pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

MÂNA CICATRIZATĂ
traducere: pr. Cristian Langa
sursa: encuentra.com

Cu copiii la LiturghieCuprinsIerburile de sub cruce

 

William Dixon era un necredincios. Nu credea în existența lui Dumnezeu. Și chiar dacă Dumnezeu ar exista, nu l-ar ierta pentru că i-a luat-o pe soția sa la abia doi ani după ce se căsătoriseră. La fel și copilașul lui murise. Acest lucru îl făcea să se simtă disperat și nemângăiat.

La zece ani după moartea soției lui Dixon, se produse un accident cutremurător în satul Brackenthwaite. Casa bătrânei Peggy s-a incendiat complet. Au reușit să o scoată pe biata bătrână în viață, chiar dacă sufocată de fum. Cei de față s-au îngrozit auzind strigătele îndurerate ale unui copil. Era micul Dickey Winslow, orfan și nepot al bătrânei Peggy. Flăcările l-au trezit și el s-a apropiat de fereastra de la ultimul etaj. Toți erau copleșiți căci știau ce urma să i se întâmple copilului, văzând că nu era nimic de făcut, pe dată ce scara se prăbușise consumată de flăcări. Dintr-o dată, William Dixon fugi către casă, se cocoță pe o țeavă de fier și luă copilul tremurând în brațe. Coborî ținându-l pe copil în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga se sprijinea. Reuși să pună piciorul pe pământ în aplauzele celor prezenți exact în momentul în care zidul se prăbușea. Dickey n-a pățit nimic, dar mâna lui Dixon care se sprijinise de țeava încinsă a suferit o arsură înspăimântătoare. În cele din urmă i s-a vindecat, dar a rămas cu o cicatrice care avea să-l însoțească toată viața.

Biata bătrână Peggy nu și-a mai revenit din șocul sperieturii și muri la scurtă vreme după aceea. Problema acum era ce se va alege de Dickey. James Lovatt, o persoană foarte respectabilă, a cerut să i se îngăduie să-l înfieze, căci el și soția lui își doreau mult un copil, având în vedere că pe al lor îl pierduseră. Spre uimirea tuturor, William Dixon făcu și el o cerere similară. Era greu de hotărât între cei doi. A fost convocată o comisie alcătuită din ministru, morar și alți câțiva. Morarul, domnul Haywood, spuse: "Este impresionant că atât Lovatt cât și Dixon se oferă să-l înfieze pe micul orfan, dar sunt în mare cumpănă asupra deciziei: cui să i-l încredințăm? Dixon, care i-a salvat viața, are mai mult drept, dar Lovatt este căsătorit și este nevoie ca de copil să aibă grijă o femeie". Ministrul, domnul Lipton, spuse: "Un om cu convingerile atee precum Dixon nu poate fi cel mai indicat pentru îngrijirea copilului; în timp ce Lovatt și soția lui sunt credincioși amândoi și-l vor educa așa cum se cuvine. Dixon i-a salvat copilului trupul, dar ar fi foarte trist pentru fericirea lui viitoare ca același individ care l-a salvat de la incendiu să fie cel care să-l ducă la pierzania veșnică."

"Îi vom asculta pe cei interesați, să auzim cum vor pleda în favoarea lor - spuse domnul Haywood-, iar după aceea vom supune la vot. Domnul Lovatt luă cuvântul: "Așadar, domnilor, de curând soția mea și cu mine am pierdut un copil, și credem că acest băiețel ar putea umple golul rămas. Vom face tot ce ne va sta în putință pentru a-l crește pe căile Domnului. Și, în plus, un copil are nevoie de îngrijirea unei femei". "Bine, domnule Lovatt. Acum domnul Dixon." "Eu am un singur argument, domnule, și este acesta", răspunse Dixon calm în timp ce își dădea jos fașa de pe mâna stângă și ridica brațul rănit și cicatrizat. Se înstăpâni o liniște pentru câteva clipe în întreaga sală și ochii unora se încețoșară. Era ceva în acea mână cicatrizată care apela la spiritul de justiție. Avea dreptul asupra băiatului deoarece suferise pentru el. Când s-a ajuns la vot, majoritatea votă în favoarea lui William Dixon.

Astfel începu o nouă perioadă pentru Dixon. William era un tată bun micuțului orfan, revărsând asupra făpturii pe care o salvase toată blândețea de care era în starea firea lui. Dickey era un băiat isteț și curând răspunse pregătirii pe care i-o oferea binefăcătorul său. Îl adora cu toată ardoarea inimioarei sale. Își amintea cum "tăticul" îl salvase din incendiu și cum îl "revendica" în numele mâinii atât de teribil devorate de flăcările iubirii sale. Se înduioșa până la lacrimi și săruta mâna cicatrizată din cauza lui.

Într-o vară, în sat avu loc o expoziție de pictură și Dixon îl duse pe Dickey să o vadă. Băiatul se arătă foarte interesat de tablouri și de poveștile pe care tăticul i le spunea legat de fiecare dintre ele. Pictura care cel mai mult l-a impresionat era una în care Domnul îl dojenea pe Toma, imagine la baza căreia se puteau citi cuvintele: "Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele" (Ioan 20,27). Ajunși acasă, Dickey își aminti de cuvintele ce însoțeau pictura și spuse: "Te rog, tată, spune-mi povestea acestui tablou". "Nu, această poveste nu!". "Dar de ce nu, tată?". "Pentru că e o poveste pe care n-o cred". "Oh, nu face nimic, replică Dickey; tu nu crezi povestea cu Jack ucigătorul de uriași și cu toate astea este una dintre preferatele mele. Hai, spune-mi povestea tabloului, te rog, tată".

Așa stând lucrurile, Dixon i-a spus povestea, care i-a plăcut mult copilului: "Este la fel ca povestea noastră, tată, zise copilul. Când soții Lovatt voiau să mă înfieze tu le-ai arătat mâna. Poate că atunci când Toma a văzut cicatricile pe mâinile Omului cel Bun a simțit că îi aparținea." "Probabil", răspunse Dixon. "Omul cel Bun părea atât de trist, că eu cred că s-a întristat pentru că Toma nu credea. Ce rău, nu-i așa?, după ce că Omul cel Bun murise pentru el". Dixon nu răspunse nimic și Dickey continuă: "Aș fi fost foarte rău dacă m-aș fi comportat așa, atunci când mi-au povestit despre tine și despre foc și aș fi spus că nu cred că ai fi făcut aceasta; nu-i așa, tată?". "De-ajuns, nu vreau să mai aud despre povestea asta, fiule". "Dar Toma l-a iubit pe Omul cel Bun după aceea, așa cum eu te iubesc pe tine. Când văd sărmana ta mână, te iubesc mai presus de orice pe lumea asta."

Obosit de pe-acum, Dickey adormi. Dar tatăl său nu-și găsea deloc liniștea, gândindu-se la tabloul pe care-l văzuse și la acel chip trist care-l privea de pe perete. Visă scena în care el și Lovatt își disputau copilul. Când arăta mâna cicatrizată, copilul fugea. O senzație amară de nedreptate îi invada inima. La început, nu se lăsă copleșit de ea, dar iubirea sa pentru Dickey i-a îndulcit inima și sămânța căzuse în pământ bun. Dixon se simțea măgulit și nu putea să nu constate că argumentul pe care-l folosise pentru a-l câștiga pe Dickey i se întorcea împotrivă atunci când refuza dreptul acelor mâini cicatrizate și rănite pentru el. Și când se gândea la recunoștința înflăcărată pe care o arătase acea făptură pentru faptul că tatăl adoptiv îl salvase, Dixon se simți mărunt alături de copil. Cu timpul, inima lui Dixon deveni ca aceea a unui copil. Citind Biblia, descoperi că așa precum Dickey îi aparținea lui, și el era al acelui Salvator, Isus Cristos, care fusese rănit pentru păcatele lui, și își oferi spiritul, sufletul și trupul pentru acele mâini străpunse pentru el.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire