pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RESURSE 

Colectorul de articole

Fericirea întru Domnul

Fericirea este o noțiune extrem de relativă. Pe fiecare dintre noi îl face fericit altceva: pe unul, o mașină decapotabilă; pe altul, o carte bună; pe altul, un câștig la loterie. Subiectivitatea și superficialitatea ne fac și pe unul și pe altul să considerăm, la un moment dat, că ne-am găsit fericirea; proba timpului arată însă că nici una din pretinsele fericiri rezultate din ambiții și pasiuni vremelnice nu este durabilă.

Problema este sistemul de valori la care ne raportăm atunci când încercăm să ne găsim fericirea. Creștinismul ne supune mereu atenției prăpastia aflată între valorile lumii acesteia și cele ale împărăției lui Dumnezeu.

Una din valorile unanim recunoscute în lumea noastră este banul. El oferă o falsă siguranță și iluzia liniștii. Dar Isus zice: "Faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoțul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră" (Lc 12,33-34).

Banul dă putere. Putere asupra lumii acesteia. Iar cei care o conduc se consideră tari. Cu toate acestea, "suntem tari atunci când tu ești tăria noastră, dar când tăria noastră se sprijină doar pe noi înșine, atunci nu-i decât slăbiciune" (Sf. Augustin).

Puterea, la rândul ei, conduce la ispita infailibilității. Cel care are bani și putere își arogă meritele gloriei sale ca o consecință a așa-zisei înțelepciuni cu care și-a orânduit viața. Dar "începutul înțelepciunii este frica de Domnul" (Ps 111/110,10).

Există în Evanghelia după Ioan un verset surprinzător, atât de scurt încât suntem tentați să-l trecem cu vederea la o lectură mai neatentă, dar care este cu adevărat sublim. Versetul acesta spune despre Isus și despre spiritul creștin mai mult decât orice înțelepciune. Este însăși esența fericirii. În el sunt puse în antiteză valorile lumii și valorile împărăției lui Dumnezeu mai explicit decât oriunde altundeva în evanghelii.

Este vorba de In 6,15. După ce Isus a înmulțit pâinile și a hrănit cinci mii de bărbați din cinci pâini de orz și doi pești, mulțimea l-a văzut mai puțin ca pe un mesia spiritual și mai mult ca pe unul care ar putea rezolva problemele materiale ale poporului lui Israel. În umilul învățător spiritual obștea a întrezărit posibilul lider al unei lumi aflate în declin sub ocupația romană. Oamenii se gândeau, și în vremurile acelea, mai mult la stomac decât la spirit. În condițiile acestea, ce lucru mai natural decât să-l alegi de conducător pe unul care hrănește poporul din nimic? Aici vine minunatul verset despre care vorbeam. Zice evanghelistul: "Așadar, cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur".

Ei voiau să-l facă "rege", el nu voia decât să fie "singur". "Rege" și "singur" sunt aici antonime: Ei voiau să-l facă rege al lumii acesteia, el voia să fie singur cu împărăția sufletului său. Singurătatea e o condiție esențială a comuniunii sufletului cu Tatăl ceresc. A fi singur cu Dumnezeu: iată valoarea supremă și adevărata fericire. A-l iubi pe Domnul cu atâta intensitate încât desprinderea de cele lumești să nu fie mortificație, ci revelație, înălțare.

Superlativul fericirii nu se găsește în dimensiunea contului din bancă, și nici în anvergura gloriei pământești, ci în intimitatea sufletului nostru cu Domnul, în capacitatea noastră de a-l regăsi întotdeauna pe Cristos în noi și în cei din jurul nostru. Este evident, "toți oamenii încearcă să fie fericiți. Și totuși, de atâția ani, nimeni n-a ajuns niciodată fără credință la acest punct vizat necontenit de toți... Nimeni nu este mai fericit decât un adevărat creștin" (Blaise Pascal).

Claudia Stan

(Lumina creștinului, august 2004)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire