pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

SECRETUL AUTORITĂȚII
Maria Goția

Rolul tatilor in vietile fiicelor lorCuprinsTatal nostru care esti in Ceruri

 

În căutare

Nu e nevoie de certificatul de naștere ca să recunoști înrudirea într-o familie: privirea, zâmbetul, o intonație, un gest al fiului îți amintesc îndată o privire, un zâmbet, un gest dintr-o altă generație, până și atunci când trăsăturile sunt altele. Mai departe, o atitudine, o luare de poziție, o trăsătură de caracter spun multe despre cine și cum ne-a crescut. De ce tânărul acesta este atât de liber și în același timp "de încredere"? De ce acela este adeptul improvizației și al soluțiilor temporare? De ce o fată îi "joacă" pe băieți, pe când cealaltă îi ia în serios? De ce s-ar folosi cineva de ceilalți, când ar putea alege prietenia altruistă? Dacă ajungem să aflăm câte ceva despre relațiile din familia de origine, nu descoperim de fapt decât rădăcinile pomului ale cărui roade le vedem, urmând apoi să ne mai întrebăm despre alegerile pe care tinerii le-au făcut și le fac.

Cele mai importante întrebări însă, sunt acelea pe care și le vor pune ei înșiși: întrebările dureroase, zbuciumate, pe care și le pun adolescenții despre părinți sunt urmate peste puțină vreme de întrebări și mai grave încă, atunci când conștientizează că sunt, la rândul lor, în postura de a-și asuma rolul de părinte, ca tată în familie sau ca părinte spiritual.

Cum cele mai dramatice răsturnări s-au petrecut, din perspectiva relației părinți-copii, în felul în care este văzut și trăit în ultimele decenii rolul de tată, de acest rol se leagă și unele dintre căutările cele mai delicate și mai tulburătoare. Căutăm uneori din mers, obligați de o încercare nereușită... Căutăm conștient, fie reconsiderând pozițiile inițiale, fie dorind de la bun început să ne pregătim bine și să ne apropiem cât mai mult de idealul nostru de tată. Căutăm.

Există și la noi tradiția tatălui care ține ca membrii familiei să îi știe de frică; distant și autoritar, el comunică prin sentințe, este frustrat dacă copiii nu "corespund"; hotărât să nu fie "învins" niciodată, este în stare să constrângă prin toate mijloacele sau să rupă toate punțile.

Acest model de tată coexistă cu un altul, care și-a facut tot mai mult loc, odată cu împământenirea și la noi a teoriilor freudiene despre traumele cu consecințe catastrofale pe care le-ar produce orice contrariere a copilului. Așa se face că nu doar literatura și filmele de la Hollywood, ci în cele din urmă și viața, ne pun în față la tot pasul bărbați tot mai absenți din viața copiilor lor, păcăliți, ignorați sau manipulați de aceștia, incapabili să se facă respectați, să spună nu sau să susțină un principiu, tolerați de soție sau îngăduiți când și când în preajmă. Un rol diminuat, tot mai diluat. Bărbați parcă tot mai nedefiniți, tot mai efeminați și mai nesiguri.

Detașarea, la maturitate, de modelele de părinte din propria familie sau de cele venite din mediul nostru cultural, necesară pentru a le vedea mai deslușit și pentru a ne contura propriul model de părinte, reprezintă prin ea însăși o întrebare, o căutare și șansa găsirii unei soluții. Totodată, ne arată că avem nevoie de mai mult: de desăvârșirea Tatălui Ceresc (Mt 5, 48).

 

Întoarcerea la izvor

Va fi o căutare binefăcătoare, nu pentru folosul imediat în familie (sau în viitoarea familie), ci pentru propria relație cu Dumnezeu. Căutând chipul Tatălui, vom îndepărta încet-încet trăsăturile psihologice, umane pe care i le-am atribuit, după cum au făcut-o generații după generații, cu accente alternative pe cele două extreme, descrise mai sus. Deformările generate de rana păcatului originar și de degradările ulterioare ale relațiilor între sexe, în familie și în societate, încețoșează lumina acestui far, dar și mai puternic ne arată câtă nevoie avem de ea. "Plecaseră plângând și îi voi aduce înapoi în mângâieri; îi voi conduce pe o cale netedă, pe care nu se vor împiedica. Fiincă sunt Tată pentru Israel și Efraim va fi întâiul Meu născut" (Ier 31,9).

Întoarcerea personală la Tatăl ne invită să aspirăm la ridicarea paternității umane la desăvârșirea divină și, în același timp, ne descoperă că orice paternitate umană este primită, decurge din paternitatea divină (Ef 3,15). De El ne leagă o înrudire mult mai profundă decât aceea cu părinții: înrudirea spirituală, care ne definește ca persoane. De aceea, la El va trebui să raportăm și datele propuse de experiență, modelele mai înainte descrise, cu cele câteva aspecte în care diferă decisiv, atât între ele, cât și față de felul în care ne învață Isus să fim fii și părinți.

 

Adevăratul chip al Tatălui

Isus este Acela Care ne arată în persoana Sa adevăratul chip al Tatălui. Atât din iubirea care Îi unește, cât și prin iubirea pe care o revarsă asupra noastră, învățăm și ce înseamnă să fii tată, și ce înseamnă să fii fiu după inima lui Dumnezeu. Dacă noi înșine, pătrunși de nevoia de a fi adevărați fii ai Tatălui Ceresc, ne vom lăsa modelați de Isus, ne vom lăsa învățați de Spiritul Sfânt să rostim Abba (Părinte), nu noi ne vom zbuciuma să refacem chipul lui Dumnezeu în copiii noștri sau în fiii sufletești, ci îi va atrage și îi va schimba Dumnezeu, Care ne va fi schimbat întâi pe noi.

 

Isus ne înnoiește privirea și auzul

În timp ce tatăl-tiran vede tot ce faci, iar tatăl-lasă-mă-să-te-las închide ochii la tot, Isus te privește în ochi. Te privește cu dragoste. Dragostea din privirea lui nu este blocată de reproșuri, de fulgere nimicitoare; nici alungată de preocupări mult mai înalte, de răceala unor judecăți nemiloase sau de frica de răspundere. Intră în relație cu tine, într-o relație personală și te invită să faci la fel, pentru că are planuri mari pentru tine, așa cum a făcut-o și la chemarea apostolilor. Pentru El nu ești o existență amorfă, nu ești un oarecare, ești cineva: "tu ai preț în ochii Mei".

Întristarea din privirea Lui, când dai înapoi și Îl refuzi, este durerea Sa pentru tine, pentru nefericirea și suferința pe care ți-o va aduce separarea de El. Nu este nici jignirea sau furia că ai preferat să-L ignori, să nu-L asculți, nici semnul neputinței. Întristarea nu Îl va face să-ți întoarcă spatele niciodată, nici dezamăgit, nici scârbit, nici sătul de atâtea eșecuri, nici resemnat. Pentru că Isus te iubește pentru tine și pe tine vrea să te facă fericit, în ciuda refuzului Tău, fără să însemne că așa trebuia să faci.

Isus va rămâne întotdeauna atent la orice semn din partea ta, la cel mai tainic semn, pentru că El spune că Tatăl te ascultă în intimitatea cămăruței tale (Mt 6,6), când numai Lui I te adresezi, departe de zgomote și priviri indiscrete; îți vede și îți șterge lacrima din colțul ochilor (Ap 7,17) pe care nici nu îndrăznești să îi ridici la cer (Lc 18,13). Nu trebuie să-i spui lipsurile tale, căci El deja le cunoaște și îți vine în întâmpinare (Mt 6,33; Lc 12,31). Când te întorci să-I ceri iertare, te vede de departe, căci de mult te căuta cu privirea, și dă fuga spre tine, pentru a te îmbrățișa cu drag (Lc 15,21). Între voi nu poate interveni nimeni și nimic. Pentru Dumnezeu nu vei fi niciodată străin. Pentru El vei fi întotdeauna totul.

Așa părinți ne vrea Dumnezeu. Privirea atentă, duioasă, iertătoare și auzul mereu deschis și treaz așteaptă să le avem și noi față de copii. Să ne amintim: când am fost, ca fii, cel mai disponibili să ascultăm și să facem binele? Evident, atunci când am citit dragostea din privirea părinților, când le-am simțit căldura din glas și convingerea că putem să facem binele și făcându-l, vom crește, vom fi mai buni, vom fi mai iubitori. Când am avut curajul să ne adresăm tatii și mamii pentru a le vorbi despre greutățile noastre sufletești, pentru a le arăta că am înțeles că am făcut o greșeală, că ne pare din inimă rău, că le cerem iertare și vrem să ne îndreptăm? Atunci când am avut încredere că dragostea lor a rămas aceeași, ba chiar este mai mare când suntem mai descumpăniți, speriați sau am căzut.

"În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a fost făcut desăvârșit în dragoste"(1In 4,18).

Ascultarea adevărată din dragoste se naște.

 

Isus înnoiește simțul libertății

Isus, Care liber Își dă viața, nimeni nu I-o ia, ci o dă de la Sine Însuși (In 10,17), prețuiește și respectă darul libertății, fără de care nu există nici dragoste, nici bine. Nu forțează adeziunea, ci invită, cheamă, propune: Dacă vrei... Îți arată adevărul, îți oferă ceea ce te poate face fericit, dar nu acționează în locul tău și nici ca un tată țâfnos. Te respectă prea mult ca să te trateze ca pe un neputincios. Crede prea mult în binele pe care îl poți face, în capacitatea ta de dăruire, ca să nu-ți acorde încrederea unei răspunderi liber îmbrățișate, așa cum o face când îl cheamă pe tânărul cel bogat, când îl cheamă pe Zaheu.

Fără acest respect izvorât din dragoste, părintele își impune punctul de vedere, respinge comentariile, nu suportă să fie contrazis, face presiuni, amenință, manipulează, doar pentru a obține supunerea, tăcerea; relația între persoane moare, fiecare rămâne singur, iar "binele" impus nu are valoare decât dacă este ales liber și dacă e făcut cu dragoste. Nimeni nu câștigă, toți pierd.

Libertatea, în schimb, îți stimulează simțul răspunderii, al propriei demnități, și te deschide spre bine, care te atrage. Nu te face executant, ci colaborator la bine.

 

Isus înnoiește raportul cu legea

"Regulament", "lege" se leagă în mintea noastră de "opreliște", "interdicție", "sancțiune", și ne crează o stare neplăcută de constrângere; atât dacă aceste cuvinte evocă un etern "nu ai voie" din copilărie, cât și dacă, dimpotrivă, sună ca amenințare după ce am fost "lăsați în voia noastră".

Isus, privindu-mă în ochi, îmi spune ce înseamnă pentru Dumnezeu Legea, pe care El o aduce la deplinătate: "Să iubești" (Lc 10,27-28). Legea iubirii de Dumnezeu și de aproapele enunțată ritos, sever, încruntat? Niciodată. Isus spune și face ce anume înseamnă ea: înseamnă o dăruire de Sine a lui Dumnezeu în primul rând, Care îmbrățișează până și moartea pe cruce pentru a fi cu noi. "Mergi și fă și tu asemenea"(Lc 10,37).

Legea înțeleasă și primită devine în loc de interdicție, inter-zicere/înțelegere între două persoane care se iubesc și se leagă să fie împreună cu orice preț, să facă tot ceea ce le sporește apropierea și să nu facă nimic din ceea ce le-ar putea despărți. Reper pentru construirea vieții împreună, în familie sau în comunitate și în afara ei, semn indicator care amintește cum să ferim de rău pe cei de lângă noi și pe noi înșine, marcaj clar, fără de care am bâjbâi fără să nimerim niciodată calea spre Dumnezeu... A-l lăsa pe copil fără acestea ar însemna pentru el o expunere criminală la cele mai mari primejdii pentru sine și pentru ceilalți, la fără-de-legi.

Lipsa oricăror reguli lasă viața de familie la discreția capriciilor, a egoismelor fiecăruia, a individualismului care degradează persoana și produce în jurul ei haosul.

Legea nu este a tatălui, nu este a mamei. Neînțeleasă în spiritul ei de dragoste și impusă cu duritate în litera ei generează răcirea inimii, formalismul și insensiblitatea părintelui autoritar față de copil; produce în acesta frica și îl face prizonierul chinuit al sentimentului de veșnică vinovăție și al scrupulelor, ori un formalist bine instalat în confortul căldicel al unor practici religioase de rutină.

Pentru Dumnezeu și tatăl și mama sunt copiii Săi. Părinții vor putea transmite Legea cu dragoste și cu conținutul ei de dragoste, numai dacă vor fi pătrunși de dragostea cu care le este ea dăruită de Dumnezeu; dacă ei, mai întâi, vor fi spus cu psalmistul: "O, Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe, / nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari / și prea minunate pentru mine. / Dimpotrivă, sufletul meu îmi este liniștit și potolit, / ca un copil înțărcat lângă mama sa; / da, sufletul meu este în mine ca un copil înțărcat. / Pune-ți încrederea în Domnul, Israele, de acum și până în veac" ( Ps 131).

Legea ne ține aproape de Dumnezeu, părinți și copii, aproape, dar nu dependenți, ci liberi.

Isus ne învață care este adevărata putere

Fără să ne recunoaștem și noi, adulții, condiția de copii ai lui Dumnezeu și, astfel, de frați ai fiilor noștri, am ajunge foarte ușor să confundăm propria noastră voință cu voința lui Dumnezeu și să facem noi legea. Legea ar fi un instrument de autoafirmare și de dominare a copiilor, a celor din jur. Or Isus ne spune: Mai mult decât egali, cei mari să fie slujitorii tuturor. El Însuși a venit să slujească și nu să fie slujit. Nu este doar o indicație, nu este un sfat, ci un mod de viață pe care Isus îl trăiește de la început până la sfârșit și ni-l oferă ca model de urmat întru totul. De la muncile cele mai umile, la locul cel mai de pe urmă la masă, de la hrănirea celor flămânzi, la vindecarea celor bolnavi, de la eliberarea de sub robia demonilor, la învierea celor morți, de la mângâierea celor întristați, la iertarea păcătoșilor, de la învățarea căilor Împărăției Cerurilor... sunt toate slujiri care mărturisesc adevărul despre Dumnezeu: "M-am născut și am venit în lume să dau mărturie despre adevăr" (In 18,37), și care nu au nimic de-a face cu stăpânirea celorlalți. Este o slujire care deschide calea spre viață. Este mijlocire spre Dumnezeu. O misiune pentru care este nevoie de toată puterea lui Dumnezeu.

Isus nu o minimalizează, nu o maschează, cum ar face-o un părinte nevolnic, dar orgolios, care își permite să îngroape talantul răspunderii față de copii (mimând discreția sau modestia), de parcă nu ar fi vorba de o putere primită, ci de propria lui putere

Puterea lui Isus este puterea de a Se despuia total de Sine și de a servi într-o dăruire totală. Cel Care a spălat picioarele apostolilor, îngenunchind în fața lor, tot Acela își dă apoi și viața pe cruce. Când Se numește Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oile Sale pentru că sunt ale Lui, nu înseamnă că vorbește ca proprietar, ca stăpân asupra posesiunilor Sale. Nimic mai străin de Isus. Sunt ale Sale, suntem ai Săi, prin aceea că Dumnezeu este al nostru. Ceea ce ne leagă este dragostea, nu posesia. De aceasta nimic nu ne poate despărți (Rom 8,35-39). Aceasta este puterea dragostei Sale părintești, care ne purifică și ne eliberează, pe părinți și pe copii, ca fii ai aceluiași Tată. Este singura putere de care avem nevoie în slujirea la care am fost chemați ca părinți. Restul e amăgire a celui rău.

Slujirea de iubire a Domnului nostru ne învață să renunțăm la absolutismul de părinte absorbit doar de sine, care îl anihilează pe copil sau pe fiul sufletesc, îl subordonează, îl paralizează; ne mai învață să nu ne lăsăm ispitiți de lene, de frică sau de modestie falsă, paralizați și anihilați de această dată ca părinți, ca prezență iubitoare activă în viața copilului, anulați ca mărturisitori ai adevărului în fața lui.

Adevărata noastră autoritate? Nu există decât una singură care este adevărată. Iar aceasta este a lui Dumnezeu: dragostea Lui este autoritatea supremă. Să o slujim, să o mărturisim cu faptele și cuvintele de fiecare zi, să fim co-operatori ai ei, ce onoare și ce fericire pentru părinți!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire