pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

LA IZVOARELE VIEȚII FĂRĂ DE MOARTE
Marina Fara

Tatal nostru care esti in CeruriCuprins

 

În urmă cu 10 ani, în dimineața zilei de Paști, închidea ochii cel mai mare genetician al timpurilor noastre: Jérôme Lejeune, savantul care a fost "un semn de contradicție" pentru epoca prezentă, posedată de o stranie obsesie, aceea de a nega statutul sacru al vieții umane și a o manipula, reducând-o la condiția de simplu obiect.

Apostolatul său este mai actual ca oricând, valoarea vieții umane ajungând să fie ea însăși în vremurile prezente un semn de contradicție, realitate care îl determina de curând pe un ilustru jurist și om politic, Carlo Casini, să exclame: "Embrionul uman - Ecce homo!"

Într-adevăr, condiția pascală a vieții, respectată, venerată, celebrată secole de-a rândul în lumina Învierii, este în zilele noastre un subiect de meditație care a căpătat considerabilă greutate în categoria patimilor. Iată pentru ce amintirea omului de știință care a știut să poarte crucea aceasta până în dimineața Învierii ni se pare demnă de "celebrat" în prefața la numărul de Paști al revistei noastre, adresată familiei în realitatea ei complexă și în nobila ei misiune de a primi și ocroti viața.

 

Avea 33 de ani în 1959 când, descoperind accidentul cromozomic ce cauzează sindromul Down, Jérôme Lejeune deschidea poarta unor pași uriași în cunoașterea secretelor materialului ereditar - pe atunci genetica era doar un capitol al biologiei. Descoperirile lui epocale au facilitat cercetările ulterioare care până la urmă aveau să-i conducă pe geneticieni la recenta configurare a "hărții" genomului uman.

Dar în anii acelui început, în plină recunoaștere internațională - pe punctul de a candida la Premiul Nobel pentru știință, văzând că descoperirile lui sunt folosite pentru suprimarea copiilor nenăscuți suspectați de diferite deficiențe și pentru manipularea iresponsabilă a materialului genetic, Jérôme Lejeune ia poziție împotriva respectivelor tendințe utilitariste, care desconsiderau sacralitatea vieții umane. Își atrage astfel, reacții inverse decât până atunci, blamare internațională mergând până la: "Lejeune asasinul", un nou cuvânt de ordine, care înconjura planeta, la adresa lui. "Astăzi după amiază - îi comunică într-o zi de la New York soției aflate acasă, la Paris- mi-am pus în joc Premiul Nobel." Afirmase, în plină ședință a ONU referitoare la instituirea avortului în cazul copiilor cu risc: "Iată ce a devenit Organizația Națiunilor Unite - un for care girează instituțiile sănătății să devină instituții ale morții."

Un alt episod din numeroasele instanțe ale luptei sale pentru apărarea vieții se consuma într-un oraș din Tennessee, în Statele Unite. Devenise martorul unei femei care, în procesul de divorț intentat de soțul ei dorea să-și salveze embrionii supranumerari rezultați dintr-o fecundare in vitro și pe care-i numea "copiii mei". În acel prim proces în materie de bioetică la nivel internațional, problema în cauză era: "un embrion este o ființă umană"? Orice genetician onest recunoaște că din momentul conceperii până la moartea naturală ființa umană este aceeași, aflată într-un proces de transformare. Dar conjuncturile complică și escamotează această realitate conform diferitelor interese. De aceea, după argumentele de ordin științific, Jérôme Lejeune a adăugat atunci unul de elementară înțelepciune: "Dacă mama numește acești embrioni 'copiii ei', procesul e încheiat. Adevărata mamă este aceea care dorește viața copilului; a spus-o Solomon odată pentru totdeauna." În primă instanță tribunalul a admis cauza apărată de profesor.

 

Unde găsea puterea supraomenească nu doar pentru a rezista acestui uriaș val de împotrivire, dar și pentru a păși înainte cu toate forțele, pe drumul ales, fiind, în lumea științei, singurul care a avut curajul să devină apărătorul cauzelor pierdute, al "dezmoșteniților soartei"?

Un prim răspuns pe care l-am găsit este: în mijlocul propriei familii. Cauza lui era și a soției sale și a copiilor. Mai târziu, copiii aveau să mărturisească faptul că aceste episoade de viață au fost o autentică cateheză și maturizare, întărire a propriei lor personalități. În fiecare seară, după cină, își aduna familia la rugăciune. Și invariabil, aceasta se încheia cu: "Doamne, vindecă-i pe bolnavii noștri". Căci, spunea el, "dacă natura în mod misterios, a condamnat pe câte un semen al nostru la moarte, rolul medicinii nu este să execute sentința, ci să încerce să o comute."

Duminica, mergea cu familia la biserică și îi plăcea să cânte în corul parohiei. Citea și împărtășea cu apropiații săi multă filozofie, era un admirator al artelor, o persoană plină de vervă. Scopul declarat al demersurilor sale zilnice nu era cercetarea (căreia i se dedica îndelung), ci să-i facă pe cei suferinzi să le placă viața.

 

Chiar și în rândul medicilor și cercetătorilor coreligionari, Jérôme Lejeune a avut parte de puțină înțelegere și de și mai puțină susținere, observa recent un cardinal care i-a fost aproape. Dar instituțiile academice ale Bisericii, îndeosebi Academia Pontificală pentru Științe, îl solicitau deseori. Papa Ioan Paul al II-lea îl numea "fratele nostru Jérôme". În 1994, prin documentul Motu proprio Vitae mysterium, Papa a înființat Academia Pontificală pentru Viață și l-a numit pe Jerome Lejeune președintele acesteia. A fost pentru scurtă vreme, doar 33 de zile, căci avea un cancer în faza terminală. Când i s-a adus vestea numirii, a spus: "Papa a împlinit un gest de speranță, numind un muribund... Mor în plin serviciu".

Lejeune a demonstrat sacralitatea vieții cu argumente științifice. Dar și cu vervă spirituală. Atacat de darwiniști, este celebră frântura de dialog din cursul unei sesiuni academice: "Să admitem, domnule Lejeune, că ați obținut bipedul dumneavoastră gol - fără stratul protector de blană, fără colți, fără gheare și demn de admirat. Ce ați face însă dacă ar trebui să-l apărați de primul prădător care s-ar năpusti asupra acestei ființe neadaptate?" Răspunde savantul: "Cu permisiunea dumneavoastră, aș așeza această ființă într-o frumoasă grădină; apoi aș avea grijă să nu se atingă de vreun fruct veninos care i-ar tulbura spiritul." Și cu altă ocazie: "În universități, am văzut mereu oameni extrem de savanți organizând congrese pentru a se întreba dacă copiii lor, când erau foarte tineri nu erau cumva un fel de animale; dar în grădinile zoologice, niciodată n-am observat vreun congres de cimpanzei întrebându-se dacă copiii lor, când vor fi mari, vor deveni cumva universitari!"

Există în moștenirea lui Jérôme Lejeune și o formulă, de data aceasta nu științifică, ci de înțelepciune, care privește plenitudinea vieții în adevărata libertate. Apostolatul său a fost exemplificator în privința aceasta: treci proba libertății atunci când aperi cauzele "pierdute", ale celor vulnerabili, atunci când conștiința adevărului te face să nu eziți în fața amenințărilor sau intențiilor de compromis și când asumi adversitățile. Copiii lui rețin un episod care le-a trezit o tulburătoare impresie despre prețul libertății. Aflați în vizită în luxoasa vilă a unui medic, acesta le spune: "Știți care este diferența între mine și tatăl vostru? Eu vin la serviciu într-un Ferrari și el pe o bicicletă."

 

Probabil că vom asista în anii care vin la cauza de beatificare a celui mai mare genetician al zilelor noastre, care a făcut cruciale descoperiri și a mers contra curentului lumii tocmai datorită faptului că a iubit-o atât de mult încât a vrut s-o vadă "fără pată" și capabilă să prețuiască darul cel mai scump: viața. La recenta sesiune comemorativă a lui Jérôme Lejeune, cu ocazia unui deceniu de existență a Academiei Pontificale pentru Viață, a fost propusă ridicarea lui la cinstea altarelor.

Forța de a asuma crucea adversităților - ne-a arătat prin experiența sa Jérôme Lejeune - depinde și de felul în care privim realitățile. Poate fi un exercițiu poetic și nu puțini dintre apropiații geneticianului au remarcat că descoperirile lui, dar și puterea de a rămâne pe pozițiile solide ale demnității, în provocarea marginalizării și disprețului, se datorează acestei capacități de a înțelege lumea cu harul poetic, de a sonda realitățile cu creativitatea artistului.

Și de a vedea mereu capătul calvarului, pentru a spune: Cristos a înviat!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire