pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - supliment la 02/2004 

MESAJULUI PAPEI PENTRU POSTUL MARE VĂZUT DE...
Mons. Vladimir Petercă, Dragoș Mihalcea, Dan Catană

Calea Crucii - Calea MantuiriiCuprinsCalendarul familiei pentru Postul Mare

 

"Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește" (Mt 18, 5)

"Cu sugestivul rit al impunerii cenușii începe timpul sacru al Postului Mare, de-a lungul căruia liturgia le adresează din nou credincioșilor chemarea la o convertire radicală, plină de încredere în milostivirea divină" - cu aceste cuvinte își începe Sfântul Părinte Mesajul pentru Postul Mare 2004, propunând ca temă de meditație copilul ca simbol evanghelic predilect. Am cerut câteva comentarii, reflecții din experiența personală de viață, pe marginea "Mesajului": unui profesor și biblist, unei familii și unui medic pediatru. Monseniorul Vladimir Petercă, rectorul Institutului Teologic Sfânta Tereza din București comentează două aspecte principale propuse de "Mesaj": copilul așa cum este văzut și "predicat" de Isus, ca "vârstă" sufletească necesară celor ce vor să intre în Împărăția lui Dumnezeu, ca model sufletesc al convertirii, dar și condiția copilului în timpurile noastre.

 

Grija pentru cei mici!

Ne impresionează nespus de mult mesajul din acest an al Sfântului Părinte Papa cu prilejul Postului Mare. Este un mesaj care pleacă de la inima unui Părinte privind către milioanele de inimi plăpânde și fără apărare. Fără îndoială, mesajul este în primul rând un prilej de a ne gândi mai mult la modul în care ne comportăm cu copiii, speranța zilei de mâine, în familiile noastre, în societate, dar și în Biserică. În toate aceste trei instituții, copiii ar trebui să ocupe un loc predilect, "pentru simplitatea și bucuria lor de a trăi, pentru spontaneitatea și credința lor plină de uimire", după cum afirma Sfântul Părinte cu un alt prilej. Mesajul abordează o temă de mare actualitate și la noi, dacă privim la politica actuală lipsită de inimă pentru cei mici: au fost lăsați să treacă ani și ani fără să se realizeze ceva concret, mai ales pe plan juridic, pentru copii. Este trist să constați că au ajuns să se îngrijească străini inimoși de prezentul și de soarta copiilor de la noi. Glasul copiilor nedoriți strigă către cer, iar Domnul îl va asculta, cu siguranță!

Este semnificativ modul în care Biblia de la Ierusalim, traducerea cu cea mai mare autoritate făcută vreodată, intitulează întregul context al versetului în studiu, ca alcătuind un discurs ecleziastic, adică privind îndeaproape viața Bisericii. Temele pe care Isus le abordează aici sunt mai mult decât concludente: scandalul, oaia pierdută, îndrumarea frățească, rugăciunea în unire, iertarea aproapelui și pilda datornicului neîndurător. În partea de început a acestui text mai lung, Isus abordează tema atât de dureroasă pentru mulți dintre noi, folosind de cinci ori expresia copilul sau acest copilaș. Dincolo de faptul că acest lucru arată cât de mult iubește Isus copiii, ne vedem îndemnați să redimensionăm universul nostru. Mulți dintre noi am uitat poate, că nu noi suntem totul, că nu nouă ni se cuvine totul, de aceea și întrebarea: cine este cel mai mare? Este o întrebare răscolitoare pentru conștiințele noastre, pentru cei care am uitat de mult că nu trăim numai pentru noi înșine, ci dimpotrivă, depindem de cel de lângă noi. Trăim într-o comunitate de oameni. Oare acest lucru nu ne mai spune nimic?

Sunt lăudabile cuvintele pline de îmbărbătare, pe care Sfântul Părinte le adresează persoanelor, puține la număr, care de mult și-au dedicat viața celor mici, cu toată dăruirea: "Mă gândesc cu o admirație plină de recunoștință la aceia care se îngrijesc de formarea copiilor aflați în dificultate și care ușurează suferințele copiilor și ale rudelor lor provocate de conflicte și de violență, de lipsa de hrană și de apă, de o emigrare forțată și de atâtea forme de nedreptate existente în lume!"

Nimic nu este mai convingător decât fapta bună săvârșită la timpul potrivit. Ea vorbește de la sine. În plus, este un drept al copiilor să beneficieze de un cuvânt bun și de un exemplu grăitor din partea părinților, din partea învățătorilor, din partea noastră, a tuturor. Copiii trebuie să simtă mereu aproape mâna care-i conduce și inima care-i mângâie. Ne-am rugat noi vreodată lui Dumnezeu să ne ajute să îndeplinim aceste datorii cu adevărat nobile? Ele ne onorează cu adevărat.

Isus folosește verbul "a primi". El nu face nici un compromis, ci ne îndeamnă pur și simplu să ne schimbăm însăși maniera de a fi și de a gândi. Atunci când este vorba de copii sau, cum spune textul nostru, "de un singur copil", trebuie să ne schimbăm, primind tot ce avem de învățat de la cei mici: dragoste neprefăcută, bucurie sinceră, răbdare îngăduitoare, bunăvoință față de toți, bunătate, încredere, blândețe etc. În fața unui copil trebuie să ne plecăm întotdeauna fruntea. De aceea Isus ne provoacă parcă, «cine primește un copil în numele Meu, pe mine mă primește», iar în alt loc continuă aceeași idee, «iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe Acela care m-a trimis», adică pe însuși Dumnezeu.

 

Continuând firul meditației conduse de Monseniorul Vladimir Petercă, este cazul să cităm încă un pasaj din Mesajul Sfântului Părinte, în care se vorbește tocmai de această "relație" cu Dumnezeu, amintindu-ne că Isus este cel care ne-a învățat să ne rugăm, să devenim copii care se încredințează Tatălui ceresc: "Cu simplitatea tipică copiilor ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i, așa cum ne-a învățat Isus 'Abba', Tată, în rugăciunea 'Tatăl nostru'. Tatăl nostru! Să repetăm des, în timpul Postului Mare, această rugăciune, să o repetăm cu imbold lăuntric. Spunându-i lui Dumnezeu 'Tatăl nostru', ne vom da seama că suntem fiii săi și ne vom simți frați între noi. Astfel ne va fi mai ușor să ne deschidem inimile față de cei mici, după cum ne-a invitat Isus: 'Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește'" (nr. 4).

Este momentul să aflăm cum percepe o familie această invitație. Dragoș Mihalcea lucrează la o firmă de calculatoare. Este căsătorit cu o profesoară de franceză și tată a doi copii. Comentează ideile Mesajului prin prisma experienței personale.

 

A fi părinte înseamnă a nu trăi la întâmplare

Alegând ca temă de pregătire spirituală în timpul Postului Mare din acest an, "oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește", Sfântul Părinte ne amintește că Biserica ne cheamă "la o convertire radicală, plină de încredere în milostivirea divină". Pot spune că noi, părinții care nu trăim la întâmplare, descoperim că aceste cuvinte din Mesaj redau perfect ceea ce se petrece cu tine atunci când devii părinte și cu familia ta atunci când se îmbogățește cu încă un copil. Într-adevăr, a aduce pe lume un copil nu este o simplă "supunere" la "legile naturii", ci este ceva sublim, o fericire a dăruirii care nu poate fi explicată prin cuvinte obișnuite - este, într-adevăr, ca și cum L-ai primi pe Isus.

Noi suntem catolici practicanți și, ca alți creștini care trăiesc viața de credință, vedem cum a-L primi pe Isus înseamnă o transformare a propriei noastre persoane. La fel și cu aducerea pe lume a unui copil: te transformă cu totul, pe tine ca părinte și întreaga familie. Dacă ar fi să explic această transformare, iarăși cuvintele obișnuite sunt insuficiente, dar aș putea să mă gândesc doar la un singur aspect, și anume, câștigul de responsabilitate: a primi copilul - "în numele lui Cristos" - este a primi toți copiii pe care Domnul ni-i dăruiește.

Dar nu este suficient. A primi copilul înseamnă și a face tot ce-ți stă în puteri (și noi știm că puterile noastre limitate sunt nelimitate atunci când îl "asociem" și pe Dumnezeu) pentru ca acest copil să se împlinească, după zestrea lui personală, cu care a venit pe lume - și noi nu încetăm, ca părinți, să ne minunăm cât de bogată și unică este această zestre, cât de diferiți sunt frații între ei și cât de asemănători și diferiți în același timp sunt copiii noștri față de noi, părinții!

Dar tot nu este suficient. A primi copilul înseamnă și a-i croi drum. Suntem creștini și drumul pe care avem responsabilitatea să-l croim copiilor noștri trebuie să fie unul "evanghelic", al împlinirii personale în mijlocul celorlalți și nu împotriva sau pe seama celorlalți, ci un drum împreună - dacă se poate! - cu ceilalți, cu îndrăzneala de a cultiva adevărata fericire, adevărata libertate, care nu sunt fericirea și libertatea impuse de plăcerile ieftine sau de tiparele plătite de alții, ci un sens al vieții superior, profund, spiritual, responsabil, de foarte multe ori "plătit" cu sacrificii personale. Și noi, alături de prietenii noștri simțim că trebuie, ca familii, să luptăm pentru ca societatea în care - aducând pe lume copiii - le-am "hărăzit" să trăiască, să fie cât mai bună. Poate că aici ar trebui insistat mai mult - și cred că sunt de aprofundat aceste îndemnuri din Mesajul Sfântului Părinte: "Cuvintele lui Isus ("Oricine primește un copil în numele meu...") constituie un îndemn la a analiza cum sunt tratați copiii în familiile noastre, în societatea civilă și în Biserică."

Ceea ce mai cred că ar fi necesar este descoperirea mereu a noi exemple. În jurul nostru există astfel de exemple, de modele, pe care le găsești chiar și unde nu te aștepți. Este bine ca, atunci când le descoperim să le povestim și altora, să ne facem din ele subiecte de discuție, și nu să preluăm automat subiecte nesemnificative, sau chiar dăunătoare, care oricum nu ne privesc, impuse de ziare sau de emisiunile de televiziune. Aș dori să-mi închei "pledoaria" tocmai cu un exemplu, pozitiv, pe care-l amintesc cu plăcere. Terminasem automatica și mă înscrisesem la o călătorie în Canada, pentru a vedea acolo, "la fața locului" condițiile unei eventuale emigrări. Eram logodit cu o fată care tocmai absolvea limbi romanice - franceza, spaniola. Până la urmă, aveam să renunțăm la ideea de a ne stabili în Canada, deoarece logodnica mea - actualmente soția mea - nu a vrut să se despartă de părinți, întrucât erau bolnavi și singuri.

În acea dimineață de vară, petrecută în sala de așteptare de la ambasadă, ne impresionase pe toți cei ce eram acolo "cazul" doamnei Mira. Doamna Mira crescuse la viața ei șase copii, care acum erau la casele lor și o înconjuraseră deja cu mai mulți nepoți. Dar împreună cu cei șase copii, deși în familie domnea o "sfântă sărăcie", în vremea când aceștia erau încă mici, au mai primit un vecin de joacă, ai cărui părinți muriseră într-un accident și mătușile îl sorteau orfelinatului. "Dănuț avea spirit 'aventurier', spre deosebire de copiii noștri" - comenta soțul doamnei Mira, în timp ce așteptam în fața ghișeelor ambasadei. "S-a adaptat însă disciplinei, a început să învețe din ce în ce mai bine, a fost strălucit în facultate, printre primii în seria lui de la Politehnică. Avea talent muzical, noi l-am încurajat cum am putut, dar talentul și munca lui au fost cele care l-au condus spre nesperata oportunitate a unor turnee. Însă și a unei despărțiri de noi. Rămas în Occident, și-a făcut o situație bună și după aceea - cum ne-a scris - , primul gând a fost cel al recunoștinței: 'Tot ce sunt, tot ce am acum vi se datorează vouă'."

Frații lui adoptivi au fost primii care au obținut viză, după 1989, și l-au vizitat în Canada. Dar nu și părinții adoptivi, căci fiind în vârstă, pentru viză era mereu nevoie de garanții suplimentare! Încercarea din dimineața aceea se terminase tot cu un eșec, dar cuvintele cu care doamna Mira a comentat, la ghișeu, refuzul funcționarei de a le primi actele ni s-au părut, tuturor, impresionante. Le redau sensul: "nu pentru mine și soțul meu îmi pare rău - căci noi suntem foarte fericiți și numai știind că acest copil o duce atât de bine. Însă pentru el și dorința lui de a se 'revanșa' oferindu-ne această călătorie, suferim că nu i se pot împlini așteptările. Sentimente ca acestea, ale bucuriei recunoștinței, sunt prețioase și ele trebuie cultivate și răsplătite și mai presus de toate iubirea dintre părinți și copii - care astăzi nu mai este atât de apreciată peste tot."

 

Mesajul Papei pentru Postul Mare 2004, aduce în discuție și "egoismul acelora care nu-i 'primesc' pe copii. Există minori care sunt răniți profund de violența adulților: abuzuri sexuale, îndrumarea la prostituție, implicarea în distribuirea și utilizarea drogurilor; copii obligați să lucreze sau înrolați să lupte; ființe nevinovate marcate pentru totdeauna de dezagregarea familială; micuți tulburați de infamul trafic de organe și de persoane. Și ce să spunem de tragedia SIDA, cu consecințe devastatoare în Africa ? (...) Ce rău au făcut acești copii pentru a merita atâta suferință ? Dintr-un punct de vedere uman nu este ușor, ba chiar poate că e imposibil să se răspundă la această întrebare tulburătoare." (nr. 3)

Este o realitate pe care o cunosc bine medicii pediatri, aflați zilnic în fața suferinței copiilor. Doctorul Dan Catană, chirurg la spitalul de copii Budimex-M.S.Curie, din București, a descoperit un răspuns la dureroasa provocare a suferinței celui inocent, pe când se afla cu o bursă de studii la un prestigios spital din Paris, condus de geneticianul de venerată amintire Jérôme Lejeune, prieten al Papei Ioan Paul al II-lea, descoperitor al mecanismului sindromului Down și celebru apărător al dreptului tuturor copiilor zămisliți de a veni pe lume, chiar dacă se descoperă că ei vor fi handicapați.

 

Fiecare viață trebuie să înceapă și să se sfârșească într-o familie: este un drept esențial

În echipa medicilor de la acel spital parizian erau împărtășite concepțiile celebrului genetician, aflat permanent contra curentului de opinie - de exemplu, una dintre ideile cele mai pertinente pe care le susținea în intervențiile publice era că măsura unei societăți civilizate este grija acesteia față de cei vulnerabili. Cu cât sunt mai nesocotiți, marginalizați, lichidați cei lipsiți de apărare și în egală măsură exaltate performanța, eficiența, puterea fizică, sau doar materială, cu atât societatea suferă de barbarie. Mai mult, societatea care practică eugenia (lichidează ființele vulnerabile) este - printr-o cuvenită lege a Providenței - sortită dispariției, și aducea exemplul celebru al Spartei. În acele zile descopeream că rostul meu, ca medic, era de fapt acolo unde 'cei mici', în sensul de 'vulnerabili' sunt disprețuiți, și nu într-un spital dintr-o țară civilizată, unde mi se oferise un post de chirurg. Așa că m-am întors la București. Aici am întâlnit o mare cruce, umilință, disprețul celor care nu înțelegeau pentru ce îmi cheltui timpul și dispoziția profesională cu 'cauze pierdute': copii abandonați în spital de la naștere, datorită handicapului, copii ai străzii accidentați grav, copii seropozitivi etc. Exista sintagma tragică: copil handicapat = abandonat = lăsat să moară.

Orice medic sau altă persoană care se dedică copilului trebuie să accepte, să fie pregătit nu numai pentru laude, ci și pentru critici, dezaprobare, dispreț. Să nu se aștepte la răsplată, căci această muncă este putința noastră de a lua o parte din păcatele lumii. În fiecare copil care este chinuit, care suferă (imobilizat la pat, cu perfuzii, sonde), de multe ori, ca medic, îl văd pe Isus pe cruce.

În suferința inocenților există o forță ispășitoare: ei plătesc păcatele lumii. Și nimic nu este mai dezolant decât zădărnicia acestei suferințe. De aceea, ea trebuie privită prin misterul pe care îl poartă și aici intervine o provocare a puterii de a crede că nimic nu este zadarnic, totul are un sens. Am încredințat această suferință pentru convertirea inimilor împietrite. Copiii aceștia înțelegeau și mă răsplăteau cu un surâs. Copiii trăiesc la maximum bucuria și tristețea. De aceea, ne pot transmite bucurie și tristețe fără limită - nu știu să mintă. Surâsul lor era singura răsplată, dar atât de puternică încât în ea de multe ori am găsit o mare forță să lupt cu atât mai îndârjit cu cât greutățile și împotrivirile erau mai mari. Astăzi, lumea s-a schimbat. A înțeles că e normal, că e o datorie morală să te ocupi de acești copii care nu au șansă.

Copiii au început să se miște, să vorbească, să se umanizeze, s-au reinserat într-o viață normală. Orice copil salvat înseamnă un popor salvat. Orice copil pe care toate eforturile noastre nu l-au putut salva este o ofrandă precoce adusă lui Dumnezeu. Părinții caută consolare. Îi însoțim, ajutându-i să înțeleagă că acel copil a mers cu mult mai repede la Dumnezeu. Copiii sunt cel mai mare fruct al vieții. Medicul pediatru are o misiune în plus - angajarea socio-umanitară: este în primul rând o obligație morală, cu atât mai puternică după 50 de ani de dictatură și ateism.

Voluntarii care m-au ajutat în proiectele umanitare s-au recrutat în timp: rude, prieteni, asociații, începând cu Caritas. Au apărut astfel, în anii '90 primele camere de joacă pentru copiii din spital, în București. Au venit donații externe, de la asociații particulare, asociații creștine. De dată recentă este proiectul unei școli în spital, pentru copiii care rămân internați mai mult de o săptămână. O fundație irlandeză asigură clădirea și una belgiană plătește două învățătoare timp de trei ani. Va avea săli de clasă pentru copii mici și mari, ateliere de creație, de îndemânare, de artizanat, pictură pe sticlă. O restauratoare de la Muzeul Satului a fost chemată să facă cursuri de pictura icoanei cu copiii de două ori pe an, de Paști și de Crăciun

În decembrie 2003 noțiunea juridică de școală spital a fost oficializată, recunoscută de Ministerul Învățământului. Deja există o "învățătoare ambulantă", angajată de Caritas București. Școala se numește "Sfânta Faustina Kowalska", pentru că irlandezul care asigură proiectul s-a convertit la catolicism datorită revelației Milostivirii divine. Dorea să încredințeze școala acestei sfinte patroane, dar nu îndrăznea. Faustina Kowalska este o sfântă poloneză, de dată recentă. Irlandezul se gândea că bucureștenii ar fi dorit poate pentru spitalul lor un sfânt patron mai venerat prin partea locului. Toate acestea le gândea în sinea lui. Într-o zi, a fost invitat la mănăstirea ioaniților, din București, "Sfânta Familie", apoi a traversat și a mers la liturghie la bisericuța surorilor ioanite. A aflat acolo că în acea bisericuță se aflau moaște ale Sfintei Faustina Kowalska.

Providența i-a confirmat inspirația.

Nu este fără legătură cu tema Mesajului pentru Postul Mare 2004 această ultimă parte din comentariul doctorului Dan Catană. Prin cruce se ajunge la lumină, la răsplata providențială. Însoțindu-l pe Isus pe drumul Crucii, se spune în "Mesajul" pe care l-au comentat invitații noștri, "numai credința ne ajută să pătrundem într-un abis de durere atât de profund. Făcându-se 'ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce' (Fil 2,8), Isus a luat asupra sa suferința umană și a luminat-o cu lumina strălucitoare a învierii. Prin moartea sa a biruit moartea pentru totdeauna. În timpul Postului Mare ne pregătim să retrăim Misterul pascal care luminează cu speranță întreaga noastră viață, chiar și în aspectele sale cele mai complexe și mai dureroase." (nr. 4)


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire