pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

TATĂL NOSTRU CARE EȘTI ÎN CERURI
pr. Matei Boilă

Secretul autoritatiiCuprinsLa izvoarele Vieții fără de moarte

 

Omul de după căderea în păcat și înainte de primirea harului mântuitor al lui Isus Cristos, din păcate omul pe care îl întâlnim cel mai frecvent, în ciuda celor 2000 de ani trecuți de la nașterea lui Dumnezeu în peștera din Bethleem, pe toate meridianele și pe toate undele lumii "moderne", este o ființă tragică scufundată în tristețe și deznădejde. Măreția, rezultând din componenta sa spirituală și care îl face potențial coroana creațiunii, stăpânul universului, sursa de înțelepciune și putere, fără credință și har nu este decât prilej de suferință și deznădejde. Afirmația aceasta nu este numai o simplă concluzie a unor gânditori lucizi, ci este o realitate pe care, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, și nu încercăm să ne îmbătăm cu toate drogurile din belșug fabricate de tehnica blestemată a științei fără Dumnezeu, o simțim fiecare până în adâncul sufletului și a rărunchilor noștri.

Avem nevoie, pentru a nu trăi într-un absurd sufocant, să ne explicăm existența. Dar nimic din ceea ce cade într-un fel sub simțurile și mintea noastră nu este o cauză adevărată. Tot ceea ce vedem, simțim sau cunoaștem există ca realități care la rândul lor au nevoie să-și justifice existența prin alte realități.

Urmărim scopuri care, neavând nici unul caracterul unui scop final, se înșiră pe o ață putredă, trăgându-și justificarea de la unul la altul, și căzând până la urmă toate în suferință și derizoriu.

Nu ne satisface o existență limitată în timp; dorim cu putere, pe măsura sufletului nemuritor pe care îl avem, o existență plenară, în timp ce murim în fiecare clipă pe măsură ce ne naștem permanent într-o viață infirmă lovită de deșertăciune.

Suntem conștienți că pe lângă sfera noastră mică infinitezimală există o realitate bogată atotcuprinzătoare, în care cei mai cinstiți dintre gânditori Îl intuiesc pe Dumnezeu, dar în același timp realizează că această realitate este transcendentă, nici o legătură neputând exista între ea și noi.

Imposibilitatea de cunoaștere a acestei realități transcendente și de stabilire a unei legături cu ea numai prin noi înșine, deși este unica noastră șansă de a ieși din absurdul existenței în care ne-a împins păcatul, este de natură absolută și de aceea tragică! Suprema înțelepciune la care au ajuns gânditorii cinstiți cu ei înșiși este tocmai recunoașterea graniței dintre aceste două sfere și imposibilitatea absolută de a trece prin forțe proprii din una într-alta. Cu alte cuvinte, au ajuns la recunoașterea nevoii de mântuire care nu poate veni decât de la Dumnezeu spre noi, nu invers.

Pentru noi, creștinii, credința începe prin a mărturisi "Cred într-unul Dumnezeu Tatăl", ceea ce rezolvă situația imposibilă și tragică în care existăm dacă suntem lăsați exclusiv la voia și puterea minții noastre. Nu spunem "Cred că există Dumnezeu", ci "Cred într-unul Dumnezeu Tatăl".

Așa cum am văzut, universul mărturisește, pentru orice om cinstit cu propria lui gândire, că are nevoie de un Creator din afara lui, deci implicit transcendent și absolut necunoscut nouă, pentru ca scandalul existenței acestui univers, absurdul lumii în care trăim să nu ne copleșească. Dar aceasta înseamnă că punem de la început, între noi și Dumnezeu, o prăpastie infinită și ne recunoaștem neputința de a stabili o legătură cu Dumnezeu, deci a avea și a trăi religia.

Pentru toți cei care încearcă singuri prin sine să rezolve marile probleme ale existenței, pentru toți cei care afirmă credința într-o forță supranaturală, într-un Dumnezeu abstract, este inevitabil scepticismul și în final ruperea definitivă de Dumnezeu. Toți aceștia sfârșesc prin a realiza implicit sau explicit că Dumnezeu nu poate fi cuprins de nici un percept uman, că El se îndepărtează de noi cu cât încercăm să-L cunoaștem prin simțurile și rațiunea noastră. Omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu față către față și să rămână viu, ne spune Dumnezeu prin Moise. Toți acești gânditori autonomi sfârșesc inevitabil prin a-L goni definitiv pe Dumnezeu din viața lor, sancționând astfel neputința lor de a trece peste prăpastia infinită dintre natura noastră și El.

Dar noi creștinii nu credem numai că există Dumnezeu, ci credem într-un Dumnezeu Tată. Dumnezeu sau nu există pentru noi deloc, sau este Tatăl nostru Cel din ceruri. Dar cum putem noi să ajungem să credem în El, și cine este acest Dumnezeu Tatăl? Răspunsul îl găsim la începutul Evangheliei după loan: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Cel unul născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut". Isus ne-a spus limpede: "Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine".

Noi credem în Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Credem în Dumnezeu care prin Fiul Său Unul născut este și Tatăl nostru Cel din ceruri. Credem într-un Dumnezeu viu, o persoană, nu o idee abstractă, cineva nu ceva; Cineva care ne iubește, care ne permite să-L iubim, cu care stabilim legături personale, ascultând de El pe acest pământ din dragoste și desăvârșind în împărăția veșnică această dragoste, transformând-o în viziune fericitoare.

Creștinismul este Isus Cristos, singurul care poate face legătura între realitatea transcendentă, mare, plenară, rotundă și eternă și realitatea noastră mică, fragilă și trecătoare. El ne-a deschis între cele două sfere ale existenței o poartă și a putut-o face, în pofida diferenței de natură dintre ele, pentru că El este om adevărat și Dumnezeu adevărat. Poarta deschisă de El permite sfințeniei să ne invadeze.

Dumnezeu Cel neapropiat ni s-a arătat. Lumina cea orbitoare s-a făcut Lumină lină și a sălășluit printre noi. "Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl". Dar cine este acel Dumnezeu pe care nu putem să-L vedem fără să murim? Cum putem fi siguri că Lumina lină este parte din Lumina cea mare și veșnică? Dumnezeu Cel neapropiat, Dumnezeu Cel temut, Dumnezeu Cel absolut transcendent S-a făcut om, a deschis o poartă spre lumea cea adevărată, ne-a arătat singurul lucru pe care, fără a ridica complet vălul tainei, îl putem ști despre Dumnezeu: anume că Dumnezeu este iubire.

Dumnezeu făcut om ne-a arătat dragostea Lui până la moartea pe cruce. Analogic, iubirea pe care o înțelegem noi este parte din iubirea cea mare a lui Dumnezeu. De aceea și legătura noastră nouă prin Isus Cristos cu Dumnezeu a primit din partea Cuvântului Său făcut trup calificativul maxim: Dumnezeu este Tatăl nostru.

Suntem fiii lui Dumnezeu și Dumnezeu așteaptă de la noi nu să intrăm în dragostea Lui paternă, pentru că suntem în ea prin Isus Cristos, ci să nu o părăsim. Pilda fiului risipitor ne face cunoscută natura legăturii noastre de dragoste cu Dumnezeu. Pentru că în legătura care ne depășește natura prin harul lui Isus, Dumnezeu vrea să fim fii, nu sclavi; El ne dă libertate. Nu libertatea de a câștiga calitatea de fii, ci aceea de a rămâne sau nu în dragostea Lui, în casa fericirii eterne.

Putem, asemenea fiului rătăcitor, să alegem plăcerile clipei, deșertăciunea existenței noastre fără Dumnezeu și să părăsim căminul cel pururea fericitor. Dar și în rătăcirea noastră, ne spune Isus prin această pildă, Dumnezeu ne iubește și ne așteaptă ca un Tată iubitor.

Ceea ce noi putem înțelege în mod analogic, ca într-o oglindă, este că legătura noastră cu Dumnezeu este ca cea dintre un tată și fiul său, cea mai sublimă realitate de pe pământ. Acum putem înțelege sensul și rostul muntelui de fărădelege, pornografie și blasfemie pe care, prin oamenii pe care îi stăpânește, diavolul le varsă asupra lumii noastre, cu atât mai vulnerabilă cu cât este mai stăpână pe tehnica avansată golită de credință! Legătura, care în primul rând așteaptă să fie sfințită și ridicată la cer, acea de dragoste paternă este atacată astăzi cu cea mai mare furie de cel Rău.

Dacă familia, acest pilon al lumii noastre creștine, în loc să fie sfințită prin taina căsătoriei, este supusă tuturor sacrilegiilor, perversiunilor și murdăriilor, și aceasta, culmea, în numele drepturilor omului (dreptul de a păcătui, de a te murdări, de a împinge în lături cea mai sublimă legătură de pe pământ, cea a dragostei paterne, a familiei), sfârșitul este sigur.

Dacă societatea noastră nu se va întoarce (și nu o poate face decât dacă motorul vor fi tinerii) și nu se va scutura ca de lepră de homosexualitate, avorturi, desfrâu, dragoste așa-zisă liberă, necuprinsă în sfânta Taină a căsătoriei, idolatrizarea plăcerilor sexuale, hedonismul, care paradoxal secătuiește în fapt orice plăcere, ne vom scufunda, în ciuda oricăror progrese ale științei și tehnicii, în deznădejdea generatoare de sinucideri pe care din păcate o întrezărim deja.

Lupta noastră astăzi este, așa cum o spune Sf. Apostol Pavel, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva duhurilor rele ce stăpânesc văzduhul profanat al civilizației noastre.

Și miza este viața sau moartea.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire