pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

DIN COPILĂRIA UNEI SFINTE
SFÂNTA TEREZA A PRUNCULUI ISUS VĂZUTĂ DE CĂTRE MAMA EI, VENERABILA ZÉLIE MARTIN
Andrei Goția

Dominic Savio: lectia sfintenieiCuprinsGiulgiul din Torino

 

Introducere

Sunt puțini sfinții cărora li se cunoaște copilăria. În cazul lui Isus Însuși, în afară de momentul Nașterii, al prezentării și al regăsirii în templu, nu știm aproape nimic despre anii copilăriei, iar despre copilăria Sfintei Fecioare ori a Sfântului Iosif Evangheliile nu menționează nimic. În fața acestei discreții a Sfintei Providențe privind copilăria Fiului lui Dumnezeu ori a părinților Lui, nu putem decât să ne simțim copleșiți!

Dar aceeași Sfântă Providență a dorit să fie cunoscute și exemple de familii creștine, precum familia Martin, în care s-a născut în 2 ianuarie 1873 Marie-Françoise Thérèse, viitoarea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Patroană a Franței, a Misionarilor și Doctor al Bisericii, despre a cărei copilărie avem date bogate, din corespondența mamei ei, Zélie Martin.

D-na Martin, născută Guérin în 23 decembrie 1831, educată la călugărițe, era o iscusită dantelăreasă și își va deschide o mică întreprindere de dantelă pe cont propriu. Crezând la început că are vocație la călugărie, se va căsători relativ târziu, în 1858, cu Louis Martin, un ceasornicar, cu care va avea nouă copii, dintre care patru mor la vârste fragede. Toți copiii, atât fete cât și băieți, dintre care Tereza era ultima, vor avea ca prim prenume Maria. În octombrie 1876, d-na Martin își descoperă un cancer mamar care o va duce la moarte în 28 august 1877.

Între grijile cu creșterea copiilor și conducerea întreprinderii de dantelă, d-na Martin își găsește suficient timp să scrie numeroase scrisori, dintre care peste două sute au fost reunite în volumul "Correspondance familiale" (1863-1877), Carmel de Lisieux 1958, din care vom cita fragmentar în acest articol. O fericită coincidență face ca anul acesta să se împlinească zece ani de la declararea ca venerabili (prima etapă a procesului de canonizare) a soților Martin de către Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea în 26 martie 1994.

 

În așteptarea Terezei. Primul ei an de viață

Într-o scrisoare din 21 iulie 1872, adresată fratelui și cumnatei ei, d-na Martin le scrie că așteaptă al nouălea copil. Cel de al optulea copil, o fetiță, murise în 1870 la mai puțin de trei luni. Marcată de atâta suferință, d-na Martin nu arată decât un optimism moderat:

"Trebuie să vă anunț un eveniment care va avea loc probabil la sfârșitul anului, dar asta nu mă privește deocamdată decât pe mine. Totuși, m-aș bucura să știu că voi putea ajunge să cresc această mică făptură care urmează să se instaleze în căminul nostru; atâta timp cât vom fi amândouă în viață, știu că nu se va duce.

Mă simt mai bine decât data trecută, am poftă de mâncare și nu am febră deloc. Sper ca acest copil să vină bine, nenorocirea nu bate mereu la aceeași poartă, în sfârșit, facă-se voia Domnului!"

După mai bine de cinci luni, fericita mamă îi scrie cumnatei ei în 3 ianuarie 1873:

"Fetița mea s-a născut ieri, joi, la 11:30 noaptea. E tare puternică și sănătoasă, mi se spune că are opt livre (în jur de trei kilograme șase sute de grame, n. tr.), să zicem că are șase, nu e rău; e tare drăguță.

Sunt foarte mulțumită. Totuși, în primul moment, am fost surprinsă, căci mă așteptam să am un băiat! Îmi închipuisem asta în ultimele două luni, pentru că o simțeam mult mai puternică decât ceilalți copii ai mei.

Nu am suferit decât o jumătate de oră, ceea ce am simțit înainte nu e de pus la socoteală. Va fi botezată mâine, sâmbătă, nu mai lipsiți decât voi toți ca sărbătoarea să fie completă."

Dacă sunt unele minți pioase care-și închipuie că sfinții, de când se nasc, sărută crucea, spun Rozarul și au un comportament angelic, o scrisoare din 16 ianuarie 1873 către cumnata d-nei Martin vine să risipească aceste prejudecăți, confirmând, o dată în plus, că sfințenia nu ne face mai puțin oameni, ci, dimpotrivă, ne împlinește:

"Începusem să o alăptez, și, temându-mă că nu va fi destul, voiam să mă ajut cu biberonul. Asta a mers foarte bine până duminică, dar faimosul biberon a stricat totul, mi-a fost imposibil să o fac să ia sânul din nou. Am încercat în toate felurile, am lăsat-o să flămânzească, plângea să ți se facă milă, a trebuit să cedez.

(...) Micuța nu e deloc dificilă ziua, dar noaptea ne face adesea să plătim scump comportamentul bun din timpul zilei. Ieri seară, am ținut-o până la unsprezece și jumătate, nu mai puteam de oboseală; după aceea, din fericire, nu a făcut decât să doarmă.

Pe fetiță o cheamă Tereza, ca pe ultima, toți îmi spun că e frumoasă, surâde deja. Mi-am dat seama pentru prima dată marți. Am crezut că mă înșel, dar ieri, nu mai era loc de îndoială; m-a privit foarte atentă, apoi mi-a tras un zâmbet fermecător."

În martie același an, Tereza trebuie deja să fie alăptată de o doică. Starea sănătății ei se înrăutățește, dă toate semnele de boală arătate de ceilalți copii înainte de a muri, iar mama ei e disperată. Aleargă într-o dimineață după doică, dar fetița nu vrea să mănânce. Atunci, scrie d-na Martin cumnatei ei,

"Am urcat repede în camera mea, am îngenuncheat la picioarele Sf. Iosif și i-am cerut harul ca micuța să se însănătoșească, dar resemnându-mă în fața voii lui Dumnezeu, dacă ar dori să o ia la El. Nu plâng des, dar lacrimile îmi curgeau în timp ce făceam această rugăciune.

Nu știam dacă să cobor... în sfârșit, m-am hotărât. Și, ce să văd? Fetița sugea din toată inima. N-a lăsat sânul decât pe la unu după-masa; a refuzat câteva înghițituri și a căzut ca moartă pe doică.

Eram cinci în jurul ei. Toți eram încremeniți; o lucrătoare plângea, eu simțeam că-mi îngheață sângele. Micuța nu părea să răsufle. Nu puteam descoperi vreun semn de viață, nu se vedea nimic, dar era atât de calmă, de liniștită, încât Îi mulțumeam Bunului Dumnezeu că a făcut-o să moară așa de ușor.

În sfârșit, trece un sfert de oră, micuța mea Tereza își deschide ochii și începe să zâmbească. Din momentul acela, a fost complet vindecată, arată din nou bine și e veselă iar; de atunci, totul s-a îmbunătățit.

(...) Îți doresc din toată inima să nu ai niciodată copii în starea asta, nu știi ce să faci, te temi că nu le dai ce le trebuie, e o angoasă continuă. Trebuie să treci prin asta ca să înțelegi ce înseamnă chinul ăsta, nu știu dacă Purgatorul e mai rău; suferi, e adevărat, dar, cel puțin, știi cum să faci față. În sfârșit, s-a sfârșit încă o încercare grea."

Se aud uneori soți care se plâng că, după ani de conviețuire, iubirea dintre ei s-a sfârșit, că nu mai simt nimic unul pentru celălalt, că s-au săturat unul de celălalt. Familia Martin a fost greu încercată prin moartea a patru dintre copii, Tereza era un copil bolnăvicios și foarte sensibil și, cu toate astea, după cincisprezece ani de căsătorie atât de dificili, d-na Martin, aflată în călătorie, îi scrie soțului ei următoarele rânduri în 31 august 1873:

"Sunt tare nerăbdătoare să fiu alături de tine, dragul meu Louis; te iubesc din toată inima, și simt că afecțiunea mea pentru tine încă se dublează cu lipsa prezenței tale pe care o încerc; mi-ar fi imposibil să trăiesc departe de tine."

 

Tereza crește

"Micuța mea Tereza," îi scrie d-na Martin cumnatei ei în 8 noiembrie 1874, "devine din ce în ce mai drăguță, ciripește de dimineață până seara; ne cântă cântecele, dar trebuie să fii obișnuit cu ele ca să le înțelegi; e tare inteligentă și-și face rugăciunea ca un îngeraș, e ideal!"

Tereza arată o atracție deosebită față de Sfânta Liturghie, deși nu are încă trei ani, după cum scrie mama ei mătușii fetiței, în 14 martie 1875, un an jubiliar:

"Micuța Tereza e bine în continuare, are o față înfloritoare; e tare inteligentă și avem conversații tare amuzante. Știe deja să se roage Bunului Dumnezeu. Toate duminicile, merge la o parte din vecernie și, dacă din greșeală uităm să o ducem, plânge neconsolată.

Acum câteva săptămâni, am dus-o la plimbare duminica după-masa. Nu fusese la Litulghie, cum zice ea. Când ne-am întors, a început să plângă tare, zicând că voia să meargă la Liturghie; a deschis ușa și a fugit în ploaia care cădea cu găleata, în direcția bisericii. Am fugit după ea să o aducem în casă și hohotele ei de plâns au durat o oră bună."

Candoarea cu care copiii înțeleg relația cu Dumnezeu e dezarmantă și le deschide adesea adulților ochii asupra unor realități neînțelese până atunci. Iată un exemplu din 5 decembrie 1875 despre seninătatea cu care Tereza vedea moartea și viața veșnică:

"Copila e un drăcușor fără pereche; tocmai mă mângâia, când mi-a zis că-mi dorește moartea: 'O, ce mult aș vrea să mori, mămico!' O cerți, iar ea zice: 'Ca să mergi în cer, pentru că tu spui că trebuie să mori ca să poți merge acolo.' Îi dorește și tatălui ei moartea, când o cuprind excesele ei de iubire."

Adesea părinții, preocupați în mod serios de felul cum le cresc copiii, se îngrijorează de ceea ce spun sau fac odraslele și trag concluzii alarmate asupra caracterului lor, mai ales când îi compară între ei. D-na Martin nu face excepție, iar fragmentul de mai jos, dintr-o scrisoare din 14 mai 1876 către Pauline, sora mai mare a Terezei, e o mărturie a iubirii de mamă care vrea să aibă copii buni:

"Micuța mea Céline trage spre virtute cu totul, e sentimentul intim al ființei ei, are un suflet curat și are oroare de rău. Cu nevăstuica nu prea știm cum va fi, e așa de mică, de zăpăcită, e de o inteligență superioară Célinei, dar mai puțin blândă și mai ales de o încăpățânare aproape invincibilă; când spune 'nu' nimic nu o poate face să cedeze; dacă o pui o zi în pivniță, ar fi în stare mai curând să se culce acolo decât să zică 'da'."

Cei care citesc "Istoria unui suflet", autobiografia Sf. Tereza, descoperă, printre altele, o trăsătură specifică acestei sfinte: ingeniozitatea spirituală. De la primele pagini, aflăm de dorința Terezei de a fi sfântă și de micimea pe care și-o descoperă în comparație cu alți sfinți "mari". În loc să se descurajeze, Tereza găsește o cale "mică" a sfințeniei, proprie ei, aceea de a se abandona în mâinile lui Isus și de a fructifica fiecare mică și aparent neînsemnată ocazie de a se apropia de El. Această ingeniozitate se manifesta din copilărie, după cum aflăm dintr-o scrisoare din 29 octombrie 1876:

"Micuța Tereza mă întreba zilele trecute dacă va merge în cer. I-am răspuns că da, dacă e foarte cuminte, ea îmi răspunde: 'Da, dar dacă n-am fost bunuță voi merge în iad... dar eu știu bine ce voi face, o să zbor cu tine care vei fi în cer, cum o să mă prindă Bunul Dumnezeu?... O să mă ții strâns în brațe.' Am văzut în ochii ei că era convinsă că Bunul Dumnezeu nu îi putea face nimic dacă era în mâinile mamei ei..."

Cancerul la sân al d-nei Martin începuse deja să se manifeste din octombrie, dar această femeie curajoasă și profund credincioasă nu disperă, ci se încredințează încă mai mult Bunului Dumnezeu. În ajunul Crăciunului, același an, îi scrie soțului ei, încercând să-l liniștească:

"Doctorul Notta e de părere că e foarte regretabil că, de la început, n-am făcut operația, dar acum e prea târziu. Totuși, pare să zică că voi putea merge mult timp așa. Deci, să ne punem în mâinile Bunului Dumnezeu, El știe mai bine decât noi ce trebuie: 'El rănește și tot El oblojește.' Voi merge la Lourdes cu primul pelerinaj, și sper că Sfânta Fecioară o să mă vindece, dacă e necesar. Până atunci, să fim liniștiți."

O săptămână mai târziu, în ajunul Anului Nou, îi scrie cumnatei ei:

"Iată deci că a trecut încă un an... Eu nu-l regret deloc, aștept cu nerăbdare sfârșitul următorului; totuși, n-am deloc motiv să mă bucur să văd că timpul trece, dar sunt ca și copiii care nu se îngrijorează de ziua de mâine, aștept întotdeauna ceva bun.

(...) În ceea ce mă privește, încerc să mă convertesc; dar nu reușesc să ajung la capăt; e foarte adevărat că murim cum am trăit, nu putem merge contra curentului când dorim. Te asigur că-mi dau seama, uneori mă descurajez. Totuși, se spune că nu e nevoie decât de o clipă ca să faci dintr-un damnat un sfânt, dar eu cred că nu e decât un sfințișor mic-mic! În sfârșit, trebuie să fie de toate felurile."

D-na Martin nu va apuca sfârșitul anului 1877, cum spera. Optimismul moderat al unei condamnate la moarte, cum se știe mama Terezei, impresionează, dacă ne gândim că încă nu avea patruzeci și șase de ani, și știa că lasă în urmă un soț și cinci fete. După cum vedem din această scrisoare, calea copilăriei spirituale pe care viitoarea sfântă o va face cunoscută se trăia în familie. Tendința echilibrată spre perfecțiune, efortul de transformare personală, realismul în fața limitelor proprii, intuiția că fiecare este chemat la sfințenie în felul său, sunt toate elemente pe care le vom regăsi la Sfânta Tereza. Sfințenia nu este genetică, dar sfințenia părinților o pregătește cu siguranță pe cea a copiilor.

 

Tereza la patru ani. Ultimul an de viață al mamei

Inteligența spirituală a Terezei, vizibilă deja înainte, se ascute pe măsură ce fetița crește. Iată cu câtă simplitate rezolvă problema prezenței reale a lui Isus în Sfânta Euharistie:

"Are replici foarte neașteptate pentru vârsta ei; se arată mai înaintată decât Céline, care e de două ori mai mare. Céline zicea zilele trecute: 'Cum se face că Bunul Dumnezeu poate să fie într-o ostie așa de mică?' Micuța i-a zis: 'Nu-i așa de mirare pentru că Bunul Dumnezeu e atotputernic!' - 'Ce înseamnă atotputernic?' - 'Păi, că face tot ce vrea!..."

Ultima scrisoare a d-nei Martin, scrisă cu mai puțin de două săptămâni înaintea morții și adresată fratelui ei, confirmă această viața simplă, trăită cu încredere deplină în Dumnezeu și în Maica Sfântă:

"Ce vrei? Dacă Sfânta Fecioară nu mă vindecă, înseamnă că timpul meu a trecut și că Bunul Dumnezeu vrea să mă odihnesc în altă parte decât pe pământ..."

Închei aceste rânduri cu o mărturie a sfintei despre mama ei din "Istoria unui suflet", unde Tereza își explică astfel faptul că Dumnezeu i-a deschis inteligența foarte devreme:

"Fără îndoială, Isus dorea, în iubirea Lui, să mă facă să-mi cunosc Mama incomparabilă pe care mi-o dăduse, dar pe care mâna Lui Dumnezeiască se grăbea să o încoroneze în cer!..."

Sfânta Tereza și părinții ei să ne mijlocească de la Bunul Dumnezeu harul de a avea familii sfinte!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire