www.profamilia.ro /studiu.asp?lumdinlum=09
 
 STUDIU 

Lumina din lumina
Curs de introducere în Sfânta Scriptura
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 8
Constitutia dogmatica despre Revelatia divina

(Text si comentariu)

Paragraful 1: Introducere

1 - Ascultând cu pietate si proclamând cu îndrazneala Cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul se conformeaza cuvintelor sfântului Ioan: "Va vestim viata cea vesnica, ce era la Tatal si ni s-a aratat noua: ceea ce am vazut si am auzit va vestim voua, pentru ca si voi sa aveti împartasire cu noi , si ca împartasirea noastra sa fie cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele Conciliului Tridentin si ale Conciliului Vatican I, el îsi propune sa prezinte doctrina autentica asupra revelatiei divine si a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreaga auzind sa creada, crezând sa spere si sperând sa iubeasca.

Capitolul I: Revelatia

2 - (Natura si obiectul Revelatiei)

I-a placut lui Dumnezeu, în bunatatea si întelepciunea Sa, sa Se dezvaluie si sa faca cunoscut misterul vointei Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul facut trup, oamenii pot ajunge la Tatal în Duhul Sfânt si se fac partasi la firea dumnezeiasca (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin aceasta Revelatie, Dumnezeu cel nevazut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belsugul iubirii Sale, Se adreseaza oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) si intra în relatie cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema si a-i primi la împartasire cu El. Aceasta economie a Revelatiei se împlineste prin fapte si cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrarile savârsite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief si confirma învatatura si realitatile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclama lucrarile si lumineaza misterul continut în ele. Însa profunzimea adevarului dezvaluit prin Revelatie, atât despre Dumnezeu, cât si despre mântuirea omului, ne straluceste în Cristos, care este Mijlocitorul si, în acelasi timp, plinatatea întregii Revelatii.

3 - (Pregatirea revelatiei evanghelice)

Dumnezeu, care creeaza si tine toate prin Cuvântul Sau (cf. In 1,3), ofera oamenilor, în lumea creata, o marturie permanenta despre Sine (cf. Rm 1,19-20). Pe lânga aceasta, voind sa deschida calea mântuirii de Sus, S-a descoperit pe sine însusi înca de la început protoparintilor nostri. Dupa caderea lor, fagaduindu-le rascumpararea, i-a ridicat din nou în speranta mântuirii (cf. Gen 3,15) si a purtat neîntrerupt de grija neamului omenesc, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora care cauta mântuirea, fiind statornici în a face binele (cf. Rm 2,6-7). La vremea stabilita de El, l-a chemat pe Abraham ca sa faca din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, dupa Patriarhi, l-a învatat prin Moise si Profeti sa-l recunoasca drept singurul Dumnezeu viu si adevarat, Parinte purtator de grija si Judecator drept, si sa-l astepte pe Mântuitorul fagaduit. Astfel a pregatit prin veacuri calea Evangheliei.

4 - (Cristos desavârseste Revelatia)

Dupa ce de multe ori si în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeti, "(...) în zilele acestea din urma ne-a vorbit prin Fiul Sau" (Ev 1,1-2). L-a trimis, asadar, pe Fiul Sau, Cuvântul cel vesnic, care lumineaza pe toti oamenii, ca sa locuiasca între oameni si sa le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul facut trup, trimis "Om între oameni", "(...) vorbeste cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) si duce la bun sfârsit lucrarea mântuirii  pe care I-a încredintat-o Tatal (cf. In 5,36; 17,4). Cine Îl vede, vede si pe Tatal (cf. In 14,9). Prin toata prezenta si manifestarea Sa, prin cuvinte si fapte, prin semne si minuni, dar mai ales prin moartea Sa si prin glorioasa înviere din morti si, în sfârsit, prin trimiterea Duhului adevarului, El împlineste si desavârseste Revelatia si o întareste cu marturia divina: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul pacatului si al mortii si a ne învia spre viata vesnica.

Asadar, economia crestina a mântuirii, fiind legamânt nou si definitiv, nu va trece niciodata si nu mai este de asteptat nici o noua revelatie publica înainte de aratarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 si Tit 2,13).

5 - (Revelatia trebuie primita cu credinta)

Lui Dumnezeu care reveleaza trebuie sa i se raspunda prin ascultarea credintei (cf. Rm 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredinteaza total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind "lui Dumnezeu care reveleaza supunerea deplina a mintii si a vointei" si dându-si de buna voie adeziunea la revelatia facuta de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu aceasta credinta, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare si îi ajuta, precum si de ajutoarele launtrice ale Duhului Sfânt, care sa-i miste inima si sa  i-o îndrepte spre Dumnezeu, sa-i deschida ochii mintii si sa-i faca "pe toti sa îmbratiseze si sa creada cu bucurie adevarul". Iar pentru ca întelegerea revelatiei sa se adânceasca mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desavârseste necontenit credinta, prin darurile Sale.

6 - (Adevarurile revelate)

Prin Revelatia divina, Dumnezeu a voit sa Se faca cunoscut si sa Se împartaseasca pe Sine si hotarârile vesnice ale vointei sale referitor la mântuirea oamenilor, "pentru a-i face partasi de bunurile dumnezeiesti, care depasesc cu totul capacitatea de întelegere a mintii omenesti".

Sfântul Conciliu afirma ca "Dumnezeu, începutul si sfârsitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturala a ratiunii umane" (cf. Rm 1,20); iar prin Revelatia Sa, "(...) cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepatruns pentru ratiunea umana pot fi cunoscute de catre toti chiar si în conditia actuala a neamului omenesc, cu certitudine deplina si fara amestec de eroare".

Capitolul II: Transmiterea revelatiei divine

7- (Apostolii si urmasii lor, vestitori ai Evangheliei)

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotarât în marea Sa bunatate sa se pastreze neatins în veci si sa se transmita tuturor generatiilor. De aceea Cristos Domnul, în care îsi gaseste împlinirea  întreaga Revelatiei a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat porunca Apostolilor sa predice tuturor, împartasindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricarui adevar mântuitor si al oricarei discipline morale, Evanghelia fagaduita odinioara prin profeti si pe care a împlinit-o El însusi si a vestit-o cu gura Sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de Apostoli, care, în propovaduirea lor orala, prin exemplul dat si prin hotarârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trairea lor în apropierea Lui si din faptele Lui, precum si ceea ce au învatat sub inspiratia Duhului Sfânt, cât si de acei Apostoli si oameni apostolici care, tot sub inspiratia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii.

Iar pentru ca Evanghelia sa se pastreze de-a pururi întreaga si vie în Biserica, Apostolii i-au lasat ca urmasi pe episcopi, încredintându-le "propria lor misiune de a învata". Asadar aceasta sfânta Traditie si Sfintele Scripturi ale celor doua Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrina pe acest pamânt Îl contempla pe Dumnezeu de la care primeste toate, pâna când va ajunge sa-L vada fata în fata, asa cum este (cf. 1In 3,2).

8 - (Sfânta Traditie)

Propovaduirea apostolica, ce este exprimata în mod deosebit în cartile inspirate, trebuia sa se pastreze printr-o succesiune continua pâna la sfârsitul veacurilor. De aceea Apostolii, transmitând ceea ce ei însisi au primit, îi îndeamna pe credinciosi sa pastreze traditiile învatate, fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15), si sa lupte pentru credinta ce le-a fost transmisa o data pentru totdeauna (cf. Id 3). Ceea ce a fost transmis de catre Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajuta pe Poporul lui Dumnezeu sa duca o viata sfânta si sa-si sporeasca credinta; astfel Biserica, în învatatura, în viata si în cultul sau, perpetueaza si transmite tuturor generatiilor tot ceea ce este ea însasi, tot ceea ce crede.

Aceasta traditie, care vine de la Apostoli, se dezvolta în Biserica sub asistenta Duhului Sfânt: întelegerea lucrurilor si cuvintelor transmise creste prin meditarea si studierea lor de catre credinciosi, care le pastreaza în inima (cf. Lc 2,19 si 51), prin patrunderea adânca ce decurge din experienta spirituala si prin propovaduirea acelora care, odata cu succesiunea episcopala, au primit o carisma sigura a adevarului. Biserica, pe masura trecerii veacurilor, tinde mereu catre plinatatea adevarului divin, pâna ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

Afirmatiile Sfintilor Parinti atesta prezenta datatoare de viata a acestei Traditii, ale carei bogatii se revarsa în practica si în viata Bisericii care crede si se roaga. Prin aceeasi Traditie cunoaste Biserica întregul canon al Cartilor Sfinte si însesi textele sfinte sunt întelese prin ea mai profund, iar actiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioara, vorbeste fara întrerupere cu Mireasa Fiului Sau iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei rasuna în Biserica si, prin ea, în lume, îi calauzeste pe credinciosi spre tot adevarul si face sa locuiasca în ei cu îmbelsugare cuvântul lui Cristos (cf. Col  3,16).

9 - (Relatiile reciproce dintre Traditie si Sfânta Scriptura)

Asadar Sfânta Traditie si Sfânta Scriptura sunt strâns legate si comunica între ele. Caci amândoua, curgând din acelasi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate si tind spre acelasi scop. Într-adevar, Sfânta Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisa sub inspiratia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Traditie transmite integral Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu, încredintat Apostolilor de Cristos Domnul si de Duhul Sfânt, pentru ca acesti urmasi, calauziti de lumina Duhului adevarului, sa-l pastreze cu fidelitate, sa-l explice si sa-l raspândeasca  prin propavaduire; prin urmare, Biserica nu-si dobândeste certitudinea  cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptura. De aceea, atât Scriptura cât si Traditia trebuie primite si venerate cu egala iubire si consideratie.

10 - (Relatia Scripturii si Traditiei cu Biserica întreaga si cu Magisteriul ei)

Sfânta Traditie si Sfânta Scriptura constituie tezaurul unic al cuvântului  lui Dumnezeu încredintat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Pastorii sai, staruie de-a pururi în învatatura Apostolilor si în împartasire, în frângerea pâinii si în rugaciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în pastrarea, trairea si marturisirea credintei transmise se  creeaza o deosebita unitate între Episcopi si credinciosi.

Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredintat numai Magisteriului viu al Bisericii, a carui autoritate se exercita în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însa deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeste, învatând  numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiasca si cu asistenta Duhului Sfânt, îl asculta cu pietate, îl pastreaza cu sfintenie si îl expune cu fidelitate si ia din acest unic tezaur al credintei tot ce propune ca adevar de credinta revelat de Dumnezeu.

Este asadar evident ca Sfânta Traditie, Sfânta Scriptura si Magisteriul Bisericii, din hotarârea preaînteleapta a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate si asociate, încât nu pot exista  separat, si toate împreuna, fiecare în felul sau, contribuie în mod eficace la mântuirea  sufletelor, sub actiunea aceluiasi Duh Sfânt.

Capitolul III: Inspiratia divina si interpretarea Sfintei Scripturi

11 - (Inspiratie si adevar în Sfânta Scriptura)

Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu si este cuprins si expus în Sfânta Scriptura a fost consemnat sub inspiratia Duhului Sfânt. Sfânta Maica Biserica, pe baza credintei primite de la Apostoli, considera sfinte si canonice, în totalitate, cartile Vechiului si Noului Testament, cu toate partile lor, pentru ca, fiind alcatuite sub inspiratia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tm 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu si au fost încredintate ca atare Bisericii. Pentru redactarea Cartilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni si S-a slujit de ei, lasându-le uzul capacitatilor si puterilor proprii, pentru ca actionând El însusi în ei si prin ei  acestia sa scrie ca adevarati autori ceea ce voia El si numai aceea.

Întrucât tot ceea ce afirma autorii inspirati sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt; trebuie afirmat despre cartile Scripturii ca  ele transmit cu certitudine, cu fidelitate si fara eroare adevarul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastra, l-a voit consemnat în textele sacre.

De aceea, "(...) toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu,  este  de  folos spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu  sa fie desavârsit pregatit pentru toata fapta  cea   buna" (2Tim 3,16-17).

12 - (Cum trebuie interpretata Sfânta Scriptura)

Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptura prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a patrunde ceea ce Dumnezeu a voit sa ne împartaseasca, trebuie sa cerceteze atent ce au intentionat de fapt hagiografii sa ne comunice si ce I-a placut  lui Dumnezeu sa ne dezvaluie prin cuvintele lor.  

Pentru a descoperi intentia hagiografilor, trebuie, printre altele, sa se tina seama si de "genurile literare". Caci adevarul este prezentat si exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetatorul sa caute sensul pe care hagiograful a intentionat sa-l exprime si l-a exprimat în împrejurari determinate, dupa conditiile timpului sau si ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectiva. Pentru a întelege corect ceea ce a voit sa afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simti, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul si în vremea hagiografului, precum si cele obisnuite în diverse locuri, la acea epoca, în relatiile dintre oameni.

Dar, întrucât Sfânta Scriptura trebuie citita si interpretata întru acelasi Duh în care a fost scrisa, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai putina grija continutul si unitatea întregii Scripturi, tinând seama de traditia vie a întregii Biserici si de analogia credintei. Este sarcina exegetilor sa lucreze dupa aceste reguli pentru întelegerea si expunerea mai profunda a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregatitor, sa se maturizeze judecata Bisericii. Caci tot ceea se leaga de modul de a interpreta Scriptura se afla supus în ultima instanta judecatii Bisericii, care împlineste dumnezeiasca porunca si slujire de a pastra si interpreta cuvântul lui Dumnezeu.

13 - ("Condescendenta" lui Dumnezeu)

Asadar, în Sfânta Scriptura, ramânând neatinse adevarul si sfintenia lui Dumnezeu, se manifesta admirabila "condescendenta" a Întelepciunii vesnice, "ca sa învatam nespusa bunatate a lui Dumnezeu si cât de mult Si-a coborât felul de a vorbi, tinând seama, cu atât de mare grija, de firea noastra". Într-adevar, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenesti, s-au facut asemenea vorbirii omenesti, precum odinioara Cuvântul Tatalui vesnic, luând trupul slabiciunii omenesti, S-a facut asemenea oamenilor.

Capitolul IV: Vechiul Testament

14 - (Istoria mântuirii în cartile Vechiului  Testament )      

În marea sa iubire, Dumnezeu, intentionând si pregatind cu grija mântuirea întregului neam omenesc, Si-a ales, cu un plan deosebit, un popor caruia sa-i încredinteze fagaduintele. Într-adevar, încheind un legamânt cu  Abraham (cf. Gen 15,18) si, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), El S-a revelat, prin cuvinte si fapte, poporului pe care Si-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevarat si viu, în asa fel încât Israel sa cunoasca din experienta care sunt caile lui Dumnezeu cu oamenii si pentru ca, vorbind Dumnezeu însusi prin gura Profetilor, poporul sa înteleaga tot mai adânc si mai limpede aceste cai si sa le faca tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia lumii prevestita, narata si explicata de autorii sacri se afla ca adevaratul cuvânt al lui Dumnezeu în cartile Vechiului Testament; de aceea aceste carti inspirate de Dumnezeu îsi pastreaza  valoarea  perena: "Dar  toate  cele  ce s-au scris mai înainte, pentru învatatura noastra s-au scris, pentru ca prin rabdarea si mângâierea ce vin din Scripturi, sa avem nadejde" (Rm 15,4).

15 - (Importanta Vechiului Testament pentru crestini)

Economia Vechiului Testament avea ca scop principal sa pregateasca venirea lui Cristos, Rascumparatorul  universului si al  Împaratiei mesianice, sa o vesteasca profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) si sa o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cartile Vechiului Testament prezinta tuturor, dupa conditia neamului omenesc  dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoastere a lui Dumnezeu si a omului, precum si a modalitatilor în care Dumnezeu cel drept si îndurator procedeaza cu oamenii. Aceste carti, desi contin si lucruri imperfecte si conditionate istoric, manifesta totusi o adevarata pedagogie divina.  În ele este exprimat un viu simt de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învataturi înalte despre Dumnezeu, o întelepciune mântuitoare despre viata omului si minunate comori de rugaciune. În sfârsit, în ele se afla ascunsa taina mântuirii noastre. De aceea, aceste carti trebuie primite de crestini cu evlavie.

16 - (Unitatea celor doua Testamente)

Asadar Dumnezeu, Inspiratorul si Autorul cartilor celor doua Testamente, a rânduit cu întelepciune ca Noul Testament sa se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament sa devina limpede în cel nou. Caci, desi Cristos a încheiat noul Legamânt în  Sângele Sau (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totusi cartile Vechiului Testament, preluate integral în propavaduirea Evangheliei, îsi dobândesc si îsi manifesta semnificatia deplina în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rm 16,25-26; 2Cor 3,14-16) si, la rândul lor, îl lumineaza si-l explica.

Capitolul V: Noul Testament

17 - (Valoarea deosebita a Noului Testament)

Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricarui om care crede (cf. Rm 1,16), se înfatiseaza si îsi arata în mod iminent forta în Noul Testament. Într-adevar, când a venit împlinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul  S-a facut trup si a locuit între noi, plin de har si de adevar (cf. In 1,14 ). Cristos a instaurat pe pamânt Împaratia lui Dumnezeu, prin cuvintele si faptele Sale, L-a dezvaluit pe Tatal Sau si S-a dezvaluit pe Sine, iar prin moartea, învierea si înaltarea Sa glorioasa si prin trimiterea Duhului Sfânt Si-a desavârsit lucrarea. Înaltat de la pamânt, îi atrage pe toti la Sine (cf. In 12,32), El, care singur are cuvintele vietii vesnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvaluit generatiilor anterioare, asa cum a fost revelat acum sfintilor Sai Apostoli si Proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca acestia sa vesteasca Evanghelia, sa trezeasca în lume credinta în Isus, Cristos si Domn, si sa adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o marturie perpetua si dumnezeiasca a tuturor acestor lucruri.

18 - (Originea apostolica a Evangheliilor)

Este cunoscut faptul ca, între toate Scripturile, chiar si ale Noului Testament, Evangheliile detin pe buna dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala marturie despre viata si învatatura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru.

Biserica, întotdeauna si pretutindeni, a afirmat si afirma ca cele patru Evanghelii sunt de origine apostolica. Ceea ce Apostolii au propovaduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei însisi si oamenii din apropierea Apostolilor, sub inspiratia Duhului Sfânt, în scrierile ce constituie temelia credintei, si anume, în Evanghelia în patru forme, dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan.

19 - (Caracterul istoric al Evangheliilor)

Sfânta Maica Biserica a afirmat si afirma cu tarie si cu toata statornicia ca cele patru Evanghelii amintite, a caror istoricitate o sustine fara sovaire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, traind printre oameni, a faptuit si a învatat realmente, pentru mântuirea lor vesnica, pâna în ziua în care a fost înaltat la cer (cf. Fap 1,1-2). Dupa Înaltarea Domnului, Apostolii au transmis ascultatorilor lor ceea ce Isus a spus si a faptuit, cu acea întelegere mai deplina de care ei însisi, instruiti de evenimentele glorioase din viata lui Cristos si luminati de Duhul Sfânt, aveau parte. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii, alegând anumite lucruri din multimea acelora care erau transmise, fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteza sau expunându-le în functie de situatia Bisericilor, în sfârsit, pastrând forma unei vestiri, însa mereu astfel încât sa ne comunice lucruri adevarate si autentice despre Isus. Cu aceasta intentie ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din marturia acelora care "au fost de la început martori oculari si slujitori ai Cuvântului", ca noi sa cunoastem "adevarul" (cf. Lc 1,2-4) învataturilor pe care le-am primit.

20 - (Celelalte scrieri ale Noului Testament)

În afara de cele patru Evanghelii, Canonul Noului Testament cuprinde si scrisorile sfântului Paul, precum si alte scrieri apostolice alcatuite sub inspiratia Duhului Sfânt, scrieri prin care, dupa planul întelept al lui Dumnezeu, se întaresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumina învatatura Lui autentica, se vesteste puterea mântuitoare a dumnezeiestii lucrari a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii si minunata ei raspândire si se prevesteste împlinirea ei în glorie.

Domnul Isus a ramas cu Apostolii Sai, dupa cum le-a fagaduit (cf. Mt 28,20), si le-a trimis pe Duhul Sfânt care sa-i calauzeasca la plinatatea adevarului (cf. In 16,13).

Capitolul VI: Sfânta Scriptura în viata Bisericii

21 - (Veneratia Bisericii pentru Sfintele Scripturi )

Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiestile Scripturi, dupa cum a venerat si însusi Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în Liturgia sacra, sa primeasca Pâinea Vietii, atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât si de la aceea a Trupului lui Cristos, si sa o dea credinciosilor. Ea le-a considerat si le considera, unite cu sfânta Traditie, drept regula suprema a credintei sale, deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu si consemnate în scris odata pentru totdeauna, ele ne comunica, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însusi, iar în cuvintele Profetilor si ale Apostolilor fac sa rasune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovaduire a Bisericii, ca si religia crestina însasi, trebuie sa fie asadar hranita si calauzita de Sfânta Scriptura. Caci în cartile sfinte, Tatal care este în ceruri iese cu multa iubire în întâmpinarea fiilor Sai si vorbeste cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se afla atâta putere si tarie, încât el constituie pentru Biserica sprijin si forta, iar pentru fiii Bisericii taria credintei, hrana a sufletului, izvor curat si nesecat al vietii spirituale . De aceea Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: "Viu este cuvântul lui Dumnezeu si lucrator" (Ev 4,12), "care are puterea sa zideasca si sa dea mostenire printre toti cei sfintiti" (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

22 - (Necesitatea unor traduceri adecvate)

Crestinii trebuie sa aiba acces larg la Sfânta Scriptura. De aceea, înca de la început, Biserica a adoptat stravechea traducere greceasca a Vechiului Testament numita Septuaginta; ea continua sa priveasca cu respect si celelalte traduceri orientale si traduceri latine, îndeosebi pe aceea numita Vulgata. Însa, deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie sa stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijeste cu solicitudine materna sa se faca traduceri adecvate si corecte în diferite limbi, de preferinta plecând de la textele originare ale Cartilor Sfinte. Daca, ivindu-se posibilitatea, si cu aprobarea autoritatii bisericesti, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare si cu fratii despartiti, ele vor putea fi folosite de toti crestinii.

23 - (Îndatorirea apostolica a cercetatorilor)

Mireasa Cuvântului Întrupat, Biserica, învatata de Duhul Sfânt, se straduieste sa ajunga la o întelegere tot mai profunda a Sfintelor Scripturi, pentru a-si hrani necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea ea încurajeaza cum se cuvine si studierea Sfintilor Parinti, atât orientali cât si occidentali, precum si a liturgiilor sacre. Exegetii catolici si toti ceilalti teologi, asociindu-si cu râvna puterile, trebuie sa caute ca, sub supravegherea Magisteriului, sa cerceteze si sa prezinte cu mijloace adecvate textele sacre, astfel încât un numar tot mai mare de slujitori ai cuvântului divin sa poata împartasi cu rod Poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care sa lumineze mintile, sa întareasca vointele, sa înalte inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Conciliu încurajeaza pe toti fiii Bisericii care se ocupa cu studiile biblice sa persevereze, cu toata daruirea si reînnoindu-si mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrarii începute.

24 - (Importanta Sfintei Scripturi pentru teologie)

Teologia se sprijina pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum si pe sfânta Traditie ca pe o temelie trainica: în ea se întareste cu putere si întinereste de-a pururi, aprofundând, în lumina credintei, tot adevarul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu si, pentru ca sunt inspirate, sunt într-adevar cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie sa fie sufletul teologiei. De asemenea si slujirea cuvântului, adica propovaduirea pastorala, cateheza si toata formatia crestina, în cadrul careia omilia liturgica trebuie sa aiba un loc privilegiat, primeste din cuvântul Scripturii o hrana sanatoasa si o putere sfânta.

25 - (Se recomanda citirea Sfintei Scripturi)

De aceea este necesar ca toti clericii, în primul rând preotii lui Cristos si toti ceilalti care, în calitate de diaconi sau de cateheti, se ocupa în mod legitim de slujirea cuvântului, sa se ataseze de Scriptura prin lectura asidua si prin studiu atent, ca nu cumva sa ajunga vreunul "predicator desert al cuvântului lui Dumnezeu în afara, fara a fi ascultatorul lui înauntru", deoarece trebuie sa împartaseasca credinciosilor încredintati lor bogatiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacra. De asemenea, Conciliul îndeamna foarte staruitor pe toti credinciosii, si mai ales pe calugari, ca prin citirea deasa a dumnezeiestilor Scripturi sa-si însuseasca "înalta cunoastere a lui Isus Cristos". Sa se apropie asadar din toata inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogata în cuvinte divine, fie prin lectura spirituala, fie prin initiative organizate sau prin alte metode, care astazi se raspândesc pretutindeni, în mod laudabil, cu aprobarea si prin grija Pastorilor Bisericii. Sa nu uite însa ca citirea Sfintei Scripturi trebuie însotita de rugaciune, ca ea sa devina un dialog între Dumnezeu si om; caci "vorbim cu El când ne rugam si Îl ascultam când citim cuvintele dumnezeiesti".

Este îndatorirea superiorilor bisericesti, "care detin învatatura apostolica", sa-i educe corespunzator pe credinciosii care le-au fost încredintati, în privinta folosirii corecte a Cartilor sfinte, mai ales a Noului Testament si, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însotite de explicatii necesare si cu adevarat suficiente, pentru ca fiii Bisericii sa se familiarizeze în siguranta si cu folos cu Sfânta Scriptura si sa se patrunda de spiritul ei.

Pe lânga aceasta, sa se întocmeasca editii ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicatii corespunzatoare, utilizabile si de catre necrestini si adaptate situatiei lor; atât Pastorii sufletesti cât si crestinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de raspândirea lor înteleapta. Astfel, prin citirea si prin studierea Cartilor sfinte, "cuvântul lui Dumnezeu sa alerge si sa fie preamarit" (2Tes 3,1) si comoara Revelatiei încredintata Bisericii sa umple tot mai mult inimile oamenilor. Dupa cum din frecventarea asidua a misterului euharistic sporeste viata Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viata spirituala dintr-o crestere a veneratiei fata de cuvântul lui Dumnezeu care "ramâne în veac". (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).


* * *

O exegeza a Constitutiei asupra Revelatiei divine

Vom încerca sa facem o scurta exegeza asupra documentului "Dei Verbum".

Paragraful 1: Introducere

Vom începe cu ideea care vorbeste de cuvântul lui Dumnezeu. Acest concept era foarte important înca din timpul Vechiului Testament.

"Dabar Jahwe", cuvântul lui Dumnezeu, este revelarea vointei lui Dumnezeu. În momentul în care noi spunem "Dabar" înseamna ca Dumnezeu vrea sa se reveleze si acesta este un act cu totul gratuit din partea Lui. Trebuie înteleasa aceasta revelatie nu ca un monolog, ci drept cuvânt al lui Dumnezeu care este comunicat oamenilor pentru ca ei sa intre în dialog cu Dumnezeu.

Acest dialog însa trebuie sa înceapa cu umilinta, pentru ca, în timp ce cuvântul este unitar, el trebuie exprimat în diferite cuvinte de catre oameni. Profetul Ieremia spune aceasta când el începe profetia sa: "Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, dintre preotii de la Anatot, din pamântul lui Beniamin, catre care a fost cuvântul lui Dumnezeu (...)" (Ier 1,1-2). Se vede aici ca cuvântul lui Dumnezeu este la singular, în timp ce cuvintele profetului sunt la plural. Vointa lui Dumnezeu este un mister si noi nu putem s-o întelegem într-un mod adecvat si astfel trebuie s-o explicam prin multe cuvinte, apropiindu-ne mereu de acest mister, dar niciodata nu vom reusi sa ne apropriem cu totul de el în mod adecvat.

Mai mult, cuvântul "Dabar" are o semnificatie mult mai adânca decât o simpla enuntare de silabe. Cuvântul pentru evrei face real ceea ce el semnifica. Un exemplu este un nume: daca se pronunta un nume, se face prezenta acea persoana. De aici reiese sacralitatea numelui "Jahwe". Sa pronunti un nume înseamna sa ai putere asupra a ceea ce ai pronuntat: asa, Adam a avut misiunea sa numeasca toate animalele care au fost create, pentru ca el fiind "ajutorul" lui Jahwe, el trebuia sa aiba dominatia asupra animalelor. Daca se povesteste un episod din istorie, acesta are ca scop de a face prezent acel moment istoric: astfel, atunci când evreii citesc povestirea exodului din Egipt în timpul Pastelui, ei fac prezent acel eveniment. Ei se simt prezenti la trecerea Marii Rosii împreuna cu stramosii lor.

Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu este eficace: Dumnezeu vorbeste si totul este creat; El vorbeste si oamenii descopera ce înseamna sa fie prietenii lui Dumnezeu; El vorbeste si profetii comunica judecata.

Acest concept de Cuvânt este influentat de doua alte realitati. Prima are de a face cu numele de Jahwe: de obicei, când evreii nu voiau sa pronunte numele sacru, ei înlocuiau numele cu cel de "Adonai". Alteori, când traduceau textul sacru în limba aramaica, foloseau termenul "Memra", adica cuvânt pentru Dumnezeu însusi. A doua realitate vine din lumea greaca. Cuvântul "Logos", de origine greaca, era un concept folosit în filosofia greaca si Filone din Alexandria l-a adoptat pentru a vorbi de "hypostasis" prin care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, când autorul Evangheliei lui Ioan vrea sa vorbeasca de Isus ca de noua întelepciune, el numeste pe Isus Logos.

Un alt element din acest prim capitol este ca acest Conciliu cauta sa se lege cu teologia deja existenta în alte Concilii, cum ar fi cele din Trento si Vatican I. Este foarte important sa se stie ca acest document trebuie vazut ca o dezvoltare a ceea ce l-a precedat si nu ca o schimbare.

Capitolul I: Revelatia

Paragraful 2: Natura si obiectul revelatiei

Acest capitol vorbeste despre economia revelatiei. Este o revelatie care creeaza comuniune si este un miracol, deoarece Dumnezeu invizibil nu comunica cu noi pentru a ne supune, ci pentru a ne adopta ca fiii pe care îi iubeste.

Aceasta revelatie este facuta în doua moduri. Sunt cuvintele profetilor, cuvintele înteleptilor evrei, ale teologilor, si aceste cuvinte sunt rostite cu inspiratia Duhului Sfânt. Sunt si evenimentele care ne demonstreaza ca aceste cuvinte sunt într-adevar realitatea pe care ne-o comunica vointa lui Dumnezeu. Aceste evenimente încarneaza mesajul mântuirii si ele ne pregatesc mai mult pentru a comunica cu Dumnezeu.

Dupa toate aceste moduri, exista comunicarea perfecta despre ceea ce este Dumnezeu si ceea ce Dumnezeu vrea de la noi în persoana lui Isus Cristos. El este cuvântul lui Dumnezeu si este si Unicul Eveniment pentru ca este Cuvântul întrupat. Mai mult, El este o Persoana. În orice persoana este o unire între cuvânt si eveniment, însa în noi, oamenii, aceasta unire nu este perfecta, pentru ca tot ceea ce noi spunem nu este trait în mod perfect si ceea ce noi traim nu reusim mereu sa comunicam în cuvinte. În Isus Cristos este o comuniune perfecta între ceea ce spune si ceea ce traieste, pentru ca în el nu este nici pacat sau egoism care sa-i confunde cuvintele si faptele. În Isus Cristos revelatia este perfecta, pentru ca evenimentele, faptele si cuvintele sunt un tot unitar si acest fapt este un mister al lui Dumnezeu.

Acest lucru înseamna ca trebuie sa ne reîntoarcem la cuvântul deja comunicat de Dumnezeu în Vechiul Testament si sa ne întrebam daca comunicarea efectuata de catre oameni, care sunt failibili, chiar daca se afla sub conducerea Duhului Sfânt, nu a fost un pic confuza, în ceea ce priveste misterul lui Dumnezeu. Isus Cristos este masura prin care noi trebuie sa "masuram" orice revelatie care a fost si care va fi: El este Cuvântul lui Dumnezeu.

Paragraful 3: Pregatirea revelatiei evanghelice

Daca se priveste bine Vechiul Testament, se vede ca Dumnezeu a dorit mereu salvarea oamenilor. Venirea lui Isus Cristos nu este o schimbare de idee a lui Dumnezeu. El a preanuntat viata pe care o ofera oamenilor în diferite momente ale istoriei, începând chiar de la începutul lumii. Prin intermediul istoriei lui Israel, Dumnezeu a intrat în viata poporului sau si a continuat sa-l pregateasca pentru venirea Fiului sau.

Paragraful 4: Cristos desavârseste Revelatia

Dupa pregatirea care s-a facut prin intermediul Vechiului Testament, Dumnezeu a trimis pe Fiul sau. Isus Cristos era un om între oameni, chiar daca vorbea cuvintele lui Dumnezeu: mesajul sau era ca Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera din întunericul pacatului si al mortii si ca ne-a înviat pentru viata vesnica. Vedem acest mesaj în diferite moduri în viata lui Isus Cristos. El învata prin cuvinte, vindeca pe cei bolnavi si în mod deosebit el îsi da viata prin suferintele, patima si moartea sa si apoi Tatal ceresc îl învie din morti. În cele din urma, El si Tatal trimit pe Duhul Sfânt ca Duh de adevar.

Aceasta revelatie este definitiva, dupa cum documentul zice: "(...) nu mai este de asteptat nici o noua revelatie publica înainte de aratarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (DV 4). Aceasta înseamna ca nu mai este nevoie de o alta revelatie, pentru ca Isus Cristos este plinatatea a ceea ce Dumnezeu vrea sa spuna oamenilor, pentru ca Isus Cristos este Dumnezeu însusi. Dupa aceea mai exista si alte revelatii personale, dar care trebuie vazute dupa modelul revelatiei lui Isus Cristos.

Paragraful 5: Revelatia trebuie primita cu credinta

Pentru a raspunde la aceasta revelatie trebuie sa avem harul Duhului Sfânt. Credinta ceruta de la Dumnezeu este un dar, chiar daca trebuie sa fie si un raspuns din partea oamenilor. Acest raspuns trebuie sa fie liber si plin de bucurie, pentru ca a ne abandona în mâinile lui Dumnezeu nu este o sclavie, ci este mai degraba o totala daruire de iubire. Apoi inteligenta acelora care s-au abandonat lui Dumnezeu trebuie sa lucreze pentru a clarifica întelesul si profunzimea acestei revelatii. Este Duhul Sfânt care trebuie sa conduca acest lucru si astfel aprofundarea studiului teologiei cere acea ascultare la vocea Duhului Sfânt, cât si ceea ce este cerut pentru o viata de credinta.

Paragraful 6: Adevarurile revelate

Dumnezeu reveleaza persoana si vointa sa: aceasta revelatie este deja continuta în creatie. Cum am auzit vorbindu-se la evrei despre crearea lumii prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, (Dumnezeu vorbeste de zece ori în timpul creatiei pentru a demonstra ca lumea este creata, modelata pe lege si trebuie sa fie capabila de a vedea lege în creatie), asa si noi credem ca într-o teologie naturala se poate vedea si se poate constata o cunostinta despre Dumnezeu si despre vointa sa.

Capitolul II: Transmiterea revelatiei divine

Paragraful 7: Apostolii si urmasii lor, vestitori ai Evangheliei

Dumnezeu a voit ca revelatia sa sa fie conservata pentru totdeauna si asa El a încredintat-o în primul rând apostolilor, care au predicat-o mai întâi oral si apoi au pus-o în scris. În amândoua aceste procedee cuvântul lui Dumnezeu a fost pastrat cu fidelitate.

Dumnezeu a dat porunca apostolilor sa pastreze o integritate de autoritate, pentru ca el le-a poruncit sa treaca autoritatea lor catre succesori, care trebuiau sa pastreze mesajul încredintat în mod integru. Acest mesaj, pe care noi îl numim Traditie, nu este o alta revelatie a vointei lui Dumnezeu. Traditia si Sfânta Scriptura sunt doua expresii ale aceleiasi revelatii si nu se poate alege una sau alta dintre ele ca fiind superioara. Daca se aprofundeaza acest subiect se vede foarte bine ca Sfânta Scriptura era la început o parte din traditia orala a Bisericii. Biserica a dezvoltat aceasta forma a revelatiei si în interiorul Bisericii apostolii si succesorii lor au hotarât care carti scrise apartineau Traditiei. A separa Traditia de Sfânta Scriptura înseamna a nega modul în care Sfânta Scriptura a fost scrisa si acceptata de Biserica.

Paragraful 8: Sfânta Traditie

Continuând gândul de mai sus, Sfânta Scriptura este încredintata Bisericii, care o pastreaza si o transmite cu fidelitate. Mai mult, Biserica o interpreteaza la lumina Duhului Sfânt. Aceasta interpretare se face în conformitate cu medierea acelora care au deschis inimile lor revelatiei. Aceasta interpretare se face si în studiu, unde inteligenta oamenilor este folosita pentru a descoperi sensul Sfintei Scripturi. Aceasta interpretare se afla si în predica, unde se traduce în fapte si se clarifica sensul Scripturii. Toate aceste moduri de exprimare asista Biserica si o fac sa creasca prin secole si fac ca Sfânta Scriptura sa fie înteleasa. Se poate spune ca Sfânta Scriptura si Traditia se ajuta reciproc în acest procedeu. Sfânta Scriptura îmbogateste Traditia si o conduce, în timp ce Traditia ajuta Biserica sa interpreteze si sa aplice Sfânta Scriptura.

Se poate spune ca mesajul lui Cristos nu este un mesaj static, chiar daca este un mesaj definitiv. Biserica continua sa simta mesajul mirelui sau pâna la sfârsitul lumii si continua sa înteleaga într-un mod mereu mai profund semnificatul acestui mesaj.

Paragraful 9: Relatiile reciproce dintre Traditie si Sfânta Scriptura

Se poate întelege acest paragraf ascultând doua fraze: "Asadar Sfânta Traditie si Sfânta Scriptura sunt strâns legate si comunica între ele (...). De aceea, atât Scriptura cât si Traditia trebuie primite si venerate cu egala iubire si consideratie" (DV 9). Ratiunea acestui argument este evidenta: sunt multi aceia care ar vrea sa spuna ca Biserica se bazeaza doar pe Sfânta Scriptura. Sfânta Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu si nu este permis nici unui om sa schimbe mesajul sau. Acest fapt este asemanator cu problema pe care Sfântul Paul o avea la Corint: gnosticii l-au atacat pe Paul pentru ca el a declarat ca avea autoritate de a stabili cum trebuie folosite carismele date de Duhul Sfânt. Gnosticii au spus ca revelatia lor era superioara fata de cea a lui Paul, pentru ca revelatia lor a fost primita direct de la Duhul Sfânt, în timp ce revelatia lui Paul era venita prin intermediul unei predicari umane. Dupa acesti gnostici, Paul nu avea nimic sa le spuna lor sau privitor la darurile spirituale practicate de ei. În schimb, Paul trebuia sa demonstreze ca sursa sa de autoritate era Duhul Sfânt însusi, pentru ca el a primit autoritatea ca apostol al Duhului Sfânt si o parte din aceasta autoritate era obligatia de a dovedi cum erau folosite darurile carismatice. Si asa, chiar daca este uman, el este si un instrument al Duhului Sfânt.

În mod asemanator, Biserica este o institutie umana condusa de Duhul Sfânt. Bisericii i-a fost încredintata Sfânta Scriptura, însa a primit si Traditia. Amândoua aceste izvoare, care sunt într-adevar doua expresii ale aceluiasi izvor, revelatia în persoana lui Isus Cristos, sunt daruri ale Duhului Sfânt. Amândoua aceste expresii au ceva de spus una fata de cealalta, pentru ca Traditia ne vorbeste cum trebuie interpretata Sfânta Scriptura si Sfânta Scriptura ne arata cum sa traim mai fideli Traditiei. Persoana, ca si gnosticii de la Corint, care vrea sa refuze o expresie din aceasta revelatie, în mod deosebit Traditia, nu refuza doar o institutie umana, însa refuza o expresie a revelatiei lui Isus Cristos si refuza lucrarea Duhului Sfânt.

Paragraful 10: Relatia Scripturii si Traditiei cu Biserica întreaga si cu Magisteriul ei

Biserica a pastrat cu fidelitate aceasta revelatie în cele doua forme: Traditia si Sfânta Scriptura. Se vede foarte bine acest lucru, când învata, când celebreaza sacramentele, când se studiaza, când o practica si când o profeseaza. Mai mult, ca si Sfântul Paul caruia i-a fost data o autoritate, si sa distinga cum carismele trebuie sa fie folosite în comunitatea din Corint, asa si Bisericii i-a fost data autoritatea de a interpreta autentic cuvântul lui Dumnezeu în cele doua forme. Biserica, în aceasta functie, nu este mai presus de revelatie, dar este mai degraba aceea care priveste la traditie pentru a se asigura ca revelatia este mereu pastrata cu fidelitate si transmisa generatiilor viitoare. În acest lucru Biserica este însotita de Duhul Sfânt. Cu acest însotitor Biserica mereu cauta sa "(...) îl asculte cu pietate, îl pastreaza cu sfintenie si îl expune cu fidelitate" (DV 10).

Capitolul III: Inspiratia divina si interpretarea Sfintei Scripturi

Paragraful 11: Inspiratie si adevar în Sfânta Scriptura

Acest capitol este o recapitulare a ceea ce s-a vorbit despre canon si inspiratia divina. Despre canon, Conciliul arata faptul ca toate Cartile pe care noi le consideram canonice sunt inspirate de Duhul Sfânt. Despre inspiratia divina, vrea sa spuna ca autorul acestor Carti este Dumnezeu însusi. Dumnezeu a ales oameni si a lucrat prin intermediul lor si în ei. Autorii au scris ceea ce Dumnezeu a voit.

Cum aceste Carti au fost inspirate de catre Duhul Sfânt, trebuie retinut ca "(...) trebuie afirmat despre Cartile Scripturii ca ele transmit cu certitudine, cu fidelitate si fara eroare adevarul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastra, l-a voit consemnat în textele sacre" (DV 11). Se vede ca aceasta este o definitie pozitiva care afirma veridicitatea mesajului Sfintei Scripturi.

Paragraful 12: Cum trebuie interpretata Sfânta Scriptura

Pentru ca Sfânta Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte umane, trebuie sa se studieze modul în care oamenii se exprima. Aceasta înseamna ca trebuie sa se studieze genul literar al textului sacru scris, pentru a întelege mai bine mesajul pe care autorul sacru a voit sa-l comunice. Trebuie sa se studieze modul în care diferitele adevaruri erau exprimate în timpul unui timp determinat. Trebuie sa se considere în mod particular cum acel autor se exprima. Aceasta înseamna ca trebuie sa se foloseasca toate studiile stiintifice dezvoltate în aceste timpuri pentru a descoperi mesajul continut de Sfânta Scriptura. Lucrul acesta trebuie facut sub inspiratia Duhului Sfânt (de aceea, pentru exeget, rugaciunea este tot atât de importanta ca si studiul). Mai mult, acest studiu trebuie facut sub conducerea Bisericii. În timp ce exegetul face lucrul sau pentru a ajuta Biserica de a întelege mai bine sensul Sfintei Scripturi, el trebuie sa se supuna judecatii Bisericii "Caci tot ceea ce se leaga de modul de a interpreta Scriptura se afla supus în ultima instanta judecatii Bisericii, care împlineste dumnezeiasca porunca si slujire de a pastra si interpreta cuvântul lui Dumnezeu".

Paragraful 13: "Condescendenta" lui Dumnezeu

Mai mult sau mai putin, acest numar al documentului spune ca cuvântul lui Dumnezeu este supus la o "kenosis" când este exprimat în cuvinte umane. La fel cum Isus Cristos, la o privire superficiala, ar parea sa fie doar cuvânt uman, însa cu ochii credintei se poate cu adevarat vedea Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în forma umana. Ca si în "kenosis" a lui Isus Cristos, când El a luat forma umana, aceasta "kenosis" literara manifesta într-un mod profund iubirea lui Dumnezeu si vointa sa de a comunica aceasta iubire (sa ne gândim un pic daca un filosof grec putea sa vorbeasca în acesti termeni despre Dumnezeu si cuvintele sale!).

Capitolul IV: Vechiul Testament

Paragraful 14: Istoria mântuirii în Cartile Vechiului Testament

Acest capitol începe cu o recapitulare a ceea ce Dumnezeu a facut în Vechiul Testament. El a chemat un popor, l-a salvat de la sclavie si l-a învatat prin profetii sai. Încetul cu încetul, El a pregatit pe poporul evreu pentru manifestarea sa mai adânca prin Fiul sau. Toata aceasta istorie este continuta în Vechiul Testament si este o istorie de iubire a lui Dumnezeu catre oameni. Vechiul Testament are o valoare intrinseca si vesnica: nu este de dispretuit, nici de aruncat, cum ne sugera Marcion cu teoria sa asupra revelatiei (adica Dumnezeul Vechiului Testament era unul rau, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este unul bun si asa el a sugerat sa se scoata toate Cartile Vechiului Testament din Sfânta Scriptura si toate Cartile Noului Testament care vorbeau de acel Dumnezeu al Vechiului Testament, lasând doar scrisorile Sfântului Paul si Evanghelia lui Luca). Daca privim serios lucrurile, se vede ca un crestin are foarte mult de învatat din Vechiul Testament. Nu este suficient sa se citeasca doar Noul Testament, pentru ca se pierde frumusetea si profunzimea a ceea ce a facut Dumnezeu, si anume, ca a revelat intentia sa poporului sau.

Paragraful 15: Importanta Vechiului Testament pentru crestini

Se vede în Vechiul Testament pregatirea care s-a facut pentru venirea lui Isus Cristos. În mod particular, în profeti, se vede cum Dumnezeu a pregatit pe poporul sau. Dumnezeu cheama la convertire si o face prin persoane si mesaje care depasesc si timpul profetilor. Cu siguranta ca exista si lucruri spuse în mod imperfect în Vechiul Testament, dar aceste Carti au aceeasi valoare pentru crestini.

Acest paragraf poate face si o hermeneutica asupra modului în care se pot citi textele cele mai negative din Vechiul Testament. Cu siguranta ca Dumnezeu este întodeauna autorul, pentru ca El prezinta o pedagogie adevarata, însa câteva lucruri spuse sunt retinute ca "imperfecte si temporare" din cauza comunitatilor care le-au primit si din cauza autorilor umani care le-au scris. Asa se poate explica porunca de a ucide toti cananeii din tara lui Canaan, care de fapt a fost o rea întelegere a vointei lui Dumnezeu. Tot asa imaginea unui Dumnezeu furios, gata sa omoare chiar si pe poporul sau este un antropomorfism care nu corespunde cu acela pe care Isus  l-a prezentat ca pe un Tata foarte milostiv.

Paragraful 16: Unitatea celor doua Testamente

Aceasta este concluzia din aceasta parte a documentului: se spune ca Vechiul Testament a pregatit Noul Testament. Isus Cristos a trait într-o lume formata la învatatura Vechiului Testament. Isus Cristos este împlinirea a ceea ce era deja prefigurat în Vechiul Testament. Mai mult, Vechiul Testament, odata cu viata lui Isus Cristos, a capatat o mai mare valoare si importanta.

Capitolul V: Noul Testament

Paragraful 17: Valoarea deosebita a Noului Testament

Acest paragraf este o compilatie a aceea ce credem noi asupra revelatiei lui Isus Cristos. Se vorbeste despre faptul ca Cuvântul s-a manifestat, la împlinirea timpului, pentru a stabili împaratia lui Dumnezeu pe pamânt si pentru a manifesta vointa Tatalui. Acesta a fost demonstrat prin vorbele si faptele sale. Faptele cele mai importante au fost cu siguranta patimirea, moartea, învierea lui Isus Cristos si coborârea Duhului Sfânt. Acum asteptam manifestarea deplina a împaratiei lui Dumnezeu atunci când va veni Isus Cristos în glorie. Între timp Bisericii i-a fost încredintat anuntul acestui mesaj. Noul Testament este martorul acestui fapt.

Paragraful 18: Originea apostolica a Evangheliilor

Nucleul central al Noului Testament sunt Evangheliile, pentru ca ele vorbesc despre învataturile si faptele lui Isus Cristos. Biserica sustine originea lor apostolica. Cu toate acestea, nu înseamna ca acest document a dat o definitie asupra autorilor, sau asupra celor care au scris Evangheliile, dar spune ca marturiile Evangheliilor sunt o fidela rezonanta a ceea ce apostolii au vazut si simtit si o fidela versiune a revelatiei care este Isus Cristos. Se spune ca Evangheliile, adica vestea cea buna, au structura quatriforma (si aceasta formulare poate fi un raspuns dat lui Tatian la tentativa sa de a forma doar o singura Evanghelie).

Paragraful 19: Caracterul istoric al Evangheliilor

Acest paragraf sustine în mod foarte clar ca Evangheliile sunt istorice, adica sunt marturii fidele ale ceea ce Isus Cristos a spus si a facut. Deja din acest paragraf se vede o parte din definitia celor trei etape ale formarii Evangheliilor, document proclamat de catre Comisia Pontificala Biblica asupra veridicitatii Evangheliilor. Cele trei etape sunt: momentul activitatii lui Isus Cristos, momentul predicarii apostolilor despre evenimentele din viata lui Isus Cristos, adica ceea ce El a spus si a facut, si momentul evanghelistilor care au scris. Toate aceste trei etape explica doar dintr-un punct de vedere, dar acest lucru nu distruge veridicitatea povestirilor.

Paragraful 20: Celelalte scrieri ale Noului Testament

Mai sunt si alte scrieri în Noul Testament. În aceste scrieri inspirate se confirma ceea ce s-a spus despre Isus Cristos si se explica autentica doctrina. Se vorbeste despre ceea ce a facut Isus Cristos si Biserica sa. Asa se poate verifica ceea ce a fost promis în Evanghelii, si anume, ca Domnul Isus Cristos va fi mereu cu apostolii sai pentru a-i însoti în misiunea de a predica vestea cea buna.

Capitolul VI: Sfânta Scriptura în viata Bisericii

Paragraful 21: Veneratia Bisericii pentru Sfintele Scripturi

Biserica mereu a venerat Sfânta Scriptura cu aceeasi veneratie pe care o da trupului lui Isus Cristos. Am vazut definitia inspirarii; asa cum Duhul Sfânt a unit ceea ce este divin cu ceea ce este uman în Sfânta Scriptura, tot asa Duhul Sfânt a unit ceea ce era divin cu ceea ce era uman în autorii sacri. Asa cum Isus Cristos este cuvântul viu al lui Dumnezeu, asa si Sfintele Scripturi sunt cuvântul viu al lui Dumnezeu. Trebuie mereu sa ne întrebam daca traim aceasta realitate (dam atâta importanta pastrarii cuvântului cât o facem pentru Sfântul Sacrament?).

Se citeste în acest paragraf ca cuvântul lui Dumnezeu este imutabil. Revelatia gasita în scrierile sacre este normativa si nu trebuie gândit ca se vor mai adauga alte carti pe viitor. În sfârsit, predicarea si însasi religia crestina trebuie sa se hraneasca mereu cu Sfânta Scriptura. Se gaseste aceasta în teologia de astazi, unde Sfânta Scriptura a devenit înca o data, (ca si la începutul perioadei scolasticii), izvorul teologiei. În Sfânta Scriptura, si în folosirea sa, ceea ce era mereu dorit de Dumnezeu, sa intre în dialog cu oamenii, se adevereste. Acest dialog este o consolare, este o chemare la convertire, este o amintire despre iubirea Tatalui catre fiii sai si este glasul iertarii. Fara acest cuvânt viata Bisericii si viata fiecarui individ în Biserica ar fi fara hrana voita de Dumnezeu. Într-adevar, este o amintire în Vechiul Testament, unde profetii vorbeau de faptul ca poporul lui Israel murea de foame, de foamea cuvântului lui Dumnezeu.

Paragraful 22: Necesitatea unor traduceri adecvate

De la începutul Bisericii au fost tentative de a realiza traduceri ale Sfintei Scripturi în limbile vorbite. Se vede acest lucru în traducerea Septuagintei si a Vulgatei. Aceasta tentativa trebuie sa continue. Aceste texte în limbile vorbite trebuie sa se bazeze pe limbile originare ale Sfintei Scripturi. Când este de trebuinta, se pot face si în colaborare cu fratii despartiti.

Paragraful 23: Îndatorirea apostolica a cercetatorilor

Lucrul exegetului este un apostolat în serviciul Bisericii. Pentru ca Sfânta Scriptura este asa de importanta în viata Bisericii, este important ca exegetul sa se angajeze pentru a explica textele mai dificile si sa înteleaga bine ceea ce spun si învata. Acest lucru trebuie facut în lumina Duhului Sfânt si sub conducerea Bisericii. Mai mult, explicatia gasita de acest tip de studiu nu este un scop în sine, ci este doar un ajutor pentru crestin sa creasca în iubirea catre Dumnezeu care se reveleaza. Asa si lucrul exegetului trebuie sa înceapa cu rugaciune, (pentru a fi sub conducerea Duhului Sfânt), si sa se sfârseasca cu rugaciune (ca o multumire la marea iubire gasita în textele studiate). În mod asemanator, exegeza facuta pentru a explica Sfânta Scriptura în timpul unei predici trebuie sa fie facuta pentru credinta credinciosilor si nu pentru o explicare rece a faptelor.

Paragraful 24: Importanta Sfintei Scripturi pentru teologie

Este scris ca studiul Sfintei Scripturi este inima studiului teologiei. Cum am zis mai înainte, acest lucru se concretizeaza mereu pe masura ce teologii se bazeaza pe studiul si învatatura din Sfânta Scriptura. În vremurile trecute studiul Sfintei Scripturi avea ca scop sa gaseasca pasaje pentru a demonstra dogmatica - care trebuia sa fie confirmata. În schimb astazi se începe cu Sfânta Scriptura si se întreaba ce se vede în ea pentru a construi o dogmatica. Acesta era modelul "lectio divina" practicat în manastiri si pe timpul primei perioade a scolasticii.

Mai mult, activitatea pastorala si predica în Biserica trebuie sa se bazeze pe Sfânta Scriptura. Acest lucru se poate întâmpla prin intermediul grupurilor de scripturisti, grupuri care sa discute temele evanghelice pentru viitoarea saptamâna, grupuri care sa se roage Oficiul Divin. Când se predica la Liturghia duminicala, predica trebuie sa se bazeze pe pagina scripturistica oferita de Biserica si nu trebuie sa fie un gând oarecare.

Paragraful 25: Se recomanda citirea Sfintei Scripturi

Clericii Bisericii, în mod particular cei care servesc ca ministri ai Cuvântului, trebuie sa citeasca, sa studieze, sa mediteze si sa se roage cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie sa caute sa traiasca acest Cuvânt în viata lor.

Religiosii, care practica "lectio divina", trebuie sa continue acest pios exercitiu de pietate.

Laicii trebuie sa fie instruiti în cuvântul lui Dumnezeu, în mod particular în Sfintele Evanghelii. Când este posibil, toti trebuie sa se angajeze spre a afla mai mult despre ceea ce este scris. Însa toti cei care studiaza cuvântul lui Dumnezeu trebuie sa-si aminteasca ca momentul de început si cel de la sfârsit trebuie sa se termine cu rugaciune. Noi ne rugam pentru ca studiul sa fie sub conducerea Duhului Sfânt si cerem acel Duh pentru a lucra în inima noastra, pentru ca lectura scripturistica ne duce la rugaciune.

  Paragraful 26: Concluzie

Concluzia acestui document vorbeste de întelepciunea de a salva devotiunea cuvântului Domnului. Vorbeste în termeni de devotiune Euharistica. În zilele noastre, Biserica are o experienta foarte bogata, o reîmprospatare a adoratiei sacramentului Euharistiei prin reforma lui Pius al XII-lea. Mergând pe urmele Conciliului, se vede o aluzie la o crestere a devotiunii cuvântului lui Dumnezeu.


Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/studiu.asp?lumdinlum=09
Vă rugăm să respectați drepturile de autor