pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RESURSE 

Colectorul de articole

Civica
Nicolae Prelipceanu

Rândul sau lista

De mai multe luni, din nefericire, a trebuit să frecventez o anumită policlinică, devenită "Centru de diagnostic". Am rămas plăcut surprins când am fost informat că nu te duci, așa, când vrei tu, la medicul specialist, ci te programezi, la zi și la oră fixă. Asta în cazul în care nu e o urgență, listele cu programarea cuprind ora și numele pacientului, iar în paranteză: 15 minute. Ei, sigur că unele diagnostice nu pot fi stabilite în 15 minute, că nu-s toți medicii profesorul Hațieganu din Clujul interbelic, dar ca medie merge... Aș fi riscat să spun că e o organizare perfectă, dacă nu m-aș fi născut cam de mult și dacă n-aș fi văzut cam multe. Și a venit și ziua prezentării la doctor, prima dată. Am sosit în jurul orei înscrise pe hârtiuța primită de la funcționara care făcea programările. În sala de așteptare, lume destul de multă. M-am uitat pe lista afișată pe ușă, figuram la ora fixată, m-am așezat. Următorul sosit, a dat bună ziua și a întrebat "cine e ultima persoană", ceea ce m-a surprins, dar am tăcut. Sau poate n-am tăcut, poate chiar am întrebat ceea ce, acum, după atâta timp, mi se pare că altcineva ('o străină gură') a întrebat: "dar nu se respectă ordinea programărilor?". La asta, oamenii mai în vârstă au sărit ca arși: "e în ordinea sosirii", așa se intră, eu stau aici de două ore. Replica dată de cineva (eu?): "dar dacă tot erați programat(ă) pentru o anumită oră, de ce ați venit atât de devreme?" a fost întâmpinată cu lipsa obișnuită de logica manifestată în astfel de împrejurări.

Așadar, existau două criterii: programarea, înscrisă frumos, bătută la mașină sau la calculator pe o listă care, însă, se afișa din ce în ce mai rar, și rândul. Eternul și fascinantul rând românesc. "Stai, tovarășe (sau dom'le), la rând, ce, nu vezi că suntem aici, trebuie să ne ajungă la toți" sau "Dați numai câte 1 kg ca să ajungă la toată lumea!" erau, brusc, refrene vocale care îmi răsunau din nou în urechi. Am asistat și la veritabile bătălii, pe la ușile doctorilor. De fapt, injuriile și îmbrâncelile nu erau decât niște lupte de idei: lista sau rândul?

Pentru noi, românii, lista este un mare defect: impune o ordine cu care nu suntem obișnuiți. Rândul, dimpotrivă, pare mai flexibil. "Stai la rând!" sau "Aha, vrei să intri peste rând!" se suportă mai ușor. Apoi, au și doctorii amicii lor, care nu trebuie să stea la rând, după listă. În unele cazuri, lista apare după ce s-au epuizat aceștia. Dacă mai apare vreunul, așa, pe nepusă masă, nu-i bai: știe el singur că poate să intre peste rând și peste listă. Minimul simț al echității, al egalității de șanse care să-l facă pe amicul doctorului sau, în fine, pe cel 'cu pile', telefonice bunăoară, să-și aștepte măcar rândul, dacă tot nu e pe listă, nu există la noi.

De altfel, nu despre policlinica azi "centru de diagnostic și tratament" voiam să scriu. Ea/el nu e decât unul din poligoanele de încercare unde, în general, cetățeanul, român, educat în alte vremi, e nepregătit să treacă testele.

În fond, rândul și lista funcționează peste tot, în toate mediile - viciate - ale societății românești: te înscrii pe listă, te trezești la rând; mizezi pe rând, îți apare lista, veritabilă barieră, în față. Viața comportă riscuri enorme într-o țară astfel organizată, adică dezorganizată. Căci, în fond, și lista și rândul devin niște ficțiuni în clipa în care apar cei 'tari', care nici nu se uită în jur, ci intră direct unde vor.

Pe vremea regimului comunist, aparent defunct, circula o glumă în acest sens. Cică un occidental, american, vede o coadă și întreabă: "de ce stați aici?" I se răspunde că "se dă carne". Iar el: "eu prefer să cumpăr, decât să pierd atâta timp". Înțelegeți, nu-i așa? Coada, adică rândul, sugerează clar dependența, în fond pomana. Și la valoarea reală a leului ("care e diferența între un leu și un dolar?", se întreba, tot atunci, pentru a se răspunde: "un dolar"!), într-adevăr, actul de cumpărare era, în fapt, o pomană. E ceea ce au vrut să ne bage în cap comuniștii, mergând mai departe și dictându-ne și cât avem voie să 'cumpărăm'. Cum și noi facem cu cerșetorul căruia îi dăm 5.000 de lei (de azi). Și atunci, cum să nu se supere președintele țării când e întrebat ba de una, ba de alta. "Nu vă privește", strigă el cu ură. Cum nu ne privea nici câtă marfă era în magazia de unde nouă ni se strecurau, printr-o mică deschizătură: 1 kg de ulei, unul de zahăr, unul de făină. Nu e o noutate: egalitatea șanselor se naște în capul fiecăruia, în minte, abia apoi putând fi pusă în practică. Degeaba faci liste din timp, dacă majoritatea celor care se înscriu pe ele cred în altceva, în eternul rând, coadă. Prelungirea fără de rost a unei conduceri auto-suficiente sieși. Degeaba faci ordine, dacă în mințile celor din jur dezordinea dă pe dinafară. În cele din urmă, m-am resemnat și eu: mă înscriu pe listele lor, din timp, dar pierd minim o oră la rând, venind din timp, căci s-ar putea, o dată, din întâmplare, să se facă o minune. Pentru mine e simplu: îmi iau o carte și citesc o oră. Dar ce-o fi în capul celorlalți, care stau așa, cu ochii-n gol, așteptând să le vină rândul? N-am să știu, sper, niciodată.

Mesagerul Sf. Anton, nov-dec 2004
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire