pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - supliment la 02/2004 

TIMPUL PASCAL OGLINDIT ÎN MUZICĂ
Dorina - Tereza Gorgan

Durerea: enigma sau misterCuprinsDespre moarte si inviere, fara ocolisuri

 

În credință, și apoi în reflectarea acesteia în artă, sensurile morții și învierii lui Cristos se intersectează. Isus a murit pentru a învia. Moartea sa a fost și este condiția învierii, a vieții veșnice: Isus a murit fiindcă ne-a iubit. Și prin aceasta ne dă șansa de a deveni eterni, fiindcă "doar moartea mută e semnul ne-ndoielnic al iubirii" (L. Rossi - Cantată).

Isus, prin jertfa Sa pentru noi, ne-a angajat să luptăm neîncetat împotriva răului. Prin nesfârșita Iubire, cu umilință, devenim ucenicii Mântuitorului. Muzica, arta în general, ne poate facilita drumul spre acest ideal.

Am fost în întuneric. Prin Sărbătoarea pascală ieșim din nou la lumină. De la momentele plângerii din Săptămâna Mare (Prohodul), trecem la bucuria și exaltarea slujbei de Înviere. Ziua de Paști este spectrul luminos, cu infinite raze, care lasă roata vieții să se învârtă în voie, fără a cădea în defensivă, depășind opreliștile, stavilele sau zidurile care ne-ar împiedica eliberarea sufletului și dorința lui de înălțare.

Iubirea evanghelică ne face să privim în alt mod valoarea omului - ca pe o ființă orientată spre veșnicie. Simțim aceasta cu tărie în ziua Învierii. Cristos calcă pe moarte, se ridică deasupra tuturor suferințelor și ne face în acest fel să aspirăm și noi, fragile mădulare ale Sale, spre sfințenie și spre sublim.

Moartea și Învierea lui Isus sunt cutremurătoare pentru oameni! Depășesc înțelegerea umană: ființa lui Isus, om și Dumnezeu "în cele ce sunt", devin "ființă în ființă, viață în Domnul" (Sf. Augustin).

Isus înviat ne-a oferit darul prețios al iubirii Sale, iubire divină care încorporează exemplar triunghiul: eu, noi, Dumnezeu. Eu și tu - ca ființe individuale - ne deschidem spre lumea ce ne înconjoară. Relația cu semenii o înțelegem ca pe o libertate condiționată de echilibrul credinței, de statornicia normelor, a determinărilor și principiilor noastre religioase, într-o permanentă șlefuire, cizelare personală.

Muzica, prin sunet și armonie, trezește în noi o multitudine de trăiri, de emoții pe care le putem întipări, în mod tainic, în blocul credinței noastre. Să lăsăm în aceste zile dangătul clopotelor de Paști să ne inunde sufletele, permițându-ne să privim toate cele care ne înconjoară, cu ochii inimii, care văd dincolo de cei trupești.

Prin macii înfloriți,
visând la zborurile vieții,
opresc cocoșul
ca să cânte,
trădare-n veci să nu mai fie !

Și măcinând
din spic
sămânț-arzândă
-fir cu fir-
eu las acum
cocoșul
ca să cânte,
uitarea
binecuvântată
ca să vie!

D.T.Gorgan

Originea și evoluția muzicii pascale

Moto:
"O, Salvatorul nostru, ar fi cu putință
ca prin suferința și martiriul Tău
să accedem și noi, asemenea Ție,
la Împărăția Cerurilor?"
(J.S.Bach - Patimile după Ioan (nr. 32)

Încă din vechime, zbuciumul și suferințele îndurate de Isus în Săptămâna Sfântă, ca și momentul Învierii Sale au constituit o puternică sursă de inspirație pentru muzicieni. Formele muzicale care tratează acest subiect sunt cunoscute astăzi sub denumirea de pasiuni sau patimi și s-au cristalizat în istoria muzicii în perioada Barocă (sec. XVIII), când muzica pătimirilor lui Cristos a atins apogeul. (1)

Însă embrionul acestui gen muzical îl întâlnim încă din secolul al IV-lea. Deja pentru creștinii din primele secole, misterele pătimirii au reprezentat un moment unic, căruia i se dedicau în totalitate. În cadrul serviciului religios, cu ocazia săptămânii premergătoare Paștilor, intervine recitarea textelor specifice, dublată de psalmodierea cu tropi. Tropii indicau terminațiile unor toni psalmorum. Casiodor numea acești tropi "vocalize", aparținând melodiei melismatice, adică intonării mai multor sunete pe aceeași silabă.

Cântecul liturgic de tip gregorian (sec VI-XI) introducea tropi care reprezentau interpolări sau transformări ale textului biblic (cu replici ce se înmulțesc treptat), ca amplificări melodice preexistente în dialogul cântat la liturghia de Paști. De pildă, Dominus Redemptor, Et dicebant ad invicem, Dixit Dominus, Laudate pueri Dominum, Prae timore autem, Christus resurgens, De ore prudentis, Magnificat, Pax vobis ego sum, sunt titluri de psalmus, antiphona, capitulum, responsorium, compuse în stil polifonic.

Misterul medieval sinonim cu drama liturgică va fi tipul de muzică ce se dezvoltă între secolele X-XIII în cadrul slujbei religioase catolice, prin care este redată în mod tot mai plastic și convingător drama răstignirii.

Creatori anonimi au imaginat adevărate spectacole care aveau loc în interiorul bisericii. Istoria crucificării era citită la început de către preot. Din secolul XII, textul liturgic era narat de trei soliști. Alternativ apar recitative și arii cu melodii monodice, asemănătoare cu cele ale trubadurilor și truverilor și care reprezentau un dialog responsorial între clerici și laici. O astfel de "Pasiune" responsorială apare în lucrarea "Eton Choirbook" a compozitorului englez John Davy ("Pasiunea după Matei" - 1490).

Înainte de aceasta (în 1264) exista la Roma una Compagna del Gonfalone, o companie care a primit autorizația să reprezinte suferințele lui Isus prin spectacole cântate. În Bavaria, germanii aveau "Pasiunile" lui Oberammergau.

Din formele polifonice specifice perioadei va apare "Pasiunea" - motet. Cântecul polifonic acaparează cuvântul, îl modelează după noi principii creatoare. Se schimbă și atitudinea față de termenul de "Pasiune", care ilustra, așa cum arată Sfântul Augustin, dogma iertării păcatelor.

În secolele XV - XVI este introdus corul, al cărui rol se amplifică treptat. Jakob Obrecht, Orlando di Lasso și Joachim von Burgk compun "Pasiuni" a capella. Din 1500 abundă literatura patimilor, din necesitatea "punerii pe muzică" a istoriei biblice, cu text de preferință în limba latină. În 1561, Antonio Scandello compune "Pasiunea după Ioan", o piesă pe patru voci, cu muzică foarte expresivă, în stil madrigalistic. La Johann Walter corul are dublu rol: de comentariu și de participare afectivă. Cantorul german Demantius (1630), la fel ca Selle (în "Pasiunea după Ioan") ni-l prezintă pe Isus prin intermediul unei voci grave.

Suportul muzical se amplifică în secolul XVII prin adăugarea grupului instrumental format din două viori și patru viole da gamba. Recitativul este acompaniat de un bas continuu (basso per organo), iar ariile și corurile de către orchestră. La sfârșitul vieții sale, Heinrich Schutz scrie, pe parcursul a zece ani (1660 - 1670) trei "Pasiuni" (după Matei, Luca și Ioan), în care folosește o mare bogăție de melisme, pentru a "picta" cu ele anumite cuvinte individuale. Produce astfel efecte realiste, ca de exemplu cântatul cocoșului în scena cu Sfântul Petru.

Se spune că muzica "Pasiunilor" este austeră, dar această opinie nu se justifică în cazul celor de mari dimensiuni, scrise sub formă de oratoriu. Este o fază avansată și extrem de expresivă pentru stilul dramatic al secolului XVII. Lucrarea compozitorului italian Michelangelo Capellini intitulată "Lamentația Sfintei Maria Magdalena și a Sfântului Ioan la moartea lui Isus Cristos" (1627) ni se prezintă în stil recitativ. Ideea utilizării recitativului liric și a arioso -ului în dialogul religios este pusă în valoare de Luigi Rossi în "Oratoriu pentru Săptămâna Sfântă" (1640-1650).

Diferențele nuanțate dintre caracterele personajelor care apar în textele pascale, sunt ingenios reliefate de compozitorii germani prin acompaniamentul de continuo sau de ansamblu instrumental. În lucrarea "Ultimele șapte cuvinte ale lui Isus pe cruce" (1645) H. Schutz gândește textul prin intermediul unui tenor acompaniat de un grup de viole. Este primul compozitor care își permite să introducă versete din alte imnuri sau comentarii libere legate de acțiune și de sentimentele care l-au pătruns în momentul creației.

În Anglia William Byrd și în Spania Toma Luis da Victoria practică o artă psalmodică, mai degrabă sobră, cumpătată și severă, mai ales dacă o comparăm cu arta italianului Alessandro Scarlatti, care, la Napoli, folosește cadrul formal al oratoriului roman, favorizând astfel virtuozitatea vocală a scenei lirice.

Dacă "Patimile" au fost un timp un gen insuficient definit, apropierea de oratoriu va da acestor lucrări un contur mai pronunțat. "Pasiunea" - oratoriu devine tipică pentru perioada 1700-1750. Nota patetică atât de necesară în evocarea suferințelor lui Cristos în ultimele ore ale vieții Sale, conferă superioritate acestei forme, care se perfecționează simțitor. În secolul XVIII, "Pasiunea" devine și o cantată mai amplă. O întâlnim la curtea Vienei prin persoana lui Caldara. Apoi la Johann Mattheson, la K.H. Graun în "Der Tod Jesu" (1755), la Keiser și la elevul său G. Fr. Händel. G. Ph. Telemann, compozitor și organist german, în cele 44 de "Pasiuni" ale sale, ne revelează sensul profund al dramei Mântuitorului. Corul este un comentator viu, activ și dinamic. Profilul melodic este pregnant, susținut inseparabil de structura ritmică, armonică, polifonică și orchestrală.

Prin lucrările genialului Johann Sebastian Bach, "Pasiunea" va atinge apogeul. El reușește în mod inefabil să îmbine, la o înaltă tensiune dramatică, textul biblic și coralul, aria lirică și corurile dramatice. Ca atare, genul "Pasiunilor" este strâns legat de numele lui Bach, care dă acestor creații o triplă semnificație: istorică, etico-estetică și muzicală. Forma amplă a "Pasiunii"- oratoriu pe care o adoptă, îmbină expresivul cu declamatoriul, textul cântat cu acompaniamentul instrumental, printr-o originală vehiculare a ethosului biblico-liturgic. Dimensiunea contemplativă este aici de o profunzime impresionantă. A fost posibil să se nască astfel de lucrări, cunoscând pietatea, sensibilitatea religioasă și sentimentele de devoțiune ale lui Bach față de Dumnezeu.

Dintre cele cinci "Pasiuni" compuse de Bach, două au rămas binecunoscute prin forța lor expresivă incomparabilă. Pasiunea după Ioan (Johannespassion) și Pasiunea după Matei (Mathäeuspassion). Prima dintre ele este scrisă pentru cvartet sau cvintet de soliști vocali, cor și orchestră și folosește, pe lângă textul evanghelic și textele poemului semnat de B.H. Brockes. "Pasiunea" după Matei a fost șlefuită și revăzută în mai multe rânduri (între 1727 și 1736). Textele adăugate sunt ale lui Picander. Bogăția polifonică îmbinată cu invenția melodică, sobră, originală, este susținută de un impresionant ansamblu vocal-instrumental: cvartet sau cvintet de soliști (în care rolul lui Isus îi revine basului), cor de copii, cor mixt și orchestră dublă.

Tot din creația bachiană amintim Cantata de Paști, încredințată în mod special doar corului. O altă cantată - "Actus tragicus" pentru patru soliști, cor mixt și orchestră de cameră își propune să ilustreze cu curaj, saltul de la moarte la viața eternă: "Timpul Domnului este un timp neîntrecut". Finalul lucrării ne oferă o lume sonoră a bucuriei totale, debordante, cu succesiuni de expuneri încununate de perorații care reunesc toate vocile și instrumentele: "Forța divină să ne facă victorioși!" Intervenția delicată, ca un ecou, a flautelor și violelor, pare să fie mâna plină de blândețe a lui Isus, care ne binecuvântează prin această minunată mărturie de credință creștină.

Prin muzica sa sublimă, Bach reușește să transforme evenimentul dramatic al morții lui Isus într-o perpetuă poezie înălțătoare, în care durerea nu numai că este anihilată, ci este transpusă pe un plan metafizic:

"Mormântul care ți-a fost destinat
nu mai cuprinde suferința.
El este cel care acum îmi deschide
Înaltul Cerului și îmi închide
Porțile infernului.
- Luați aripile credinței voastre și fugiți!
- Unde?
- Pe colinele și înălțimile credinței,
care, deja de sus, vă salută!"
(Pasiunea după Ioan, nr. 39-40)

În totalitatea ei, literatura muzicală pascală, cuprinzând motete, imnuri, cantate, oratorii, pasiuni, misse, ne oferă posibilitatea de a savura tot ceea ce se ascunde dincolo de note, de sunete, de interpreți sau de compozitori, ne face să surprindem aura muzicii adevărate, născută în momente de efuziune mistică. O asemenea muzică preschimbă slăbiciunile noastre omenești în adevărate clipe de extaz.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire