pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

SOACRE ȘI NURORI
Maria Goția

Vocatia la iubirea in familieCuprinsInima frumoasa

 

Dacă obișnuiești să vezi partea plină a paharului sau pur si simplu dacă nu ai în urmă frustrări prea apropiate în sfera relațiilor dintre generații, dintre familia de origine și noua familie, la simpla pomenire a cuvântului "soacră", îți amintești pe loc cinci bancuri și cel puțin tot atâtea zicale din popor, ca să nu vorbim despre povestea cea plină de năduf a "Soacrei cu trei nurori".

Pe când dacă ai avut parte de vreo experiență nefericită sau de vreo mărturie dureroasă, fie dintr-o parte, fie din cealaltă, îți vine în minte partea goală a paharului: zile fripte, noduri de înghițit după noduri, tensiuni, tăceri grele sau dispute la cuțite, șicanări neobosite, izolare sau prezență opresivă... Există oare date obiective pentru acestea sau doar prejudecățile compromit, încă înainte să înceapă, relația dintre soacră și noră? Sunt aceste suferințe inevitabile?

La tot pasul auzi:

- Când te căsătorești, te căsătorești și cu familia de origine, n-ai ce-i face!

- Noi n-avem cum să ne înțelegem vreodată, căci iubim același bărbat!

- În fața ei mă simt veșnic la examen sau la tribunal.

- A trebuit să ne mutam în alt oraș ca să scăpăm de soacră-mea: oricât i-am fi arătat sau spus amândoi că preferăm să hotărâm noi înșine cum să ne ducem viața și cum să ne creștem copiii, nu renunța nici cum! Ca să nu mai vorbesc de faptul că tot ce se petrecea în casa noastră știa jumătate din oraș!

- Tinerii nu vor să aibă de-a face cu bătrânii... Am fost bună să-l cresc pe băiatul meu, dar pe nepoți nu mai sunt bună să-i cresc?! Sunt sigură că e mâna noră-mii la mijloc. E în stare să-l întoarcă pe băiat împotriva mea!

- Eu vă divorțez!

- Bărbatul meu nici acum nu s-a desprins de maică-sa: ea are ultimul cuvânt, ea este pe primul loc, ei îi dă dreptate, eu sunt intrusa!

- Ei le știu pe toate, n-au nevoie de noi!

- Să vină ea, cu ideile ei de pe vremea Potopului și să-mi spună ce să fac!?

- Eu n-am probleme, am dresat-o de la început și acum e clar: eu sunt șefa!

- Încă nu s-a născut femeia care să fie destul de bună pentru băiatul tău, așa-i?

- Cu cât ne întâlnim mai rar, cu atât mai bine!

...Și câte altele! Recitind aceste cuvinte încărcate de pasiune și de suferință, îți dai seama că unele presupun de la început, ca pe o fatalitate, imposibilitatea unei relații armonioase între soacră și noră, fără ca acestea să mai încerce să schimbe ceva.

Altele ne spun că nora își percepe dinainte soacra ca pe o amenințare personală sau ca pe o amenințare la adresa noii perechi, după cum și soacra și-o poate închipui pe noră numai drept aceea care îi uzurpă locul cuvenit (de întâietate, bineînțeles!) în relația cu fiul sau cu nepoții, drept străina de care în cele din urmă fiul s-ar putea dispensa, înțelegând că nicăieri nu e ca la mama acasă.

Vedem că până și vârsta, în sine, e percepută de una sau de alta dintre cele două împricinate drept argument decisiv în avantajul propriu și în detrimentul celeilalte, ca și cum, fie ea bătrânețea, fie tinerețea, ar decide asupra justeții poziției.

Asemenea prejudecăți prind teren în mintea și în afectivitatea noastră datorită unor înclinații comune și unor slăbiciuni de care este bine să fim conștienți. Așa este

- tendința de a prefera și chiar a impune propriul model de relație între soți, propriul model de familie, de educație, de gospodărire, de viață socială, chiar de viață spirituală, din convingere sinceră, dar poate și datorită obișnuinței (iar perpetuarea acelui model ne-ar da un fel de siguranță) sau chiar din cauza orgoliului.

- tendința de a încerca să ținem totul sub control, să dorim să știm tot, să ni se spună tot, să fim consultați, să ni se ceară voie, cu varianta părerii că protecția, părerea și ajutorul nostru sunt indispensabile, până la nesfârșit.

- nesiguranța de sine, frica în fața unei schimbări majore, care ar putea aduce cu ele diminuarea propriului rol, învățarea unui rol nou și la asumarea unor noi răspunderi.

Unii dintre noi reacționează cu curaj și calm, căutând repere stabile pentru soluții potrivite în fiecare situație (ceea ce denotă că nu sunt doar maleabili, ci mai ales modești și realiști), dar alții devin agresivi, în timp ce alții demobilizează, coboară brațele și se izolează.

Bine ar fi să aparținem primului grup! Iar dacă nu se întâmplă spontan să fim modești, maleabili și realiști, am putea să căutăm reperele stabile acolo unde le găsim pe cele mai durabile, mai valabile și mai sigure, pe cele care ne apropie de adevărata noastră identitate, adică în iubirea și bunătatea cu care ne-a creat Dumnezeu, în planul Lui pentru noi. Isus Însuși ne învață să căutăm ieșirea din dilemele în care intrăm datorită "împietririi inimii" (Mt 19,8) în voința dintru început a lui Dumnezeu pentru bărbatul și femeia pe care i-a creat (Gen 1,27; 2,24; Mt 19, 3-9).

 

"Pentru aceea omul va părăsi tată și mamă, și se va alipi de femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup." (Gen 2, 24)

 

În puține cuvinte ni se spun lucruri esențiale pentru relațiile pe care le construim prin căsătorie. Căsătoria este precedată de stabilirea unui anumit raport între tine și părinții tăi, între tine și persoana cu care vrei să te căsătorești. Față de părinți te recunoști distinct, autonom, capabil să ai o viață a ta, să iei decizii, liber. Pentru a te uni cu persoana cu care te vei căsători, parcurgi un anumit drum, care te va separa de părinți, dar te va separa și de oricine altcineva - Sfânta Scriptură vorbește despre "femeia sa", adică de o persoană cu care ai un raport unic față oricare alta; este vorba de o alegere, care iarăși implică libertatea.

Eliberarea și libertatea... Există o accentuare mai mare a eliberării față de tată și mamă pentru că, în etapa dinaintea angajării personale pe drumul căsătoriei sau al vieții consacrate, este legătura noastră cea mai puternică.

Libertatea și eliberarea sunt condiții pentru o misiune cu adevărat vrednică de om, aceea de a iubi, aceea de a se dărui și de a duce mai departe darul vieții primit de la Dumnezeu. Când ne vorbește prima dată despre crearea omului (Gen 1, 27), Sfânta Scriptură ne atrage atenția asupra egalității în demnitate a bărbatului și a femeii, creați ambii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar și asupra deosebirii lor. De aceea, când citim despre singurătatea resimțită de Adam, nu poate fi vorba de o scădere a acestei demnități, de o împuținare a libertății sale sau a celei pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, ca ajutor potrivit (Gen 2, 18-24). Eva este os din oasele lui Adam și carne din carnea lui, chemată și ea de iubirea lui Dumnezeu la viață: egală în umanitate, nu o anexă, nu un instrument, ci doar diferită, liberă, alta. Sunt doi, pentru a fi una, sunt diferiți pentru a realiza o relație de potrivire, de complementaritate, care nu poate exista nici în cazul subordonării, nici în cazul identității indivizilor. Chiar dependența față de persoana cu care vrei să te căsătorești contrazice adevărata dăruire: numai cel liber poate trăi cu adevărat complementaritatea pe care se întemeiază unitatea celor doi.

 

Amenințări la adresa libertății

Să recunoaștem că, în momentul de mare schimbare, al căsătoriei, tocmai la nivelul libertății se petrec cele mai multe dintre greșelile care produc atâtea suferințe în familiile de origine ale celor doi și, bineînțeles, în noua familie: părinții, mai ales mama, își deschid cu greu brațele pentru a lăsa zbor liber fiului sau fiicei, spre propriul cuib; pasiunea, la rândul ei, are pretenția de a-l subjuga pe soț, respectiv pe soție, iar în raport cu părinții, chiar de a fi folosită ca armă de păstrare a întâietății în afecțiunea lui/ei. Să căutăm cele mai întâlnite încălcări ale libertății între părinții celor doi soți și aceștia, poate chiar între soți, pentru a identifica apoi câteva căi de a le depăși.(S-a conturat drept emblematic conflictul între soacră și noră și vom folosi schema în succinta noastră analiză, deși s-ar putea să descoperim că în altă parte se află cheia problemei).

Când fiul își face cunoscută părinților săi hotărârea de a se căsători, se confruntă, până și în cazurile "senine", cu o anume descumpănire: își vede părinții agitați, oarecum agresivi, află că nu ar fi tocmai momentul potrivit, că nu sunt îndeplinite anumite cerințe, că ar mai trebui așteptat. Încrederea pe care conta, pare că nu mai e atât de sigură.

Nimic mai firesc, pentru că este momentul în care trebuie să se verifice, fără repetiții prealabile, că dragostea părinților a fost generoasă, dăruită și că și-au crescut copilul pentru el însuși, pentru a fi autonom, de sine stătător, capabil de hotărâri majore și responsabile în privința stării sale de viață, să-și asume la rândul lui răspunderea unei familii, format să fie profesionist în meserie, matur în viața socială și creștin adult.

Șovăiala părinților ar trebui să fie curând înlocuită de conștientizarea semnificației momentului și de decizia curajoasă de a și-o asuma: iată, la aceasta am trudit, grija și munca noastră spre aceasta au tins, acestea sunt roadele. Fiul nostru nu mai e copil; și-a luat viața în propriile mâini. Avem încredere în maturitatea și în caracterul lui și îl respectăm. Timpul educației a trecut. De acum, nu vom înceta să-l iubim, dar prezența noastră în viața lui trebuie să se împuțineze, pentru a avea spațiul vital necesar spre a înflori în noua lui viață.

Nu e ușor să favorizezi desprinderea, căci de mare iubire e nevoie ca să lași pe cineva liber.(Avem ocazia să verificăm, după intensitatea efortului spiritual, imensul dar de iubire pe care ni l-a făcut Dumnezeu creându-ne liberi și să tindem spre aceeași iubire).

Uneori primează frica de schimbare, frica de "străina" adusă în familie și de influența ei asupra fiului, frica de a părăsi drumul bătătorit până atunci, pentru a porni mai departe, pe calea nouă, a părinților cu copii adulți, de unde aceștia se văd, dar mai de departe, de unde le putem face semn discret, de încurajare și de dragoste, dar nu mai mult. Expresia acestor temeri poate fi autoritarismul, adesea reclamat de tânăra familie: pretindem să se urmeze modelul nostru de familie și găsim mijloace să-l impunem. Dacă nu reușim, încercăm să-l prezentăm în lumina cea mai favorabilă, chiar să țesem mici intrigi prin care să-l determinăm pe fiul nostru să tânjească după stilul de viață de odinioară, ceea ce implicit înseamnă să înceteze efortul de a-și construi cu soția propria viață de familie, ba chiar să o vadă pe aceasta într-o lumină defavorabilă, în comparație cu mama și cu viața în familia de origine... De aici, până la denigrarea nurorii nu mai e decât un pas. Făcând așa, nici nu ne dăm seama că prin menținerea tutelei, prim prelungirea protecției materne până și în noua familie, ne tragem fiul înapoi, spre viața de copil necopt, neajutorat, nesigur de sine, că îi subminăm șansele de reușită în viață.

Avem de luptat și cu plăcerea propriei puteri, care ne împinge să ne folosim de experiența de viață și de locul pe care îl avem în familie în folosul nostru, pentru a fi cât mai aproape de frâiele puterii și ale deciziei, în detrimentul celor doi tineri, mai ales în detrimentul "nou-venitei."

Teama de o prezență prea masivă a soacrei în viața noii familii, o poate face pe noră să fie crispată și închisă, în defensivă sau chiar să fie dușmănoasă, agresivă și, întocmai ca în scenariul anterior, să caute orice prilej să-și pună soacra într-o lumină proastă, mai ales în ochii soțului, chiar dacă se mimează buna înțelegere. Ne începem construirea noii vieți pe demolarea lumii din care vine soțul, ceea ce îl lovește direct. În loc să clădim propria noastră lume, de la început lovim în unitatea conjugală.

Și nora poate accepta tutela soacrei, poate primi să renunțe la rolul ce îi revine în construirea propriului cămin, la asumarea răspunderilor de soție, de gospodină, apoi de mamă, la inițiative, fie din teama de a-i displace soțului, poate chiar soacrei, fie din frica imatură de răspundere sau din pură comoditate. Fără îndoială, în mijlocul greutăților și al lipsurilor, linia care desparte primirea ajutorului binevenit, dar sănătos, care nu știrbește autonomia tinerei familii, de dependența față de soacră sau alte ori de folosirea și exploatarea soacrei este foarte subțire! Fiul, la rândul lui, nu este, din păcate, imun la aceleași tentații, de a fi slab în fața susceptibilităților sau presiunilor, de a fugi de răspunderi, de a rămâne mai departe legat, într-o dependență imatură, de părinți sau de a rămâne pe spatele lor pentru a-i folosi, pur și simplu.

 

Reguli bune și necesare

La ceasul hotărârilor bune, în vederea bunei înțelegeri, soacre sau nurori, sigur ne-am spus:

NU fi dușmănoasă și agresivă. NU judeca .NU vorbi de rău. NU închipui scenarii negative . NU fi atotștiutoare și sfătoasă. NU fi omniprezentă și indispensabilă. NU fi susceptibilă. NU te închide în tine. NU te izola. NU te mulțumi cu aparența bunei înțelegeri.

FII calmă. FII discretă. FII blândă. FII comunicativă și transparentă. FII sensibilă la nevoi. FII delicată. FII binedispusă. FII maleabilă. FII prietenoasă. FII deschisă și simplă.

Totuși, cum revenim adesea la vechile greșeli, se cuvine să socotim că sunt într-adevăr reguli foarte bune, necesare oricărei relații și totuși nu sunt suficiente pentru bunul mers al vieții de familie.

 

Ce mai lipsește?

Dacă Îl rugăm din nou pe Dumnezeu să ne învețe și, după scurtele noastre reflecții, desprinse din experiența încărcată de emoții și pasiune a atâtor familii, ne întoarcem la cuvântul Său, ne surprinde simplitatea și claritatea planului lui Dumnezeu pentru fiecare pereche de soți și misiunea lor divină: dăruirea reciprocă în iubire rodnică să fie neîmpărțită, să fie totală și definitivă. Aceasta este calea noastră de sfințire și singura care ne poate conduce la fericire. Nici o ambiguitate aici. Orice interferență, orice intervenție, orice pretenție de a relativiza legătura dintre soți, orice inerție în a păstra intacte vechile legături de familie, lovește în unitatea căsătoriei, așa cum vrut-o Dumnezeu.

Sfântul Pavel, conștient că una din țintele predilecte ale diavolului este unitatea iubirii conjugale, sfătuiește cu dragoste de părinte sufletesc pe fiii și fiicele sale din toate generațiile să lucreze la susținerea căsătoriei. "Bătrânele(...) să fie povățuitoare de bine, ca să le învețe pe tinere să-i iubească soții și copiii, să fie cuminți, curate, gospodine, bune, supuse bărbaților lor, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să nu fie defăimat."(Tit 2,4-5)

Ne dăm seama, cu ajutorul acestui sfat că susținerea Sfintei Taine a Căsătoriei de către vârstnicii din familie, în aceeași măsură cu cei doi soți este sensul pozitiv și imperativ al cuvintelor: "Astfel omul își va lăsa tatăl și mama pentru a se uni cu femeia sa și vor deveni un singur trup."(Gen.2, 24) Am putea-o chiar numi Regula de aur a părinților celor doi soți.

Iată cum cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă să rămânem în registrul relativ al aspectelor psihologice ale relației dintre generațiile vârstnice și tinerii soți, ci ne așează în perspectiva înaltă, spirituală, a unei chemări la sfințire în căsătorie, la care și părinții pot și trebuie să conlucreze. Din această perspectivă, rolurile nu se suprapun, ci își vădesc unicitatea și specificul.

Însuflețită de dorința de a-și iubi fiul după voința lui Dumnezeu, mama nu va ezita să-și purifice dorința de dominare, iubirea posesivă, prelungirea protecției ei dincolo de vârsta cuvenită, încă înainte de momentul căsătoriei, înainte de a deveni soacră. Eliberarea fiului de sub tutela părinților se va petrece progresiv, pe măsura maturizării lui, pregătind terenul de încredere pentru primirea celei alese de le să-i fie soție. Aceasta este o pregătire de o viață, și nu o transformare ad hoc.

După căsătorie, mamei, devenită și soacră, îi va reveni să-și susțină din răsputeri fiul și nora în tot ce îi poate întări în dragostea unul față de altul și mai apoi și față de copii: punându-le în valoare calitățile și complementaritatea, însoțindu-i cu rugăciunea ei, creând ocazii de cât mai bună cunoaștere între familia de origine și noră, cultivând întâlnirile plăcute și punând cărămidă după cărămidă în construirea unei adevărate prietenii între ele, arătându-i recunoștință pentru că își face soțul fericit, încurajând-o în tot lucrul bun, fără zgârcenie.

Experiența ei de viață îi oferă mamei-soacre șansa de a contribui mai consistent la buna înțelegere dintre cele două familii: exercițiul mai îndelungat al micului joc cotidian al sacrificiilor mărunte care susțin dăruirea reciprocă în viața familială, o va ajuta să fie un instrument de pace, un ajutor discret, dar concret și generos; o va ajuta să ierte mai ușor decât cei tineri, să uite eventualele ofense, pentru a-i încuraja la bine.

Cucerită de încrederea soacrei, și nurorii îi va fi mai ușor să se apropie de ea, să-i descopere calitățile, care de altfel l-au format și pe soțul ei să fie acela de care s-a îndrăgostit. Nemaisimțindu-se amenințată în poziția ei de întâietate în inima soțului, își va arăta dragostea pe care i-o poartă acestuia, știind că nimic nu o poate face mai fericită pe mama-soacră decât iubirea lor reciprocă și nu-și va pune sub obroc propriile daruri cu care va lucra la clădirea vieții de familie, uitând de inhibiții și complexe.

Va ști să-și pună soacra în valoare în primul rând pentru ea însăși, dându-i prilejul să transmită mai departe tradițiile de familie, experiența ei bogată și să simtă că este de folos, că își are locul ei în afecțiunea copiilor și a nepoților, ceea ce va însemna și un semn de iubire față de propriul soț.

Avem nevoie unii de alții în drumul nostru spre fericirea pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, iar harul Lui, care ne va ajuta să ajungem acolo, va îmbrăca în lumină și relația dintre nurori și soacre.

 

Pare Paradisul? Nu e de mirare, căci legea familiei creștine din Paradis vine și la Paradis ne cheamă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire