pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

PERSECUȚIILE: UN PAS NECESAR?
pr. Alois Moraru

Puzzle: Mel Gibson - Patima lui CristosCuprinsBotticelli: "Buna Vestire"

 

Abordarea detaliată a unui astfel de subiect, putem spune fără a ne înșela, înseamnă de fapt o incursiune în istoria primelor trei secole ale creștinismului, care sunt cunoscute în istoria eclezială sub denumirea de "epoca persecuțiilor" sau "era martirilor". Dar, pentru a ilustra cât mai clar și succint primele prigoane împotriva creștinilor, este necesară și o scurtă evidențiere a primilor pași pe care i-au făcut creștini în lumea păgână, greacă și romană. Astfel, trebuie să menționăm din start, în prezentul studiu nu ne-am propus decât o simplă și sumară analiză a temei pe care am enunțat-o, lăsând cititorilor posibilitatea de a trage propriile concluzii și a le îmbogăți cu informații ce au fost prezentate de alți istorici.

 

Primii pași ai creștinismului

Așa cum afirmă istoricii și teologii Bisericii Catolice, înființarea instituțională a Bisericii a avut mai multe faze. Fiind pregătită încă din Vechiul Testament, piatra Bisericii a fost pusă de Isus Cristos pe temelia apostolului Petru (cf. Mt 16,18-19), Biserica fiind înființată în Vinerea Sfântă, când a îndeplinit planul Tatălui de răscumpărare a lumii prin moartea sa pe cruce. După înviere, Mântuitorul i-a încurajat pe primii creștini și a dat poruncă apostolilor să meargă în lumea întreagă pentru a răspândi noua credință (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15).

Din datele culese din Faptele apostolilor și cărțile unor istorici care s-au ocupat de istoria Bisericii primare, știm că în momentul înălțării lui Isus la cer comunitatea creștină avea aproximativ 500 de persoane, majoritatea locuind în Ierusalim și împrejurimi. Această comunitate a cunoscut o creștere spectaculoasă în ziua de Rusalii, când au primit Botezul circa 3.000 de persoane, mulți dintre ei fiind din zone îndepărtate Ierusalimului. Primind curaj divin, apostolii s-au răspândit în toată lumea cunoscută pe vremea aceea, au botezat mulți oameni și au organizat numeroase comunități creștine. După unii cercetători, în jurul anului 50 erau deja peste 50.000 de creștini, răspândiți în zona sudică a Europei și în Asia Mică. Acestora li s-au alăturat mai multe comunități din Orientul Mijlociu și cel Îndepărtat. La rândul lor, apostolii aleg și sfințesc noi episcopi și preoți, instaurând în felul acesta primele forme de Biserici locale și ierarhie eclezială. Amintim câteva dintre primele centre episcopale: Ierusalim, Roma, Antiohia, Corint, Listra, Derbe, Iconium, Efes, Creta, Smirna, Filipi, Colose, Tesalonic, Alexandria etc.

Înflorirea rapidă a Bisericii a fost deseori stopată, dar niciodată anihilată, de autoritățile civile ale Imperiului Roman, dar și de cele religioase ale evreilor. Astfel, mii și mii de creștini au fost persecutați, mulți dintre ei pecetluind cu sângele lor credința în Isus Cristos. Martorii acestor evenimente istorice au consemnat deseori în scrieri sau au transmis altora ceea ce au pătimit unii creștini, în felul acesta cristalizându-se culegeri de vieți ale martirilor, numite Passio sau Martirologiu. Analiza acestora, dar și a scrierilor istorice paralele, a dus la sistematizarea prigoanelor împotriva creștinilor.

 

Primele persecuții

Istoria tragică în care și-au găsit sfârșitul eroic primii martiri ai Bisericii o putem lesne desluși în scrierea sfântului Luca, Faptele apostolilor, operă ce constituie un izvor sigur, clar și bogat în conținut despre primele persecuții. Cu toate acestea, scrierea reprezintă doar un fragment restrâns din subiectul în studiu. Din ea, dar și din scrisorile sfântului apostol Paul, transpar câteva momente ale prigoanei împotriva apostolilor și creștinilor: condamnarea și moartea primului martir - Ștefan, încarcerarea apostolilor Petru și Ioan, arestarea mai multor apostoli de către arhierei și închiderea lor în "temnița obștească", prigoana lui Saul, uciderea apostolului Iacob cel Mare, persecuțiile lui Irod Agripa din anul 42, diversele curse întinse apostolului neamurilor - Paul, prigoana împăratului Nero etc.

După moartea apostolilor Petru și Paul, la Roma, asistăm la o campanie susținută a împăraților romani de a stăvili răspândirea creștinismului. Astfel, primele trei secole ale Bisericii au fost caracterizate în bună măsură tocmai de persecuțiile sângeroase dezlănțuite de statul roman împotriva creștinilor, dar în același timp și de o viguroasă aprofundare, sistematizare și răspândire a învățăturii creștine datorate multor credincioși, misionari și călugări care au purtat noua religie în diverse zone ale lumii. Sperăm ca aceste aspecte să constituie subiectul unui nou studiu, în continuare referindu-ne doar la persecuțiile împotriva creștinilor.

 

Legislația împotriva creștinilor

Majoritatea istoricilor care au scris despre epoca persecuțiilor ni-l prezintă pe împăratul Nero (54-68) ca fiind inițiatorul persecuțiilor sistematice, cu toate că au existat martiri și înainte de domnia lui, așa cum am menționat mai sus. Pe de altă parte, nu avem nici cea mai mică informație conform căreia Nero ar fi emanat vreo lege împotriva creștinilor. Probabil era vorba de o instrucție dată tribunalelor, de o informație juridică, conform căreia creștinii trebuiau considerați ca răufăcători publici. În timpul domniei lui Nero, această instrucție era suficientă pentru a condamna la moarte pe orice creștin.

Din timpul domniei succesorilor lui Nero, împărații Vespasian și Titus (69-81), nu avem informații din care să rezulte că i-au persecutat pe creștini. Astfel, urmașii apostolilor au beneficiat de un climat propice răspândirii Evangheliei, dar nu pentru timp îndelungat. Împăratul Domițian (90-96) s-a arătat ostil Bisericii și i-a prigonit pe aceia care credeau în Cristos. Din acest considerent religios, împăratul l-a executat chiar pe vărul său Flavius Clement, pe soția acestuia a exilat-o pe insula Pandataria, iar pe nepoata acestora, Domitilla, a trimis-o pe insula Pontia.

În perioada domniei lui Domițian au fost martirizați foarte mulți creștini, majoritatea la Roma, fundamentul juridic al condamnării acestora fiind "practica judiciară instituită de Nero". Această instrucție judiciară a fost clarificată de împăratul Traian în anul 111, când a emis un rescript împotriva creștinilor. Din acest document enumerăm două decizii normative: "1) Creștinii nu trebuie căutați, ci pedepsiți atunci când sunt denunțați. Este necesar ca denunțarea să nu fie anonimă. 2) Dacă un acuzat declară că nu mai vrea să fie creștin și demonstrează aceasta prin adorarea zeilor, nu i se mai impută trecutul suspect și este iertat".

 

Persecuțiile din secolul al II-lea

Trebuie să menționăm că în acest secol nu au fost perioade de persecuții bine delimitate, care să alterneze cu timpuri de pace. În acea epocă istorică orice creștin putea fi târât în orice moment în fața tribunalelor romane, numai să se găsească cineva care să-l denunțe. Când aceasta nu se întâmpla, creștinii puteau rămâne liniștiți, exceptând situațiile în care, în mod întâmplător, se iscau agitații împotriva lor. Asemenea persecuții erau considerate ilegale, iar împotriva lor au fost emanate chiar și edicte, semnate de împărații Adrian și Antoninus Pius.

Cu toate acestea, creștinii, conform circumstanțelor istorice, aveau o viață mai mult sau mai puțin egală cu a celorlaltor cetățeni ai Imperiului Roman. Nimic nu este mai fals decât opinia "creștinismului din catacombe", ca și cum creștinii ar fi dus un fel de viață subterană, asemănător animalelor sau răufăcătorilor ce se ascundeau mereu de autorități. Cei care au vizitat catacombele din Roma au putut constata, din cele văzute cu ochii proprii și din explicațiile ghizilor, că acestea nu reprezentau un loc pentru creștinii eremiți și nici locuri pentru adunarea credincioșilor, ci simple cimitire. Creștinii locuiau în familiile lor, își exercitau propriile îndatoriri ca oricare alt cetățean roman, iar pentru serviciile religioase se adunau în bisericile pe care le aveau chiar în interiorul Romei. Totuși, au existat și unele cazuri în care catacombele au reprezentat locul salvator al multor creștini urmăriți de autoritățile imperiale și chiar locuri de adunare și rugăciune.

Dintre martirii secolului al II-lea creștin trebuie să-l amintim în primul rând pe sfântul Ignațiu, discipol al apostolilor și episcop de Antiohia, care a fost ucis la Roma în timpul persecuției împăratului Traian (98-117). Tot în acea perioadă a suferit un greu martiriu și Simeon, al doilea episcop de Ierusalim, ca și papa Telesfor. Pedeapsa capitală aplicată episcopului Policarp din Smirna a avut loc în anul 155, iar a celor 16 creștini ce-l însoțeau, în anul 156; martirizarea lui Tolomeu, a lui Lucius și a unui alt creștin, a avut loc la Roma patru ani mai târziu.

În timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180) procesele împotriva creștinilor s-au înmulțit considerabil. În afară de Iustin, al cărui martiriu a avut loc în anul 163, trebuie să mai menționăm un grup de circa 40 de creștini din Lion, conduși de episcopul Potin, ca și de martirii Carpus, Papila și Agatonia din Pergam, al căror protocol judiciar a ajuns până la noi. La fel, avem protocolurile a 12 martiri din Scilli, în Africa de Nord. Acte sigure avem și despre martiriul nobilului Apoloniu din Roma, care a murit în timpul domniei lui Commodus, în anul 185.

Scriitorii care ne-au transmis aceste nume ne fac să înțelegem că au existat și alți creștini ce au fost martirizați în acea perioadă sbuciumată a istoriei Bisericii. Totuși, dacă ne gândim la numărul mic al comunităților creștine din acea perioadă, trebuie să admitem că numărul martirilor a fost destul de mare.

 

Persecuțiile în masă din veacul al III-lea

După cum am analizat până acum, persecuțiile împotriva creștinilor au fost răzlețe și nu au avut o amploare prea mare. De cele mai multe ori ele au fost înscenate nu de guvernul imperial, ci de unii judecători individuali, presați de anumiți denunțători. Începând cu primii ani ai secolului al III-lea situația se schimbă radical: persecuțiile de amploare sunt decretate de împărații Romei, în timp ce denunțările individuale devin sporadice. Astfel, în acest secol se pot distinge cu claritate fazele prigoanelor, care acum devin foarte violente, situații alternate cu perioade de pace relativă.

În anul 202, împăratul Septimiu Severus (193-211) a dat un edict care interzicea convertirile atât la iudaism cât și la creștinism. El nu voia să încalce justiția romană, fapt pentru care i-a pedepsit drastic pe toți aceia care se botezau, sacramentul Botezului constituind un delict grav. Astfel, ordonă o persecutare a catecumenilor și a neofiților, care au fost căutați nu numai în capitala imperială, ci și în marile orașe. Notăm că în mulțimea celor martirizați la Alexandria se găsea și tatăl lui Origene, de la Cartagina avem actele privitoare la martiriul tinerei nobile Perpetua și al însoțitorilor ei, de la Lion pe cele ale episcopului Irineu etc.

După o perioadă de pace relativă, în timpul căreia a fost martirizat papa Calixt (în anul 220), în anul 235 împăratul Maximin Tracul (235-238) a declanșat o persecuție violentă împotriva clericilor din Roma. Dintre martirii acelei persecuții îi amintim pe papa Ponțian și pe preotul Hipolit. În timpul domniei lui Gordian (238) și Filip Arabul (244-249), care a fost primul împărat creștin, a domnit din nou pacea religioasă.

În anul 250, împăratul Decius (249-251) a început o dură persecuție împotriva creștinilor. Ordinul dat de el cerea ca într-o anumită zi toți locuitorii imperiului să celebreze un sacrificiu în cinstea zeilor, iar celor care au luat parte la acea jertfă li s-a dat un document special. După ziua fixată de împărat s-au luat măsuri drastice împotriva acelora care nu posedau un astfel de act. Mulți creștini au cedat și au sacrificat zeilor, dar au fost foarte mulți care au rămas fideli credinței în Cristos, unii cumpărând acest certificat, iar alții acceptând martiriul. Dintre cei martirizați acum îi amintim pe: papa Fabian, un grup de clerici romani - uciși în anul 251, preotul Museo din Roma, clericul Pionius din Smirna, episcopii de Antiohia și Ierusalim, învățatul Origene și alții.

La terminarea acestei persecuții, situația creștinilor rămase incertă. Decius a murit într-o luptă împotriva barbarilor, fapt pentru care i-a urmat împăratul Gallus (251-253). Acesta i-a exilat pe papii Cornel și Lucius și a ucis în arenele romane mulți creștini care nu aveau documentul prescris de antecesorul său.

După scurta domnie a lui Gallus, destinele Imperiului Roman au fost conduse de împăratul Valerian (253-260). Deși inițial acesta s-a arătat favorabil creștinilor, influențat de unii dintre consilierii săi, în anul 258 a emis un edict prin care dispunea închiderea și confiscarea locurilor de adunare ale creștinilor, ca și a cimitirelor. Având intenția clară de a distruge organizarea bisericească, împăratul a decretat ca toți episcopii să fie trimiși în exil. Dintre martirii acestei persecuții îi amintim pe câțiva: papa Sixt al II-lea și patru dintre diaconii săi (printre care și Laurențiu), episcopul Ciprian de Cartagina, episcopul Fruttuosus de Tarragona și doi dintre diaconii săi, episcopii Agapius și Secundinus, diaconul Marian, lectorul Iacob, un grup de clerici din Lambesa (Africa) etc.

După moartea împăratului Valerian a urmat fiul său Gallienus (258-269), care a pus capăt persecuției și a ordonat ca bunurile Bisericii să fie restituite. S-a instituit astfel o perioadă lungă de pace, de aproximativ 40 de ani, timp în care au fost construite noi și mari edificii de cult, iar convertirile au crescut atât de mult încât numărul creștinilor din imperiu s-a dublat.

În anul 284 pe tronul Imperiului Roman a urcat împăratul Dioclețian (284-305), care a dat o nouă față administrației statale. El a fost pașnic față de creștini timp de aproape 20 de ani, permițându-le chiar să ocupe funcții înalte în societatea romană. Influențat de cezarul Galeriu, în luna februarie 303, împăratul Dioclețian a declanșat o persecuție aprigă împotriva creștinilor, pe care unii istorici o consideră cea mai violentă din primele veacuri creștine. Prigoana a început prin distrugerea bazilicii de la Nicomedia, una dintre reședințele imperiale, episcopul Antim și mai mulți creștini cu funcții înalte la curtea imperială fiind executați. Prin câteva edicte imperiale, după exemplul împăratului Valerian, au fost confiscate și acum bunurile bisericești (clădiri, cărți, obiecte sacre etc.). Dintre creștinii care au murit acum amintim doar câțiva: Sebastian, Pancrațiu, Agneza, Soter, Prot și Iacint, Petru și Marcelin, Saturnin și însoțitorii săi, Agape, Irina și alte femei din Salonic, Irineu de Sirmium, Felix din Africa, Filea, Claudiu, Aster și însoțitorii săi, Iuliu și Dasius din Durostorum, Crispina, episcopul Petru de Alexandria și mulți alții.

După moartea împăratului Dioclețian, în multe zone ale Imperiului Roman persecuțiile au încetat, mai semnalându-se, însă, pe alocuri unele prigoniri locale. Împăratul Maxențiu (305-312) a redat papei Melchiade bunurile sustrase Bisericii de predecesorul său. Urmașul lui Maxențiu, împăratul Constantin cel Mare (312-337), a dat politicii imperiale o orientare favorabilă creștinilor și Bisericii, care a făcut imposibilă o reînviere a vechilor legi persecutorii. Edictul din Milano, semnat în anul 313, constituie piatra de hotar dintre "epoca persecuțiilor" și "era libertății religioase a creștinilor".

 

Concluzii

Deși în prezentul studiu nu am putut surprinde decât foarte puține aspecte din complexitatea "fenomenului persecuțiilor împotriva creștinilor", sperăm că aceste câteva informații istorice pot face conștient pe orice creștin asupra prețuirii ce trebuie acordată celor care și-au vărsat sângele ca noi să trăim astăzi credința în Cristos și în învățătura sa. Persecuțiile au exercitat o influență enormă asupra vieții Bisericii antice: ele au împiedicat o răspândire mai rapidă a credinței și au obstaculat, în multe direcții, o mai amplă dezvoltare a vieții comunitare a creștinilor. Martirizarea unor personalități teologice și istorice a însemnat mari pierderi pentru teologia și filosofia creștină, dar exemplul de eroism al martirilor a influențat viața religioasă a creștinilor din secolele următoare, în această perioadă cristalizându-se imaginea creștinului sfânt, care trebuie să-l iubească pe Dumnezeu până la sacrificiul suprem. În felul acesta, putem conchide că persecuțiile au fost un "dat necesar" pe care Cristos l-a acordat Miresei sale - Sfânta Biserică, iar prin ea tuturor familiilor creștine.

 

Bibliografie
***, Meyers Grosses Handlexikon 2000, Mannheim-Leipzig-Viena-Zürich, 2000.
***, Weltgeschichte in Daten, Viena, 1987.
August Franzen, Breve storia della Chiesa, Brescia, 1982.
Diethard Klein, Das grosse Hausbuch der Heiligen, Pattloch, 1995.
Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, Iași, 2002.
Eusebiu din Cezarea, Histoire ecclésiastique, Paris, 1978.
Jean Moreau, La persécution du christianisme, Paris, 1956.
Josef Lenzenweger, Peter Stockmeier, Karl Amon, Rudolf Zinnhobler, Storia della Chiesa Cattolica, Milano, 1995.
Ludwig Hertling, Geschichte der Katholischen Kirche, Berlin, 1949.
Martin Greschat, Elio Guerriero, Il grande libro dei papi, vol. II, Milano, 2000.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire