pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RESURSE 

Colectorul de articole

CERȘETORII O ÎNCERCARE DE ANALIZĂ SOCIALĂ

Articolul de față nu are pretenția de a rezolva problema cerșetoriei. Și nu e vorba aici nici de sărăcia aleasă de bunăvoie, din motive spirituale. Fenomenul cerșetoriei este o tristă realitate a societății românești post-decembriste, tribut al falsității perioadei comuniste, dar și al indiferenței perioadei prezente. Să nu uităm: creștini fiind suntem invitați să ne împărtășim puținele bunuri cu cei care nu le posedă!

Orașul e împânzit de oameni care cer. Cei mai mulți sunt bătrâni și se vede cu ochiul liber, de la o poștă, că nu sunt «de specialitate». Că, adică, după o viață normală, petrecută muncind și câștigându-și astfel o pâine mai albă sau mai neagră, societatea i-a aruncat peste bord, lăsându-i spânzurați, cumva, între viață și moarte, la bunul plac al întâmplării de a întâlni sau nu oameni generoși, care să le dea de o pâine sau de un medicament. Nu se mai pune, în cazul lor, problema să le dai, vorba vorbei chinezești (parcă) o undiță, în loc de pește. Au avut-o și au făcut cu ea toc ce se putea, omenește, face.

Pensia, în România de azi, înseamnă în cele mai multe cazuri, un brânci spre cea mai neagră sărăcie. Oamenii care și-au făcut datoria o viață întreagă, cotizând pentru a-și asigura bătrânețile, se văd în final, când alții, din alte țări, se mai bucură de viața liberă care se deschide în față, condamnați să întindă mâna.

Este de vină, firește, poate chiar mai mult decât prezentul, un trecut care a fost însăși expresia falselor relații, a falselor munci, slujbe și salarii, a falselor asigurări sociale. Spuneam cu toții, împreună desigur cu unii care azi sunt condamnați să cerșească: «noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc». Nici nu știu care a fost ordinea adevărată: ei au început, noi am început? Cert este că de la un timp, s-a și declarat ca salariile nici să nu se mai numească așa, ci «retribuții». De fapt, nici retribuții nu erau, se mențineau la nivelul scăzut al unor ajutoare speciale, un fel de «SMIG» din Franța, venitul minim obligatoriu pentru a nu muri. Noi, ceilalți, inclusiv șomerii și pensionarii-cerșetori de azi, ce era să facem, dacă nu puteam fugi cu toții în Vest? Am acceptat jocul cu focul: am întreținut iluzia existenței unor activități care, față de semnificația lor de capitalism, erau simple maimuțăreli. Erau așa, pentru că nu țineau seama de capătul celălalt, piața. S-a produs într-o frenezie de partid și de stat, pe stoc. Firește că, în felul acesta, societatea se îndreaptă încet-încet spre colaps. Câte o zonă a economiei, a muncii, mai producea și obiecte vandabile și încă peste hotare, chiar peste cele de Vest. Numai că aceste zone puține trebuiau să le țină în spate pe cohortele de activiști și securiști și abia pe urmă pe celelalte, care nu erau decât mucava, decor, gazetă de perete, clacson, ca-n acel banc despre mașina socialismului care, blocându-se, necesită examinarea de către specialiști, iar aceștia, se știe, se aflau numai în America, sunt chemați și constată că ea e perfectă, dar are o singură particularitate: toată energia merge la clacson!

Între timp, a venit scadența. Și un popor învățat să se tot prefacă, ba că muncește, ba că-și iubește Conducătorul, ba că trăiește, a trebuit să învețe că s-a dus prefăcătoria și că munca are două capete, la unul e el, cel care trudește, la celălalt e altcineva, care nu-l cunoaște și n-are sentimente umanitare, cumpărătorul. Dacă acesta întoarce spatele produsului tău, se cheamă că ai muncit în zadar, ceea ce echivalează cu a nu fi muncit deloc. Ca glumă, a existat o referire și la cazul acesta. Se spunea, despre atâtea întreprinderi socialiste: «Cooperativa munca în zadar», dar nimeni nu se cutremura, nimeni nu stătea să analizeze unde va duce asta, ci toți ne distram foarte bine.

Mi-e aproape rușine că trebuie s-o spun celor care au fost aduși la starea de cerșetori, dar acesta e și rezultatul, social, al felului cum ne-am «distrat» timp de 45 de ani. Făcând haz de necaz, sunt de acord, dar totuși, alegând calea proverbialului nostru umor.

Cu asta nu-i scutesc pe guvernanții de azi, și de după 1990 în general, de partea lor de vină. Și ei au ieșit din mantaua lui Ceaușescu, și ei se făcuseră că aplaudă, că urlă de fericire și acum continuă să se prefacă, și anume că guvernează. Și chiar guvernează țara, dar cu multă grijă să le meargă bine, tot mai bine, numai lor și alor lor, așa cum văzuseră ei în lumea de nomenclaturiști pe la periferiile căreia se învârtiseră, cu speranța că vor fi luați, la un moment dat, în barca de partid și de stat. Dar a venit colapsul lumii lor și au știut să cadă în picioare. Abia acum, au simțit, venise vremea lor, asta era lumea lor, cu firme favorizate de stat și de legislatori, care sunt chiar ei și ai lor, cu vile și mașini de vis etc. etc. Iar cei care trăiseră zeci de ani în iluzia că, totuși, muncesc cinstit, chiar dacă sunt răsplătiți mizerabil, s-au văzut pensionați cu un mic procent dintr-un abia suficient ajutor social de altădată, «retribuția». Singurul produs persistent al comunismului, în afară de mentalitate, sunt ei, cerșetorii.

Îi întâlnim zi de zi, foști profesori, foști «oameni de bază» undeva, cerșind pentru pâine și mai ales pentru medicamente, căci acestea sunt pâinea bătrâneții, mai ales după o viață de privațiuni în «cea mai bună dintre lumile posibile», cum li se tot clamase în trecut. Pentru cei mai mulți dintre ei nu mai există vreo altă ieșire decât moartea, când se vor odihni, își vor recăpăta demnitatea, nu vor mai întinde mâna, nu vor mai cere nimic altceva decât îndurare, Aceluia căruia, oricum, toți îi vom formula aceeași cerere: «Dumnezeu să ne ierte!».

Nicolae Prelipceanu

Mesageul Sf. Anton, sep-oct 2002
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire