zi când soția era cu ea în parc și o dădea în leagăn, fetița a întrebat-o: "Mamă, diseară îmi spui povestea cu tufa care ardea?" (cu Moise la rugul aprins, adică). Fetița de lângă ea a întrebat curioasă: "Ce poveste?" Mai cu jumătate de gură, soția i-a explicat că e vorba de o povestire din Biblie, cu Moise. Mai apoi însă i-a fost rușine pentru faptul că s-a simțit oarecum stânjenită în acest context, în care Teodora o "forțase" să își mărturisească credința. Iar situațiile de acest gen sunt numeroase, de multe ori punându-ne întrebări despre Isus sau despre Fecioara Maria în tramvai, în magazin... sau pur și simplu pe stradă: într-o zi așa i-a venit ei să strige, de mai multe ori, privind spre cer, "Isuse, vino la noi!"

Pentru a mai întrerupe șirul experiențelor noastre personale, iată o altă mărturie impresionantă, primită de la Robert L. din Timișoara - soția lui este însărcinată acum cu cel de-al cincilea copil al lor:

«Multe sunt cele pe care le învățăm de la copiii noștri. Uneori dau răspunsuri neverosimil de înțelepte, încât este evident că sunt atinși de harul dumnezeiesc care circulă mai ușor, mai lin prin sufletele lor curate. Totuși am încercat, printr-un dialog amănunțit, să răspundem întrebării voastre într-un mod concret și precis, atât cât este cu putință. Am stabilit, fără prea multe ezitări, că ceea ce învățăm de la proprii copii este viața trăită pentru altul. Adică jertfelnicia, spiritul de renunțare la sine. De câte ori nu a trebuit și nu trebuie să ne întrerupem dintr-o activitate a noastră, de adulți, "serioasă", ca să le ducem o cană cu apă, să le oferim o bomboană sau să vedem de ce plâng? De câte ori nu a trebuit să renunțăm la propriile dorințe spre a ne acomoda la dorințele și capriciile lor? Iată lucruri pe care nici azi nu le facem ușor. Însă când ne gândim mai bine, înțelegem de ce mântuirea părinților e în mâinile copiilor lor: pentru că slujindu-i pe ei învățăm să-i slujim pe alții.

În lumea de azi, nimic nu ne încurajează să facem așa ceva. Totul - reclame, emisiunile TV și radiofonice, ziarele, revistele etc - ne îndeamnă să trăim doar pentru propriul confort și propria plăcere. De aceea milioane de femei își ucid pruncul în pântece: pentru că nu vor să trăiască pentru alții, ci doar pentru sine.»

Mult adevăr se ascunde în spatele acestei mărturii. Mai ales primii ani de viață, în care copiii sunt total sau aproape total dependenți de mamă în special, de părinți în general, sunt ani în care noi suntem slugile copiilor noștri. Dacă nu pricepem rostul acestei slujiri, atunci vom trăi această perioadă, și noi și copiii, într-o frustrare continuă. În acești ani se educă răbdarea așa cum nu este ea educată în toți anii de până atunci. Și nu numai răbdarea, ci și alte virtuți. Dacă în primele luni de viață datoriile noastre sunt în primul rând de a-i hrăni și a-i iubi, dependența copiilor față de noi devine tot mai complexă odată cu trecerea anilor, ajungând astfel, ca părinte conștient, să îți calculezi tot mai atent cuvintele și gesturile. Ceea ce nu este rău, desigur! Dar este o responsabilitate covârșitoare.

Soțul meu, ca unul care se scapă mai des și strigă la copii - nu că doar el ar face așa ceva -, îmi spunea deunăzi: "Ce bine că Dumnezeu nu este la fel de intransigent ca noi!" Într-adevăr, a fi părinte te ajută să înțelegi mult mai bine paternitatea lui Dumnezeu. Ne enervăm când copilul scapă ceva pe jos și poate îi și abțiguim una dacă e vorba de o cană sau o farfurie plină cu ceva și se mai și sparge. Noroc că Dumnezeu, la petele de pe sufletele noastre mult mai grave decât pata de pe covor, nu reacționează cu aceeași duritate! Ar fi vai și amar de noi atunci. [...] Tocmai când scriam aceste rânduri, unul dintre copii m-a chemat să văd ce a făcut din plastilină, și i-am spus: "Nu pot, nu vezi că lucrez?!" Cât fariseism! Așa că spun iar: noroc că Dumnezeu nu e ca noi, și nu ne zice "lasă-mă că-s ocupat acum". Am fost, am văzut ce a făcut, ne-am bucurat împreună, și acum revenim la firul articolului.

Ne vom opri în rândurile următoare la o mărturie a unui cuplu din Oradea. Cei trei copii, consideră soții, i-au ajutat mult în creșterea personală: le-au educat răbdarea, atenția față de celălalt... Să lecturăm un fragment din ceea ce ne-au relatat:

«Copiii sunt ca o oglindă, în care ne vedem pe noi, așa cum gândim și acționăm. Când un frate mai mare strigă la unul mai mic, ne recunoaștem pe noi când strigăm la ei. Așa văd, așa fac. De aceea, uitându-ne la ei ne este ușor să ne vedem din defecte. Încercăm astfel să căutăm alte metode de a le face observații, fără să recurgem la ridicarea vocii. Căutăm să ne rezolvăm conflictele între noi, între soți adică, prin acele metode pe care dorim ca și copiii să și le însușească. Dacă ei se poartă frumos unul cu altul, atunci aceasta este pentru noi semnul că și noi ne purtăm frumos unul cu altul.

În plus, cât sunt de mici, sunt extrem de vigilenți și practic te obligă la consecvență. Nu poți să le spui astăzi că un lucru este rău, și mâine că este bine. Te vor taxa! Nu poți să le interzici lor să facă un lucru, precum să mănânce în pat, dacă ei te văd făcând asta zilnic, sau fie și doar din când în când. Impunându-le lor ceva, ajungem să ne impunem și nouă, și, trebuie să recunoaștem, de fapt așa ne-am mai ordonat, sau disciplinat și noi viața.»

Copiii ajung deci educatori și formatori ai noștri, după cum și noi le suntem educatori și formatori. Este un schimb minunat, copiii fiind adevărate izvoare de experiențe ziditoare. Alte două astfel de experiențe, acum despre capacitatea copiilor de a dărui, de a se gândi la ceilalți, ne povestește din nou Diana din Brașov:

«Veneam într-o seară acasă dintr-o vizită și copiii erau foarte obosiți. Nu vroiam ca ei să adoarmă în taxi, așa că le-am spus că cine nu adoarme va primi un Kinder Joy (așteptat deja de mai multe zile). Pati era foarte obosită, aproape i se închideau ochii, și atunci l-am auzit pe Theo că spune: "Dacă Pati adoarme, eu o să îi dau din Kinder-ul meu."

De ziua Patriciei am vrut să facem ceva mai special, și am pregătit pentru toți copiii de la grădiniță câte un pachețel, jucării micuțe, mașinuțe, dorind să facem o tombolă. Am pus și un premiu mai mare, dar Patricia insista să punem și un aparat foto de jucărie care îi plăcea foarte mult. I-am explicat încă o dată că fiecare copil va primi ceva, doar am ales jucăriile împreună și sunt destule, poate să își păstreze aparatul. Atunci mi-a explicat că ei îi place foarte mult și de aceea vrea să îl dea, să se bucure și alt copil de el. Nu îmi venea să cred că la 3 ani gândește așa, și sper că și când va fi mare va fi la fel. Am discutat mai apoi cu educatoarea ei care le-a propus copiilor ca la serbarea de Paști fiecare copil să aducă o jucărie pentru alt copil, și mi-a spus că sunt părinți care au cumpărat special o jucărie pentru ocazia aceasta, deoarece copiii lor nu dau din jucăriile lor. Mă bucur că ai mei nu sunt așa.»

Fetița noastră - invariabil ajungem la copiii noștri! -, într-o zi de iarnă când ieșise împreună cu soția mea la cumpărături, a văzut cum ea a ajutat-o pe o femeie mai în vârstă să treacă peste o porțiune cu polei. Pe Teo a impresionat-o foarte mult, așa că adesea îi amintește soției: "Mami, mai știi cum ai ajutat-o pe tanti să treacă peste gheață?" De atunci se întâmplă des ca atunci când ieșim afară, dacă vede vreo bătrânică, să întrebe: "Pot să merg să o ajut?" - chiar dacă aceasta nu pare să aibă nevoie de ajutor, și s-ar putea chiar să se simtă puțin jignită. Încă nu prea am convins-o pe Teo cu explicațiile despre când și cum să îi ajutăm pe ceilalți, și s-a întâmplat ca, după o plimbare în care a vrut să ajute vreo cinci persoane, să ajungă acasă cam frustrată, că nu a putut de fapt să ajute pe nimeni. Cu siguranță ajutorul dat ar face-o extrem de fericită - vedem cu cât elan încearcă și acasă să aibă grijă de noi când suntem bolnavi sau obosiți!

Tot legat de fericire, suntem convinși că ați sesizat ce puțin le trebuie copiilor să fie fericiți! O mică jucărie, un minut de atenție din partea noastră, o încurajare... lucruri aparent banale și care totuși îi bucură atât de mult. Am constatat chiar că, de fapt, lucrurile cele mai ieftine sunt și cele mai eficiente: nu am găsit nici o jucărie, oricât de complexă și de scumpă, care să provoace mai mare bucurie decât atunci când le spunem: "Haideți să ieșim toată familia la o plimbare". Cât de greu este în schimb pentru noi să fim mulțumiți, bucuroși, fericiți! Mai știm noi să ne bucurăm de gesturile mici? Nu, căci suntem mari - ne explicăm singuri. Când vedem un copil mic, părinte sau nepărinte, fiecare se încălzește și se entuziasmează. Dar când vedem un semen de-o vârstă cu noi?

Cu siguranță că și din punctul de vedere al fericirii avem multe de învățat la copii. Odată ajunși mari, suntem dominați de griji, și de multe ori înspăimântați de viitor. Isus ne spune să nu ne consumăm de grija la ce vom mânca, vom bea, ori vom îmbrăca. "Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc" (Matei 6,28). Iar noi îndrăznim să completăm: priviți la copiii voștri - nu au griji, nu știu ce va fi mâine, iau totul cu bucurie, cu setea lor de experiențe noi, de a descoperi lucruri noi. Desigur, pentru că vă au ca tată ori ca mamă. Vă au pe voi, părinți pământești! Și atunci oare, gândindu-ne la Tatăl nostru ceresc și la Mama noastră Biserica, merită agitația și tensiunea în care trăim? Cu siguranță că nu!

Și iată că ajungem din nou la cuvintele evanghelice de la începutul materialului: să devenim asemenea copiilor. Încheiem aici această schiță publicitară: schiță, căci suntem conștienți că nu am reușit să realizăm un tablou cu tema "Copiii, educatorii noștri"; și publicitară, căci nu ne ascundem dorința ca acest articol să fie o publicitate la a avea copii. În societatea noastră care te privește chiorâș dacă ai mai mult de un copil, este nevoie de publicitate pentru a avea copii! Sperăm că pe cei care nu-i au încă, i-am molipsit de dorința de a avea copii, cărora să le fie educatori și de care să se lase educați. Iar cei care aveți copii, ascultați acest sfat care nu ne aparține: țineți ochii deschiși și ghiozdanul în suflet, ascultați, învățați și încercați să luați note cât mai mari, căci va fi pentru mântuirea voastră și pentru binele familiei, și mai apoi al Bisericii și societății.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire