pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

BOTTICELLI: "BUNA VESTIRE"
M. F. Romano

Persecuțiile: un pas necesar?CuprinsJocuri cu miez pentru Paști

 

Sandro Botticelli a lăsat posterității două lucrări dedicate Bunei Vestiri, amândouă aflate în Florența: o frescă (Buna Vestire de la Sant Martino, în fortul Belvedere) și o pictură pe lemn, de dimensiune considerabilă (150 cm/155 cm), care poate fi privită în Galeria Uffizi.

Aceasta din urmă poartă pecetea contemplativă a artistului, prin linii de contur esențializate, ducând cu gândul la icoana bizantină, de altfel o firească afinitate în Florența Quattrocento-ului, în care străluceau prin dizertațiile gânditorului Marsilio Ficino ideile Academiei platonice, redescoperire a valorilor antice.

Pe de altă parte, însuși maestrul lui Botticelli, Fra Filippo Lippi, exersase ecouri bizantine, în primul Quattrocento, prin liniile simple și grațioase ale madonelor sale, ce întruchipează idealul frumuseții caste și răspândesc un calm mister. Botticelli dezvoltă acest stil, îmbinând grația eterică a liniilor cu vigoarea imaginii, deprinsă de la alt maestru al său, Andrea del Verrocchio, în atelierul căruia era coleg cu Leonardo.

"Buna Vestire", pictată pentru o mănăstire cisterciană, este datată 1488, chiar anul morții lui Andrea del Verrocchio. Botticelli avea atunci 44 de ani, pictase madone în stilul maestrului său, Fra Filippo Lippi, lucra la "Încoronarea Fecioarei", realizase desenele pentru Divina Comedie și celebrul portret al lui Dante.

În Florența lui Lorenzo Magnificul, în "amintirea" lăsată de Paolo Uccello, Piero della Francesca, înflorea confreria pictorilor, purtând numele Sfântului Luca (pictorul Sfintei Fecioare). La vârsta de 25 de ani, Botticelli fusese primit în această confrerie și avea deja un atelier personal. Era o prezență iubită în mijlocul artiștilor, poeților, savanților umaniști, cultivați de Lorenzo de Medici, el însuși un entuziast poet în permanent "dialog polemic", în "dolce stil nuovo", cu Poliziano. Dar Sandro Botticelli era în același timp un introvertit, trecea prin filtru personal, "cumpănea în inima lui" ideile, experiențele efervescente din jurul său, care țeseau cultura renascentistă prin noua lectură (cum am spune astăzi) a operelor antichității. Botticelli își leagă numele de acest entuziasm umanist prin alegorii: "Primăvara", "Pallas și Centaurul", dar și prin aprofundarea expresivă a portretisticii, în aceeași idee pe care o urmărește, și anume conceptualizarea imaginii: portretul lui Giuliano de Medici (fratele lui Lorenzo, cavalerul desăvârșit care avea să fie ucis în floarea vârstei de complotul familiei rivale, Pazzi), potretul Simonettei Vespucci (frumoasa tânără doamnă a cărei moarte tragică, la vârsta de 22 de ani, înfioară lirele poeților: Poliziano, Scala, Pulci și inspiră sonetele de iubire ale lui Lorenzo de Medici), "La Fortezza" - prima lucrare cu care se afirmă Botticelli, o alegorie a puterii interioare care se citește pe chipul meditativ, înțelept, prudent al unei tinere cu trăsături frumoase. Putem adăuga în această serie autoportretul său, intitulat "Portretul unui tânăr", chip pe care îl regăsim într-un detaliu din "Închinarea magilor", căci stă în obiceiul artiștilor să-și "certifice" prin imaginea propriului chip, prezența în mijlocul realității surprinse în lucrarea respectivă și să-și transmită legătura directă cu fiecare dintre privitorii operei lor în curgerea veacurilor. Botticelli imprimă portretului său și tuturor celorlalte potrete pe care avea să le abordeze, trăsături angelice, candoarea acelei frumuseți celeste spre care chema Platon în "Banchetul".

Obișnuia să "dezerteze" un timp din mijlocul iluștrilor săi prieteni, pentru a medita mai lesne, în tihna atelierului, pe firul marilor teme și descoperiri propuse de aceștia, ideile epocii. Gustul contemplativ al lui Botticelli se imprimă în compoziția și dramaturgia tablourilor sale, slujindu-se de o geometrie a imponderabilului, de o conceptualizare a personajului și a detaliului, procedee care au fost interpretate de unii gânditori ai artei drept manierizare. Dacă ne gândim însă la arta icoanei și la acele experiențe singulare, de modernitate pe care aceasta le-a inspirat de-a lungul secolelor, observăm cu ușurință că penelul lui Botticelli nu era manierizant, ci în acord cu o experiență contemplativă, de o mare noutate a expresiei, un filon ce ne amintește de asemenea de un pictor român de la începutul secolului trecut, care, la școala Italiei, a încercat să o aducere "la zi" a combinației dintre icoana bizantină și arta occidentului. Este vorba despre Sabin Pop, un artist care așteaptă să fie redescoperit.

Avem în față "Buna Vestire": întâlnirea tainică a îngerului Gabriel cu o Fecioară din spațiul spiritual al Nazaretului, plasat în încăperea unui palat florentin, configurată de un pătrat aproape perfect. Personajele sunt imateriale, trăsăturile lor fiind doar mișcare și culoare de icoană, doar plutire : a spiritului în sensul dinamicii mesajului, purtat de mâna îngerului spre mâinile întinse ale Fecioarei Maria, care îl preia aproape "material", "întrupându-l" în sine.

Chipurile fiecăruia este o expresie a propriei misiuni: Gabriel purtător de Veste divină; Maria cea care încuviințează prin plecăciunea ochilor, în reculegere mistică.

Scena însă nu se termină aici, în prim planul tabloului.

Privind, îți dai seama că printr-o misterioasă "chimie" a compoziției, autorul reușește să răstoarne regulile tradiționale, personajele de prim plan fiind mai imateriale, mai transparente decât detaliul de fundal, exact, pertinent.

Este un peisaj, poate creat de mână umană - închis în rama unui tablou, sau poate peisajul real al unei calme dimineți florentine, ce ne privește insistent din rama unei ferestre, șerpuirea unui luciu de apă, Arno, traversat la orizont de un pod, flancat de castelele burgului și în depărtări, dulci coline toscane. Măsura primăverii este dată de elementul vegetal: un arbore cu crengi fragede, ce încearcă să se despartă de cafeniul iernii.

Poate fi și tablou și peisaj real. Este "martorul" adormit, inconștient al evenimentului, lumea, peisajul esențializat, conceptualizat (pus în "rama" unui gând), peisajul - mesaj: "Domnul reînnoiește fața pământului".

În dimineața limpede, lumea adormită nu știe încă nimic. Undeva, în mijlocul ei, se petrece acel eveniment, se împlinește acea promisiune de mântuire, a Domnului, care avea să transforme, să schimbe lumea însăși cu toată făptura.

Alt detaliu, floarea de crin din brațul îngerului, simbolul purității, "atinge" peisajul, arătând astfel ce se petrece cu el în clipa aceea misterioasă: "Domnul reînnoiește fața pământului".

În Zorii Bunei Vestiri, se împlinește promisiunea lui Dumnezeu, rodește mesajul înflăcărat al Îngerului în consimțirea Fecioarei: "Iată, vei zămisli în sânu-ți și vei naște un fiu și-i vei pune numele de Isus. El va fi mare și se va chema Fiul Celui Prea Înalt. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârșit."

El va învinge moartea și va răscumpăra ființa umană, toate cele create. Va avea loc o nouă creație.

 

Leonardo îi reproșa lui Botticelli că pregeta să abordeze peisajul. Probabil că acesta nu-l contrazicea, căci spiritul polemic era gustat, pluralitatea, alteritatea erau văzute ca o bogăție și nicidecum ca patimă personală. Chiar și atunci când interlocutorul era nedrept. Și cel mai ilustru exemplu în acest sens ni-l dă însuși Lorenzo Magnificul, care nu-l contrazicea pe Savonarola în acuzele (de multe ori injuste) pe care acesta i le aducea în predicile sale vehemente. L-a așteptat pe călugăr pe patul morții să-i primească împăcarea.

Pictura lui Botticelli, în ansamblul ei, este o imagine a acelui spirit de îngăduință și creativitate a marilor epoci, ilustrează idei, mesaje, influențe artistice dintre cele mai felurite, care domneau în armonia acestei "pluralități" florentine. Poate că peisajul din tabloul Bunei Vestiri este tocmai peisajul schimbat, noutatea care se respira în epoca lui Lorenzo Magnificul și de care artiștii erau conștienți ca de o dumnezeiască atingere a aripii unui înger.

Continuând logica, scena se mută în timpul nostru, în mijlocul lumii noastre, în casa noastră, transfigurând spiritul nostru, peisajul vremii care așteaptă înnoirea, printr-o fereastră a speranței sau rama unei rugăciuni, întrezărim o lume înnoită, vibrând în respirația calmă și armonioasă a "primei dimineți", aceea a Bunei Vestiri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire