www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=9
 
 SFIN?II 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VIII
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNCATUSAT

57. Opera de unificare a lui Cristos
Scrisoarea catre Efeseni

Chiar si la Roma, Paul era capul unei organizatii foarte întinse ce cuprindea lumea. Un om ca el era capabil sa profite si de o situatie nefavorabila. Toate comunitatile din Orient fusesera alarmate: Paul e închis la Roma! Toti se roaga pentru el în adunarile lor, îi scriu scrisori cordiale, îi trimit curieri ca sa-l puna la curent cu situatia comunitatii lor, sa primeasca directive si, în schimb, sa împartaseasca cu dânsul captivitatea sa. Macedonia era reprezentata prin Aristarh, Galatia prin Timotei, Efesul l-a trimis pe Tihic, Colose pe întemeietorul Epafras, Filipi pe Epafrodit. Pentru crestinatate, celula apostolului devenise un sanctuar, un loc de pelerinaj.

Scrisorile din captivitate ne arata o noua orientare în gândirea paulina. Toma de Aquino a remarcat diferenta ce exista între fiecare grup de scrisori. În scrisorile anterioare, Paul a descris lucrarea de mântuire savârsita de Cristos în sufletul individual. Aceasta meditatie se termina cu Scrisoarea catre Romani. În scrisorile din captivitate, Paul priveste mântuirea în ansamblul ei în sânul Bisericii, pe care scrisorile pastorale o fac în functie de ierarhia Bisericii. Scrisoarea catre Evrei, chiar de nu e scrisa de

mâna sa, totusi termina sirul ideilor, se întoarce spre punctul central al vietii supranaturale, spre Marele Preot Isus Cristos. În calitatea sa de apostol itinerant si întemeietor de Biserici, a trebuit sa se ocupe mai mult de oameni si de problemele lor personale. Ajuns acum pe culmea vietii, el arunca o privire de ansamblu asupra operei sale. Atmosfera de lupta s-a risipit. El a devenit mai batrân, mai linistit, mai matur si mai luminat. Se citeste ici si colo câte o expresie dictata de o miscare colerica, precum se aude tunetul unei furtuni ce se îndeparteaza (Col 2,16-20; Fil 3,1-6). Roma cea universala destepta în el alte gânduri cu privire la viitor. Paul a fost mereu un universalist si un om de societate. Roma îi sugera pe deplin viziunea universala a unitatii, o viziune sintetica asupra aspectului social al întreprinderii sale, sensul Bisericii, al omenirii, al întregului cosmos. Si conceptia sa despre Cristos s-a marit.

Adresarea traditionala "Catre sfintii care sunt în Efes" nu este originala. Multi vad astazi, asemenea lui Marcion în secolul al II-lea, în aceasta scrisoare o scrisoare adresata laodiceenilor, pomenita în Scrisoarea catre Coloseni: "Îndata ce aceasta scrisoare va fi citita de voi, aveti grija ca ea sa fie citita si în Biserica din Laodiceea, iar voi sa o cititi pe cea trimisa laodiceenilor" (Col 4,16). Dar scrisoarea poarta în sine caracterul unei circulare generale, fiind scrisa în mai multe copii, menita sa ajunga la mai multe comunitati vecine din regiunea Efesului. De aceea ea este lipsita de un salut special la început ca si la sfârsit. Parintii apostolici stiau apoi ca în cele mai vechi manuscrise (de exemplu, Cod. Vaticanus), dupa cuvintele "Catre toti sfintii" era lasat un loc liber pentru a fi introdus numele unui anumit oras: Efes, Laodiceea, Hierapolis. Deoarece Scrisoarea catre Efeseni reia anumite formule din Scrisoarea catre Coloseni, probabil ca ambele scrisori au fost scrise cam în acelasi timp.

Nici una dintre scrisorile sale nu se exprima pe un ton asa de solemn, cu o astfel de bogatie de expresii, cum este Scrisoarea catre Efeseni. Ea pare sa fie ecoul unei predici însufletite, asa cum Paul o facuse la Roma. Salutul de la începutul scrisorii are forma unui imn religios. Într-o înduiosare mistica, vine asupra autorului coplesirea unei viziuni.

Dumnezeu cel întreit si-a atasat lumea si omenirea prin acest triplu "inel vesnic" care constituie "opus tripartitum - opera tripartita" a creatiei, a mântuirii si a sfinteniei. Nu trebuie sa ne mai temem ca pe viitor lumea va aluneca din mâna lui Dumnezeu pentru a cadea într-un neant absolut si nici ca omul va evada pentru totdeauna din economia mântuirii adusa de Cristos. Asadar, noi putem distinge trei siruri de idei în Scrisoarea catre Efeseni: 1) Pre-sfintirea universului chiar înainte de creatie, prin includerea sa în iubirea cea vesnica a lui Dumnezeu; 2) Sfintirea existentiala datorita întruparii si mântuirii aduse de Fiul; 3) Sfintirea comunitara a Bisericii prin Sfântul Duh.

Cristos n-a intrat în aceasta lume pentru o clipa, ca un meteorit stralucitor, si nici pentru a aduce o noua învatatura, ci Tatal l-a trimis din adâncimile vietii trinitare în aceasta lume, potrivit unui plan al mântuirii vesnice, ca sa "reuneasca în el tot ceea ce exista". Gândirea umana a sovait între doua erori: cosmosul îi parea totul sau nimic; el îl va privi ca pe un Dumnezeu sau îl va desparti de Dumnezeu, pentru a-l face sa cada în nimic. Ambele atitudini, divinizarea lumii si laicizarea ei au fost opera pacatului. Iata ca a venit Fiul lui Dumnezeu care a savârsit lucrarea cea mare a unificarii. El, primul nascut înainte de orice faptura, a unit într-un fel nou lumea cu Dumnezeu; el însusi devine ancora si instrumentul de legatura. Paul vede omenirea cea noua venind din sânul Tatalui (1,3-6), din inima Fiului (1,7-12) si din Sfântul Duh (1,13-14). Cauza prima a tuturor lucrurilor este iubirea vesnica si necreata. Fiul spune "Tata!" si ne îngaduie si noua sa-i spunem "Tata!" Leaganul cel vesnic al omenirii se afla situat în ideea iubitoare a lui Dumnezeu si în hotarârea alegerii sale. El ne binecuvânteaza în timp, deoarece ne-a cunoscut si predestinat înainte de timp. Noi n-am fost niciodata un pur neant, o idee platonica universala, ci mereu ceva cu totul determinat în gândul lui Dumnezeu, ceva unic si individual. Tot ce se revarsa în timp ca binecuvântare asupra omenirii nu e decât realizarea acestei alegeri iubitoare. Aceasta existenta ideala în Dumnezeu "înainte de întemeierea lumii" este primul inel al creatiei.

Însa orânduirea creatoare initiala a fost distrusa si trebuia restabilita în Cristos si raportata la punctul ei central. Chiar si lumea duhurilor îsi primeste prin întruparea lui Cristos un nou cap. O data cu "rascumpararea prin sângele sau" începe o noua epopee, supranaturala: întruparea este consacrarea acestei lumi, moartea pe cruce îi asigura sfintirea. Chiar si lumea materiala are nevoie de aceasta consacrare a existentei sale. Mântuirea e o lucrare dificila chiar si în sufletul individual, însa si mai dificila la popoare care opun o anume rezistenta din motive rasiale si nationale! Dumnezeu ne-a dat arvuna Duhului ca dovada ca el nu-si va schimba decizia. Într-o puternica antiteza, "odinioara-acum", fara Cristos-împreuna cu Cristos, Paul pune fata în fata cele doua perioade ale omenirii: pe de o parte, iudeii si popoarele pagâne, "cei ce sunt aproape si cei ce sunt departe", omenirea împartita în greci si barbari, hartuita de duhurile rele, dominata de duhul lumii ca pagânii sau traind într-o splendida izolare, sau în certitudinea unei justificari personale ca iudeii, si, pe de alta parte, noul popor al lui Dumnezeu, omenirea unita cu Cristos, noua "civitas Dei - cetate a lui Dumnezeu", întrevazuta de Augustin, presimtita de Platon si al carei liant este Cristos, cheia de bolta (1,10). "Voi, cei care odinioara erati departe, acum sunteti în Cristos Isus, prin sângele lui toti v-ati apropiat". Cristos a smuls omenirea din starea de deznadejde. Fara Cristos, noi am fi ramas în întunericul deznadejdii. Prin el se restabileste inelul de aur al creatiei. Aceasta este sfintirea existentei omenirii.

Aceasta sfintire se împlineste prin sfintirea comunitatii. Dumnezeu i-a descoperit lui Paul "planul sau misterios", modul în care va zdrobi rezistenta omeneasca. Cristos a întemeiat un organism de mântuire care cuprinde omenirea; acesta este Biserica, trupul sau mistic, social, vizibil. Mântuirea nu trebuie sa se concentreze în primul rând asupra destinului fiecarui individ, ci asupra tuturor. Desigur ca Paul stie ca Cristos s-a jertfit pentru el personal (Gal 2,20); cu toate acestea, Cristos vedea în el nu o fiinta izolata, ci un membru ce face parte din omenirea integrata în trupul sau mistic. Dupa cum pacatul originar nu este decât o participare la o greseala colectiva, în baza legaturii noastre de sânge cu acel cap vinovat al omenirii, care este Adam, tot asa, mântuirea individuala nu poate fi înteleasa decât ca o participare la rascumpararea universala datorita unirii mistice cu Cristos, care este capul omenirii rascumparate. Aici am ajuns la inima teologiei pauline. Dupa cum Cristos este pleroma, plenitudinea lui Dumnezeu, tot asa Biserica este pleroma lui Cristos, integrarea sa sociala, mondiala si temporala, "plinatatea Aceluia care le împlineste pe toate în toti". În imaginea impresionanta a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, depasind frontierele acestei lumi, se vede întemeiata actiunea eficace a lui Cristos asupra lumii întregi. Stoicismul pregatise astfel drumul pentru ecleziologia paulina prin învatatura sa asupra lumii, trupul vizibil al lui Dumnezeu. Dupa cum în orice organism marimea si plenitudinea dezvoltarii sunt puse de la început în germen, tot asa trebuie sa se dezvolte si Biserica; ea trebuie sa ajunga la "starea omului matur", la "masura staturii perfecte a lui Cristos". Ea este adunarea tuturor supusilor lui Dumnezeu, împaratia lui Dumnezeu, "poporul lui Dumnezeu", care are ocârmuirea reala si dreptul de stat în ceruri, locul sau spiritual în sfera mântuirii lui Cristos, în timp ce comunitatile crestine izolate nu sunt decât "coloniile lui Dumnezeu pe pamânt". Dupa cum s-a manifestat la cel dintâi "fiat" si la cel de-al doilea "fiat" al întruparii lui Cristos, tot asa se arata Duhul Sfânt si în creatia Bisericii ca o "forta ce da viata" (Dominum et Vivificantem). Nu reprezinta nici vointa, nici planurile omenesti, nici tendinta umana de a uniformiza cea care formeaza asemanarea launtrica, ci trairea în Cristos: "Un trup si un spirit, un Domn, o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tata al tuturor". Peretele despartitor, zidul separator dintre curtea pagânilor si templul de la Ierusalim, acest simbol de separare omeneasca într-o clasa religioasa dominatoare, un popor ales, o aristocratie religioasa, pe de o parte, si, de cealalta parte, marea masa a celor de "neatins", a cazut. Aceasta transformare a omenirii într-o figura noua prin Cristos în Biserica este al treilea inel de nunta al omenirii.

Paul trebuie sa fi fost un profet clarvazator, un optimist divin, daca a fost capabil ca, în camaruta lui închiriata de la Roma, în prezenta unui numar neînsemnat si a slabei influente a crestinilor, sa schiteze un tablou asa de maret al Bisericii! Este acel optimism divin care se descopera în cuvintele lui Isus: "Nu te teme, turma mica". Un teolog care s-ar fi multumit sa puna cap la cap formule gnostice si pagâne spre a forja un nou sistem de gândire n-ar fi putut scrie asa ceva; era fapta unui vizionar care experimentase pe socoteala sa puterea mântuirii, care transformase "într-o menire noua" specia umana de altadata (2,15). În felul acesta, din mareata viziune a unitatii Bisericii, Paul deduce necesitatea unei practici morale uniforme. Omul cel nou, transformat, trebuie sa aiba un nou stil de viata. Fiinta sa cea noua, identica la toti, trebuie sa-i inspire o noua morala crestina, o linie de viata uniforma, o armonie a sufletelor. Toate îndemnurile morale ale Apostolului din a doua parte a scrisorii se bazeaza pe unirea noastra reala cu Cristos si cu Biserica.

Aceasta privire globala a lui "Corpus Christi mysticum" ne apare noua astazi ca o gingasa metafora, un mod pur simbolic de a ne exprima. Dar pentru Paul aceasta unitate mistica e tot atât de reala ca si unitatea naturala a neamului omenesc. Exista în omenire o solidaritate atât în rau, în pacat, cât si în bine, în har. Pentru Paul, aceasta legatura de unitate a spiritului este iubirea. Întreaga creatie si istorie a omenirii sunt pentru el o simpla miscare de iubire care pleaca din inima lui Dumnezeu si tot acolo se întoarce. Toate mizeriile vietii, toate strâmtorarile omenesti nu vor disparea decât prin forta iubirii. Este o idee paulina atunci când sfântul Augustin zice: "Si angustiantur vasa carnis, dilatentur spatia caritatis - Daca se strâmtoreaza modul de existenta, sa se largeasca atunci caritatea!"

Pornind de la aceasta vedere de ansamblu, Paul aduce o solutie la problema principala a timpului: problema casatoriei si a iubirii sexuale. Cei mai nobili gânditori si oameni de stat, ca Socrate, Platon, Aristotel, Pericle, încuviintau concubinajul si pederastia (iubirea homosexuala) si îi atribuiau mai ales acesteia din urma o înalta valoare educativa. Cu toate acestea, erotismul masculin a dus tot mai mult la dispretul fata de casatorie si la drepturile naturale ale femeilor în cercul culturii grecesti. Asadar, la izvorul creator al omenirii, casatoria trebuia atasata la prima sursa a vietii, care este Dumnezeu. Si în felul acesta, Paul scoate, în felul sau generos, din mistica sa despre Biserica, mistica sacramentala a casatoriei. În textul din Geneza (2,24), care prezinta instituirea casatoriei din punct de vedere natural, Paul vede prevestirea si icoana oricarei situatii de viitor. "În acest cuvânt al Scripturii, zice el, e ascuns un mare mister, un sens tipic si alegoric: vorbesc despre unirea dintre Cristos si Biserica sa". Dupa cum toate cele pamântesti nu sunt decât simboluri, tot astfel, legaturile omenesti dintre sexe, unirea barbatului cu femeia este simbolul casatoriei mistice si spirituale dintre Cristos si omenirea rascumparata. În Biserica din Rasarit, mirele primeste la ceremonia de casatorie o coroana regala (repraesentatio Christi), iar mireasa o ramura din pomul vietii (repraesentatio Ecclesiae). Nu s-ar putea vorbi mai frumos despre unirea plina de har dintre Biserica si Cristos decât sub acest simbol al casatoriei si nu s-ar putea sfinti mai mult casatoria decât facând din ea un reflex al întruparii si al logodnei cu Biserica. Casatoria, logodna mistica si fecioria au legaturi tainice. Când oamenii separa ceea ce Dumnezeu a unit, natura si supranaturalul, toate izvoarele naturale seaca.

În felul acesta, datorita marii intimitati dintre soti si sfintirii mistice a legaturii matrimoniale, Cristos a conferit vietii femeii o noua consacrare si o noua însemnatate pentru societate. Faptul acesta explica de ce femeile au primit cu bucurie noua învatatura si au contribuit la raspândirea ei. În crestinismul incipient apare deodata un sentiment nou pentru sotie. În inscriptiile din catacombe apare pentru prima data o noua atitudine fata de familie si recunostinta miscatoare a barbatului pentru grija gingasa a sotiei sale: "Dulcissimae uxori"! Nu mai exista mizeria sexuala, nici casatoria distrusa, deoarece sotii împartaseau aceeasi credinta si-si depuneau "eu-l" lor în Cristos. Este o idee fundamentala a învataturii pauline despre rascumparare ca Cristos a îmbracat toata natura omeneasca, inclusiv sexualitatea, si a rascumparat-o: "Quod non assumpsit, non redemit". Din învatatura sa despre casatoria crestina a luat nastere o noua educatie despre familie.

Pretorianul roman, care, în timpul cât îsi dicta scrisoarea, a stat tacut, i-a sugerat lui Paul la încheierea scrisorii ideea unei alegorii uimitoare de lupta spirituala. Cu aceasta figura a soldatului roman gata de lupta se încheie scrisoarea.

 

58. Opera de împacare a lui Cristos
Scrisoarea catre Coloseni

Într-o zi a venit la Paul Epafras, întemeietorul Bisericii din Colose, ca sa-i ceara sfat si ajutor. Locuitorii din valea Lykosului ar fi în genere zelosi în credinta si plini de iubire, dar sunt cam visatori. Lor le place sa se afunde în reverii si sofisticari. Paul vede imediat destul de clar. Frigia e un ungher periculos unde se aduna furtuni, din care el a vazut deja la Milet ridicându-se nori amenintatori din cauza erorilor fantastice. Acesti frigieni vedeau lumea plina de demoni, cerul plin de tronuri, principate si stapâniri (Col 2,15), interspatiul sublunar plin de spiritele vazduhului de sub cer (Ef 6,12). Ei numeau duhurile superioare la un loc cu numele de "pleroma", plenitudine. Fiecare vorbeste despre aceasta, meseriasul ca si sclavul, fara a fi în cunostinta de cauza. Duhurile inferioare sunt numite "kenoma", golul. Ionia, vechea patrie a filozofiei, si Frigia, pamântul natal al visarilor si fanteziei, se gaseau într-o fierbere religioasa. Din punct de vedere fizic, caracterul vulcanic al acestei regiuni parea sa favorizeze asemenea ciudatenii. Regiunea salbatica, zguduita de cutremure dese, plina de crapaturi si de cratere din care tâsnesc vapori de pucioasa, parea, pentru oamenii de acolo, teatrul unei lupte dintre duhurile de deasupra si cele de dedesubt. Lânga Hierapolis se arata poarta infernului; era un loc numit Plutonium, unde duhurile îsi duceau activitatea din plin. Deja Tales, care se nascuse aici, spusese: "Lumea e plina de demoni".

Din micile aluzii ale apostolului nu putem stabili exact contururile ereziei de pe acea vreme. Doar atât pare sigur, ca era vorba de o oarecare teozofie, de un fel de gnosticism iudaic primitiv aparut din nalucirile amestecate iudaice si elenice. Numerosi evrei, stabiliti în Frigia de pe vremea lui Antioh cel Mare, cautau sa faca iudaismul mai atragator, îmbracându-l în mantia "filozofiei". Ei pretindeau ca stiu multe lucruri cu privire la îngeri si spirite; îngerii ar fi transmis deja Legea lui Moise pe muntele Sinai. Ei se dedau la un cult nemasurat si superstitios fata de duhuri si îngeri. Mai pretindeau ca Isus Cristos nu este decât unul dintre acesti îngeri mijlocitori. Pentru acest motiv el a respectat Legea, iar crestinii erau obligati sa faca la fel. Aceasta credinta oculta exercita o influenta deosebita asupra unei societati care, asemenea celei hinduse de astazi, nutrea un fel de dezgust pentru cele pamântesti si o sete de mântuire. Se pare ca se învârtea în jurul urmatoarelor puncte: Ce este lumea materiala? Este ea creata? Sau este lucrarea unei puteri dusmanoase lui Dumnezeu? Ce este raul? Vine el de la materie? Raspunsul noilor filozofi iluminati era urmatorul: Lumea materiala e prea netrebnica, prea îndepartata de Dumnezeu, Dumnezeu este prea mare ca sa se ocupe de crearea si ocârmuirea lumii, fara a se înjosi. De aceea, lumea îsi datoreaza existenta unei puteri inferioare, unor fiinte intermediare, unor "elemente cosmice", (Col 2,8), asa-zisii eoni. De altfel, Dumnezeu s-ar abate de la propria-i contemplare. Dar din el, prin emanatie, se raspândesc niste fiinte care se fac mereu tot mai mari pe pamânt, pâna devin demiurgi sau arhitecti, a caror lucrare este aceasta lume, plina de puterile întunericului. Sufletul omului este o scânteie de lumina iesita din împaratia de sus, care s-a pierdut în lumea materiala. Spre a-l elibera, unul dintre cei mai buni eoni, Cristos cel superior, s-a unit cu Isus cel pamântesc la botezul din Iordan, dar l-a parasit înainte de rastignire. Mântuitorul nu este Isus cel rastignit, ci acel Cristos întors în pleroma. Cei initiati în aceasta stiinta secreta se numeau cu mândrie "iluminati" (gnostici) si priveau cu compatimire spre simplii credinciosi (pistici). Initierea în aceasta stiinta oculta era însotita de o severa asceza, abtinerea de la vin, carne si casatorie (2,24).

Paul n-ar fi fost gânditorul clarvazator pe care îl cunoastem daca n-ar fi recunoscut în aceasta lumina falsa primejdia care ameninta conceptul asa de clar al credintei. Marele sau merit este ca, plecând de la conceptia despre Cristos, de la initierea sa în "taina cea adânca" a lui Cristos si în economia mântuirii, si-a dobândit o idee atât de profunda despre mersul vietii launtrice divine, încât actul creatiei nu i-a parut ceva nedemn de Dumnezeu, ci ca, împreuna cu actul de rascumparare, au izvorât dintr-un punct sau izvor comun. Si acest punct sau izvor comun este vesnicul act al purcederii în care Duhul lui Dumnezeu se îmbratiseaza pe sine însusi în cunoasterea si iubirea care e între Tatal, Fiul si Sfântul Duh, se transmite într-un curent vesnic alternativ. Asadar, creatia este ca o revarsare, o descoperire a iubirii lui Dumnezeu "ad extra", o repetare a chipului Fiului sau prea iubit în forme mereu noi, de diferite grade, de la cel mai înalt dintre heruvimi pâna la ultima umbra palida, pâna la limita extrema a fiintei, pâna la frontiera neantului. Acesta este sensul cel mai profund al creatiei. Fiul este cauza creatoare, exemplara si finala: totul a fost creat în el, prin el si pentru el (1,16). Toate fiintele îsi au în el existenta lor ideala si masura lor launtrica. În ele însele fapturile nu au nimic ce ar fi putut sa-l determine pe Dumnezeu ca sa le creeze. Dumnezeu nu poate fi determinat prin nimic decât prin sine însusi. Daca noi uitam acest punct de vedere trinitar, ajungem la un mister irational, la un salt de neînteles în neant. Misterul ramâne oricum l-am privi. Mintea noastra creata nu e capabila sa înteleaga suprarationalul. Dumnezeu si creatia sunt un mister, însa un mister al iubirii si al luminii.

Paul sintetizeaza armonios puterea acestui Cristos, înglobând cosmosul natural si supranatural în formula foarte curenta a acelei epoci: "El este capul a toate lucrurile si totul subzista prin el". Atingem aici unul dintre punctele culminante ale doctrinei cristologice a sfântului Paul; numai imnul închinat lui Cristos din Scrisoarea catre Filipeni (2,5-11) se mai poate compara cu acest pasaj. Sufletul vizionar si entuziast al apostolului ne-a lasat aici ca un dar unul dintre imnurile liturgice ale crestinismului primar (1,13-20).

Viata pamânteasca a lui Isus este în asa fel iradiata de lumina încât n-o putem întelege fara a urmari trasatura luminoasa pe care ea a lasat-o în trecut si pe care o proiecteaza în viitor. La Colose, oamenii erau tentati sa nege mijlocirea lui Cristos si rolul sau de mare preot; ei erau dispusi sa-l reduca la rangul unui duh inferior, a unei fapturi printre celelalte. Aceasta este eroarea gnostica ce cauta "sa-l dizolve pe Cristos", dupa un cuvânt al sfântului Ioan, pâna ce erezia a atins punctul sau culminant cu Arius si Nestoriu. Ei au atacat regalitatea si primatul lui Cristos si, prin aceasta, si demnitatea naturii umane restabilite de Cristos. Prin fraze lapidare, Paul (1,19) afirma primatul lui Cristos: Dumnezeu nu si-a revarsat puterea sa în duhuri subordonate, ci si-a revarsat toata plenitudinea fiintei sale în Fiul. Esenta divina nu e împrastiata în milioane de scântei: toata intensitatea focului divin e concentrata în Cristos. Noi nu depindem de un duh subordonat sau de un administrator, ci direct de iubitul Fiu al Parintelui vesnic. Acei îngeri care au trebuit sa colaboreze la darea Legii pe muntele Sinai si celelalte "puteri", "domnii" si "stapâniri", despre care vorbesc evreii si persii, sunt dezarmate si trebuie sa colaboreze la triumful lui Cristos. Pretinsele aparitii de îngeri de la Colose erau facute numai ca sa provoace o mânie bolnavicioasa dupa viziuni (2,18).

Ca si în problema creatiei, doctrina gnosticilor a dat gres si în problema raului. Domnia raului în aceasta lume e atât de imensa, suferinta atât de nemasurata, încât orice încercare naturala de dezlegare a teodiceei trebuie sa conduca la o disperare intelectuala, orice solutie dualista sfârseste într-un pesimism fara speranta. Exista doar o singura solutie: crucea lui Cristos. Fara mistica suferintei, predicata de apostol, nu se poate ajunge la capatul acestei probleme. Chiar apostolul îsi alina suferintele cu gândul ca sufera ca un membru al trupului mistic al lui Cristos si el completeaza în trupul sau ceea ce lipseste în încercarile lui Cristos spre folosul tuturor (1,24). Tuturor membrilor corpului mistic li s-a atribuit o masura ascunsa de a fi partasi la suferintele corpului, masura ce variaza potrivit cu gradul de apropiere de Cristos: apostolilor le revine cea mai mare parte. Ei sunt campioni pe stadionul lui Dumnezeu (1Cor 4,9). Acest gând este pentru Paul un izvor de mare bucurie.

Am putea crede ca Paul a presimtit eroarea ereticului de mai târziu, Marcion, care în mod fals face referinta la el, atunci când l-a descris pe Cristos ca icoana creatoare a Tatalui, ca cel care poarta în sine toata plinatatea dumnezeirii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, si, cu toate acestea, un om printre noi, oamenii, care prin sângele sau a închis abisul, pe care l-a deschis pacatul, între lume si Dumnezeu. Lumea nu este de origine diabolica si nici nu apartine diavolului. Noi nu trebuie sa privim lumea, cu istoria, mizeria si pacatele sale, ca fiind incurabila. Desigur, ea are nevoie de mântuire si poate sa fie mântuita. Noi n-avem voie sa lasam lumea de capul ei si sa renuntam la orice actiune.

Pentru Paul, initierea în noua religie interioara, în "viata ascunsa cu Cristos în Dumnezeu" (3,4), nu se face ca la acei filozofi ai iluminarii din Colose, printr-o asceza ipocrita si rafinata. Cei care au fost "transplantati în împaratia Fiului sau preaiubit" nu trebuie sa se mai lase prinsi în vechile "elemente" ale acestei lumi, care corespund mai curând unei stari de copilarie religioasa. Dumnezeu a sters aceste ordonante si a fixat pe cruce manuscrisul Legii vechi ca un trofeu de biruinta (tropaion), ca un steag cucerit pe câmpul de batalie. Constiinta crestina este axata pe o orânduire mai sfânta. În loc de a va prescrie: "Nu lua! Nu atinge! Nu gusta!", lasati mai bine sa vi se spuna: "Suportati-va unii pe altii, iertati-va reciproc, iubiti-va unii pe altii!" (3,12-15). În loc de a va feri sa atingeti o moneda cu inscriptie pagâna, mai degraba dezbracati-va de omul cel vechi si asezati chipul Creatorului în inima voastra! Pretuiti mai mult unitatea în Cristos decât deosebirile pe care le-a ridicat diferenta sociala si rasiala. Acesta era raspunsul apostolului la încercarile de dezagregare a crestinismului, la distinctia facuta între religia pentru cei initiati si religia pentru masele simple. Paul a ferit crestinismul de a aluneca într-o asceza umila a lumii. El nu considera corpul omenesc ca mormânt al sufletului, asemenea lui Heraclit si Platon; el nu vedea nasterea în aceasta viata ca moarte a fiintei spirituale. "Noi nu vrem sa fim despuiati de trup, ci, din contra, sa fim îmbracati în el, pentru ca ceea ce este muritor în noi sa fie absorbit de viata". Acestea sunt cuvinte, spunea sfântul Ioan Gura de Aur, prin care defaimatorii trupului si acuzatorii carnii sunt rusinati.

Întregul cerc de prieteni din Orient e strâns în jurul apostolului care dicteaza, dupa cum deducem din lista de salut. Locuinta închiriata de apostol se schimba într-o încapere a prieteniei si loc sfânt, o capela particulara, unde toti prietenii se gândesc la fratii absenti, unde ei vin sa se roage si sa cânte, unde se aduna pentru frângerea pâinii (1,3.9). Din corul celor care se roaga se aude, în mod deosebit, glasul lui Epafras, fondatorul Bisericii din Colose, care se zbate pentru sufletele fiilor sai spirituali. Paul e adânc emotionat de ardoarea credintei acestui barbat cu adevarat apostol (4,12). În felul acesta ne facem mereu o idee tot mai clara despre viata prizonierului lui Cristos: e un continuu du-te-vino în jurul lui; fratii care pleaca si revin, sosesc stiri, pleaca scrisori. De jos, din strada, se ridica zgomotul surd al orasului imperial, mereu agitat; dar sus, în ciuda starii de detentie, domneste o atmosfera de pace si iubire. În spate, într-un colt, e asezat pretorianul tacut. El are o usoara presimtire ca acela pe care îl pazeste nu este capul unei bande internationale de rasculati, ci seful spiritual al unei organizatii foarte întinse ce se roaga fara încetare pentru binele imperiului si în ale carui mâini destinele statului roman ar fi mult mai sigure decât în acelea ale împaratului sau.

 

59. Onesim, sclavul
Scrisoarea catre Filemon

Printre multele vizite pe care Paul le primeste toata ziua, omeneste vorbind, una dintre cele mai emotionante a fost aceea a unui sclav fugit. Ea ne permite sa asistam la lupta dusa de crestinismul primar pe plan social. Scena e miscatoare, deoarece ni-l prezinta pe apostol dintr-o latura simpatica, în unitatea sa nobila, în felul de a sti sa înalte lucrurile cele mai de rând pe un plan supranatural. Cu Scrisoarea catre Filemon, Paul a înaltat un monument nemuritor bunatatii sale.

Filemon, un bogat comerciant din Colose, cumparase undeva pe piata de sclavi, cu o mare suma de bani, un tânar inteligent si vioi. Filemon i-a dat sclavului fara nume, orfan de tata si de mama, numele de Onesim (folositorul). Acesta facuse o strengarie, furase de la stapânul sau si apoi, de frica pedepsei, fugise zapacit de-acasa si debarcase la Roma, punctul de întâlnire al ratacitorilor, cloaca tuturor viciilor. Cu toate acestea, realitatea era cu totul alta fata de cum o visase. În curând banii i s-au terminat si politia romana era foarte severa în urmarirea fugarilor. Ca fugar, Onesim era în afara legii, iar ca sclav era cu atât mai mult expus unei vieti de criminal. În astfel de momente câte nu trec prin mintea unui om disperat! Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu a gasit un punct de legatura în sufletul acestui sarman sclav. Filemon si sotia sa, Apfia, faceau parte dintre noii convertiti si dintre cei mai intimi prieteni ai apostolului, la care era invitat sa gaseasca adapost, dupa cum s-a si întâmplat (v. 22). Casa lui Filemon era totodata un lacas de cult, unde crestinii liberi intrau si ieseau. Multi cred ca Arhip, cel care prezida serviciile divine, sa fi fost un fiu al casei. Probabil ca Onesim, în mod întâmplator, a cazut în mâinile lui Epafras, sau chiar el, într-o situatie fara scapare, si-a adus aminte de bunul apostol, caruia adesea i-a dus scrisorile de la stapânul sau. Unde putea el sa gaseasca un refugiu mai bun decât în inima unui crestin! Însa el a gasit ceva si mai mult: cea mai mare fericire a vietii sale. Acest sclav fugar este o frumoasa victorie a harului divin, iar scrisoarea lui, în care toate acestea rasuna ca din alte vremuri, trebuie sa o consideram ca pe un monument al harului.

Asadar, într-o zi, Onesim a batut la usa lui Paul. Acesta desigur ca îl întreba daca i-a adus o scrisoare de la stapânul sau. Onesim era speriat si jenat. Dar cum poti sa ascunzi ceva în fata acestor ochi patrunzatori si totusi asa de buni? Fiul ratacit marturiseste. Cazul lui Onesim era serios. Exista obiceiul ca unui sclav fugit, daca era prins, sa i se faca cu fierul înrosit un F (fugitivus, fugar) pe frunte (Cicero, De off., 2, 7; Martial, 8, 75, 9; Val. Maximus, 6, 8). Ca hot, stapânul putea sa-l biciuiasca pâna la moarte sau sa-l trimita în "pistrinum", unde sclavul trebuia sa învârteasca toata viata la moara. Ce-i drept, Onesim nu se putea astepta la un asemenea tratament din partea lui Filemon. Dar daca stapânul sau înstiinta politia si era prins de aceasta, lucrurile ar fi putut s-o sfârseasca rau de tot, iar Paul sa fie pus într-o situatie neplacuta.

Paul era de parere ca Onesim ar trebui sa se întoarca la stapânul sau. Sclavul a tresarit la aceasta idee. Ah, daca ar avea acum pe cineva care sa-l rascumpere! Pe acea vreme sclavii întemeiasera case de economii proprii, care se gaseau în templu si erau sub protectia unui zeu. Stapânul mergea cu sclavul la templu, lua în primire pretul de rascumparare, adica din mâna zeului, si în felul acesta sclavul devenea un dezrobit al zeului. Paul se gândi o clipa. "Onesim, eu cunosc un stapân care ar putea sa te rascumpere". Apoi spuse: "Eu sunt sarac, dar el e asa de bogat, încât ar putea sa rascumpere lumea întreaga". Ochii lui Onesim straluceau. Cum? E posibil asa ceva? "N-ai auzit tu înca nimic despre Cristos, rascumparatorul lumii?" "O, desigur, Filemon mi-a vorbit adesea despre acest lucru. Si de când s-a facut crestin, a fost mai blând cu noi. Unii dintre sclavii sai s-au facut si ei crestini". "Acum, uite, Onesim, eu vreau sa ti-l arat pe Cristos cel maret. El este Fiul Dumnezeului celui vesnic, cel mai liber dintre toti cei liberi. Si cu toate acestea, el a renuntat la libertatea si splendoarea sa, a luat chip de sclav si a murit de bunavoie spre a ne rascumpara pe noi dintr-o sclavie mult mai strasnica". Si Paul îi povesteste sub ce sclavie a Legii lâncezea si el odinioara si cum si-a gasit libertatea în Cristos. "Draga Onesim, habemus bonum Dominum - noi avem un Stapân bun! În Cristos nu exista nici sclavi si nici liberi. Noi toti suntem sclavii sai. Dar ce sclavie! Cel din urma sclav al lui Cristos e mai liber decât cel mai liber dintre oameni. Jugul sau e dulce si povara sa usoara. Ah, Onesim, nu-mi vorbi mie despre libertatea oamenilor! Iata ca si eu odinioara ma credeam liber, si totusi eram robul cel mai nenorocit, un sclav al literei si al unei iluzii deplorabile. Eu credeam ca traiesc, si totusi eram mort. Dar de când am murit cu Cristos, de când m-am rastignit pentru lume, abia acum îmi dau seama ce înseamna a trai. Altadata, când toti ma socoteau fericit, eu eram nefericit si strigam în noptile nelinistite de întristare: Cine ma va mântui de acest trup aducator de moarte? Dar de când am fost biciuit de cinci ori pentru Cristos, de trei ori batut cu vergile si o data batut cu pietre, apoi fugarit din oras în oras, expus la toate primejdiile pe mare si pe uscat, la toate schimbarile de temperatura, la toate lipsurile si timp de 30 de ani am dus o viata de truda si munca, stiu ce înseamna adevarata bucurie si pot sa o repet mereu la ai mei: Bucurati-va în Domnul! Eram tânar si acum parul mi s-a încaruntit, însa Domnul ma reîntinereste asemenea vulturului. Onesim, nu te teme de arsura de pe frunte! Cei care poarta o arsura pe suflet, aceia sunt cu adevarat însemnati cu fierul rosu în cugetul lor (1Tim 4,2). Singur omul launtric si ascuns are importanta pentru noi. Ce splendida este libertatea pe care noi suntem chemati a o împartasi cu Cristos!"

Onesim asculta cu ochii scânteietori. Niciodata nu-i vorbise vreun om în felul acesta. Ce minunat trebuie sa fie izvorul din care se revarsa o asemenea viata, o asemenea bucurie, o asemenea superioritate a spiritului sigur de victoria sa! Onesim îsi dadea seama ca avea de-a face cu un om a carui inima batea pentru dânsul. El a început sa vina tot mai des si asa s-a ajuns la o prietenie strânsa între dânsii. Si într-o zi, când erau iarasi împreuna, iar Paul îsi revarsa inima sa iubitoare pentru Cristos, Onesim a cazut în genunchi si a recitat Crezul. N-a fost nici prima si nici ultima data când o vizita la Paul se termina în felul acesta. Pretorianul, asezat la postul sau în fundul încaperii, ar fi putut povesti mai multe cazuri asemanatoare.

În întâmplarea lui Onesim se vede caracterul deosebit al crestinismului, care promoveaza o strânsa legatura între religie si morala. Religia lui Paul era eminamente practica si nu se multumea numai cu o luare de pozitie rationala. "Onesim, tu trebuie sa te întorci la Filemon, sa-ti marturisesti vina si sa-ti primesti pedeapsa, daca Filemon o va cere. Îti va fi greu sa te întorci si la fel si mie îmi este greu sa te las sa pleci. Noi am devenit buni prieteni si as putea sa ma folosesc de serviciile tale. Însa eu nu am voie sa ma amestec în drepturile altuia. Totusi, vreau sa scriu o scrisoare vechiului meu prieten; tu îl vei însoti pe Tihic la Colose si vei duce acest bilet stapânului tau". Apostolul s-a asezat si i-a dictat lui Timotei scrisoarea. Este unica scrisoare într-o problema particulara, dintre cele care s-au pastrat de la Paul. Ea ne permite sa patrundem adânc în inima scriitorului, comparativ cu celelalte scrisori, care sunt pline de idei mai profunde.

Paul evita sa mentioneze orice titlu de functie, nu face nici o aluzie la misiunea sa apostolica, dar în schimb zanganeste putin lanturile sale, numindu-se "prizonierul lui Cristos", spre a destepta un motiv religios. Filemon conducea o casa mare, cu multe slugi, cu duzini de sclavi si sclave. Paul stie cu siguranta ca el va citi scrisoarea la reuniunea de cult din casa. De aceea, adauga acest salut: "Comunitatii din casa ta". Paul resimtea fata de Filemon o paternitate spirituala; asadar, se gasea în drept de a cere ceva practic acestui prieten. Dar iata ca stie ce om fin este Filemon (5-7), caruia nu e cazul sa-i porunceasca, asa ca el se bazeaza pe legea iubirii. Pastorul sufletesc dobândeste mai mult cu rugamintea decât cu ordinul. Cu abilitate, Paul stie sa grupeze motivele într-o gradatie frumoasa. "Eu, Paul, un om batrân". Filemon vede înainte fata brazdata de riduri a apostolului. Ce înduiosatoare e umilinta unui om batrân în fata unuia mai tânar! "Un prizonier al lui Isus Cristos"; prin el toata crestinatatea zace în lanturi. Daca Paul cere ceva în numele acestuia, daca se roaga pentru propriul sau "fiu", copilul sau spiritual, atunci stie ca Filemon nu se va supara, chiar daca cel pentru care mijloceste se numeste Onesim. Iata pronuntat acest nume fatal! L-a pronuntat dupa o lunga pregatire psihologica, caci el si-a dat seama ca acest nume va destepta simtaminte neplacute în sufletul lui Filemon, amintirea nerecunostintei unui sclav caruia îi aratase atâta bunatate. Paul vede o cuta de mânie între sprâncenele lui Filemon. El cauta numaidecât sa o netezeasca printr-o gluma, un joc de cuvinte cu numele de Onesim: "care altadata era un netrebnic, dar acum s-a schimbat cu totul, a devenit un flacau folositor pentru tine si pentru mine". Filemon simte cum prietenul sau îi trece blând mâna pe sub frunte. "Eu ti-l trimit înapoi, primeste-l ca pe propria mea inima!" Asta înseamna a-i cere prea mult. Însa daca Paul vorbeste asa, trebuie sa se ascunda ceva în spatele acestui Onesim. Iar acum Paul aduce lauda sarmanului sclav. "Eu mi l-as pastra bucuros; el ar putea sa-mi faca servicii pretioase în locul tau, în slujba evangheliei"; adica, fiind proprietatea ta, orice serviciu pe care mi-l aduce de dragul lui Cristos, e facut de tine. "Însa fara consimtamântul tau nu as voi sa fac nimic". Paul recunoaste rânduiala dreptului antic si dreptul lui Filemon ce decurgea din aceasta. El ar fi putut sa-l retina pe Onesim la sine cu presupunerea consimtamântului stapânului sau. Dar aceasta ar fi fost un fel de constrângere; iar Paul era dusmanul cel mai pronuntat al oricarei silnicii, al oricarei presiuni morale, în special în lucruri materiale, spre a nu lasa sa cada nici o umbra asupra evangheliei.

Si acum urmeaza o întorsatura fina, surprinzatoare, spre supranatural. Chiar si pacatul, neascultarea, calcarea drepturilor oamenilor sunt integrate de Dumnezeu în planurile providentei sale. "Desigur ca Dumnezeu a dispus asa, ca el sa se desparta pentru un oarecare timp de tine, pentru ca tu sa-l primesti pentru totdeauna, si nu ca pe un sclav, ci mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit". Ce frumoasa definitie a crestinismului, a acestei comuniuni de suflet între toti aceia care, dupa ce au fost despartiti prin destine exterioare asa de deosebite, se gasesc si se reîntâlnesc în Cristos! Desigur ca Onesim a gresit! Însa acolo unde iarta Dumnezeu, trebuie sa ierte si omul. Pentru Dumnezeu, tocmai greseala sa a fost ocazia convertirii sale.

Între Paul si Filemon exista, în numele unei paternitati spirituale, un fel de comunitate de bunuri sau, dupa cum se exprima Paul negustoreste, un fel de asociere. "Daca tu ma privesti ca un partas, primeste-l ca pe mine însumi, ca o participare la afacerea ta. Daca el îti este dator cu ceva, atunci trece în contul meu. Prin aceasta eu, Paul, cu mâna mea îti scriu acest bilet de creanta. Eu as putea spune în contul tau, deoarece tu îmi esti mult mai dator decât eu tie. Da, frate, lasa-ma o data sa ma folosesc de dreptul pe care îl am asupra ta în Domnul. Tu ai mângâiat atâtea suflete prin caritatea ta, da-mi si mie aceasta mângâiere în Cristos!"

Scrisoarea catre Filemon nu este numai o capodopera de tact si politete, ea este si un început de declaratie crestina a drepturilor omului. Paul nu putea proclama abolirea sclavilor. Ratiunea sociala, securitatea statului, chiar si interesul sclavilor nu îngaduiau lucrul acesta. Pe acea vreme, imperiul roman avea mult mai multi sclavi decât oameni liberi. Sclavii reprezentau o parte însemnata din bogatia tarii. Casele ce numarau mai multe mii de sclavi nu erau o raritate. Milioane de mâini harnice se miscau prin case, pe mosii, în ateliere si tesatorii. De aceea, Treitschke vedea în sclavie "o institutie care va salva civilizatia". El scrie: "Milioane de oameni trebuia sa cultive pamântul si sa lucreze fierul si sa traga la rindea, pentru a permite la alte câteva mii sa faca cercetari, sa deseneze, sa sculpteze, sa guverneze... Tragediile lui Sofocle si Zeus-ul lui Fidias nu sunt prea scump platite cu pretul mizeriei sclavilor". Paul judeca însa altfel aceste lucruri. Dar deocamdata nu putea sa influenteze situatia decât numai cu o ameliorare a sortii sclavilor. În situatia de atunci, sustinerea eliberarii sclavilor ar fi dezlantuit un razboi civil, ar fi provocat o revolutie generala si ar fi amenintat chiar tânara Biserica cu pieirea. Experienta tuturor veacurilor ne arata ca trecerea prea rapida de la sclavie la libertate nu e nici o fericire pentru aceia care ar fi trebuit sa beneficieze de dânsa. Daca astazi simtul nostru moral se revolta contra sclaviei, nu trebuie sa uitam ca mintea noastra este iluminata de catre crestinism. Antichitatea clasica si chiar Aristotel n-au vazut nimic rau în institutia sociala a sclavilor.

Acolo însa unde filozofia n-a atins aceasta problema, ea trebuia sa fie preluata pe un plan nou, religios. Numai credinta în unitatea mistica a tuturor acelora pe care Cristos i-a mântuit, egalitatea tuturor în fata lui Dumnezeu, cu conditia ca aceste idei sa paraseasca domeniul speculativ pentru a se integra în realitatea cotidiana, putea sa aduca în mod progresiv o rezolvare a problemei. Tratamentul trebuia mai întâi sa devina mai omenos, sclavia sa se îndulceasca în serbie, ca apoi sa dispara cu totul. Principiile au fost deja expuse de Paul în Scrisoarea catre Galateni, când a proclamat magna carta a libertatii crestine: "Prin credinta în Isus Cristos, toti ati devenit copiii lui Dumnezeu. V-ati îmbracat în Cristos (haina libertatii crestine). Acum nu mai exista nici iudeu sau pagân, nici sclav sau liber, barbat sau femeie; voi toti sunteti una în Cristos Isus" (3,28). Asadar, e vorba de o unitate personala, nu obiectiva sau imaginara! Din punct de vedere religios, sclavii erau priviti de catre pagâni ca oameni de mâna a doua, fara religie. Li se permitea numai cultul subordonat al divinitatilor câmpiei, padurilor si livezilor, însa nu li se permitea o participare la religia oficiala. Din contra, Paul proclama egalitatea religioasa pentru toti: "Noi toti am fost botezati într-un duh ca sa fim un singur trup" (1Cor 12,13). Cum ar putea cineva sa-i dispretuiasca pe sclavi, când chiar Duhul Sfânt, în distribuirea carismelor sale, n-a facut nici o deosebire! În Scrisoarea întâia catre Corinteni (7,21), Paul apara ideea ca starea vietii exterioare si situatia sociala nu se schimba prin Botez. Botezul si crestinismul nu desfac de la sine nici o legatura de casatorie si nici orânduirile sociale. Ele transforma sufletul si-l înalta deasupra contingentelor omenesti si deasupra deosebirilor de clasa. În Scrisoarea catre Filemon, Paul a avut ocazia sa ne dea un exemplu. El nu prefera solutiile generale; lui îi place sa trateze fiecare caz în parte, în asa fel ca solutia principala sa iasa la iveala. Decizia apostolului e de o consecventa splendida! El nu zdruncina edificiul dreptului roman. Ce-i drept, el doreste libertatea, dar lasa libera constiinta crestina, ca ea sa decida.

Biserica primara a pastrat înalta stima paulina fata de om, chiar si în starea de sclav. Sclavul putea sa avanseze în toate functiile bisericesti. Ce noutate ciudata! Biserica romana, cea mai celebra dintre toate, a fost condusa când de un urmas al unui "gens illustris", ca papa Corneliu, când de un fost sclav ca papa Calixt. S-a dat dovada de o recunostinta frumoasa fata de Paul, referindu-se mai târziu în mod deosebit la dânsul în documentul de eliberare al sclavilor.

Tot ceea ce în lumea crestina participa la o autentica libertate provine în parte din mostenirea spirituala a lui Paul, interpretul fidel al lui Cristos. "Eu, Paul, prizonierul lui Cristos, te rog pentru fiul meu, pe care l-am nascut în lanturi". Sa ne fie pentru totdeauna vrednic de respect barbatul, care, într-o vreme când Nero sedea pe tron, a rostit cu buzele-i cuvinte atât de gingase si a sfarâmat lanturile omenirii, pe când el era în lanturi!

 

60. "Saltul lui Dumnezeu"
Scrisoarea catre Filipeni

Prima cucerire a lui Paul pe continentul european, Biserica din Filipi, a fost întotdeauna obiectul sau de predilectie. În aceasta colonie romana nu se mai putea vorbi de nici o speculatie, ci de un crestinism autentic. Într-un mod cu totul neasteptat, un cetatean numit Epafrodit, un om de vaza din oras, a venit într-o zi la Paul spre a-i aduce un dar din partea comunitatii.

Epafrodit avea de comunicat multe lucruri bune. Comunitatea se tinea bine în credinta si dragoste; lupta cu barbatie pentru evanghelie, însa îsi facea griji cu privire la persoana apostolului. Totusi, mici gelozii si certuri meschine între femei ca Evodia si Sintiche mai tulburau uneori armonia. Intrigantii iudeo-crestini au încercat sa tulbure linistea comunitatii si autoritatea lui Paul, dar fara nici un succes. Ei au trimis câtiva crestini la închisoare, însa comunitatea s-a regasit si mai strâns unita.

Epafrodit a ramas un timp mai îndelungat cu Paul si a împartasit captivitatea acestuia. Acest barbat dezinteresat s-a obosit peste masura în slujba apostolului si a evangheliei si "si-a pus viata în pericol". Sanatatea sa slabita n-a mai putut rezista la febra romana. Câte nopti n-a vegheat Paul la capatâiul lui Epafrodit, luptând cu Dumnezeu pentru viata acestui crestin. Paul pune vindecarea definitiva pe seama comunitatii, care era nelinistita pentru viata sa, însa mai mult de dragul lui, caci el vedea în aceasta o dovada a milei lui Dumnezeu. Probabil, catre sfârsitul captivitatii romane, în anul 63, Paul l-a concediat pe prietenul sau, dupa vindecarea sa, si l-a trimis la Filipi cu o scrisoare plina de cordialitate. Marcu, Tihic si Onesim erau deja plecati spre Asia Mica. Doar Timotei mai era cu el. Se pare ca Paul a fost recondus în pretoriu în vederea încheierii procesului. În nici una dintre scrisorile sale el nu a gasit cuvinte asa de dulci si de gingase ca în aceasta. Pe drept cuvânt ea a fost numita "perla" scrisorilor lui Paul. Sa nu cautam în ea o însiruire riguroasa de gânduri. Ea este numai o revarsare a inimii: "cor ad cor loquitur - inima vorbeste inimii". Paul urmareste un scop pastoral. El vrea sa faca din Filipi o comunitate model si sa înlature din ea ultima urma de învrajbire.

Aceasta scrisoare reflecta diferitele stari sufletesti ale apostolului: când disperarea, când o resemnare dureroasa, când chiar presimtirea mortii în acord cu stirile pe care le primea la proces. Se pare ca redactarea scrisorii a fost întrerupta de mai multe ori. Cu toate acestea, sentimentul predominant e acela al bucuriei spirituale. Unica lui dorinta este triumful lui Cristos fie prin viata, fie prin moartea sa. O viata lunga sau o moarte apropiata sunt lucruri indiferente, daca e vorba de cauza lui Cristos. Paul se bucura mai ales de faptul ca sederea sa la închisoare nu împiedica progresul evangheliei, ba, din contra, îl favorizeaza. Motivul cel mai profund al bucuriei sale divine este exprimat în fraza lapidara, înscrisa cu litere de aur deasupra mormântului apostolului la Roma: "Mihi vivere Christus et mori lucrum - Sensul vietii mele este Cristos, iar moartea îmi este un câstig!" Paul n-a cunoscut nici fericirea personala, nici interesul particular; toate interesele sale coincid cu acelea ale lui Cristos. El nu stie ce este mai bine: a trai sau a muri pentru Cristos. În cele din urma, se hotaraste pentru acelasi punct de vedere ca si sfântul Ignatiu de Loyola: Daca as avea de ales între moarte, cu asigurarea intrarii imediate în ceruri, si o viata îndelungata, plina de munci si osteneli pentru Cristos, însa fara asigurarea cerului, eu m-as decide totusi pentru ultima posibilitate, deoarece ea ar fi mai eroica.

Paul nu pierde nici o clipa din vedere scopul sau principal: restabilirea unitatii depline a sufletelor printre filipeni. Motivul neîntelegerilor îl gaseste într-o lipsa de spirit supranatural. Ei nu iau crestinismul în mod serios si real. Pentru Paul, misterul lui Cristos nu este doar un sistem de comuniune de viata mistica cu dânsul, nu e o figura de stil; credinta nu este numai un fel de a vedea lucrurile; iubirea si fraternitatea nu sunt niste idei de care sa te folosesti cu masura si prudenta. Nu, spune Paul, comuniunea noastra cu Cristos este cea mai reala dintre realitati. Daca Cristos este o realitate, atunci sunteti obligati sa renuntati la tensiunea care exista între voi. Purtarea morala a crestinului nu este o simpla garnitura estetica, un accident al credintei voastre, ci ea trebuie sa se ridice din fondul unirii noastre cu Cristos ca din radacina sa.

Si iata ca Paul îsi conduce filipenii direct la punctul central al tainei lui Cristos. Cristos este imaginea necreata a Tatalui, el are un drept la rangul divin absolut si la slava divina. Primul Adam credea ca poate sa-si însuseasca "viata divina" ca pe un fruct oprit, printr-un furt. Al doilea Adam n-a considerat absolut deloc ca pe un obiect de jaf faptul de a fi asemenea lui Dumnezeu; el era în posesia legitima a titlului divin în baza nasterii sale vesnice din sânul Tatalui. Si cu toate acestea, el a renuntat de bunavoie la stralucirea sa exterioara, si-a ascuns descendenta sa divina sub forma de sclav, când Tatal a voit aceasta. Daca el ar fi gândit ca voi, filipenilor, el s-ar fi bizuit în timpul vietii sale pamântesti pe dreptul sau divin, el s-ar fi razbunat asupra fiecarui calomniator si insultator, ar fi poruncit ca legiuni de îngeri sa lupte pentru dânsul; ar fi lasat sa cada din cer foc si pucioasa si si-ar fi dat cât mai scump posibil viata. Dar n-a facut-o! Oare a încetat prin aceasta sa fie egal lui Dumnezeu? În spatele aparentelor exterioare era ascunsa dumnezeirea sa. Dupa cum spune sfântul Grigore cel Mare, întruparea a fost primul "salt al lui Dumnezeu", saltul infinitului în creatura limitata, cel dintâi pas al kenozei, al despuierii de sine. Dar Dumnezeu s-a lansat si mai adânc în abisul umilirilor. Si odata intrat în firea noastra capabila de suferinta, el a voit sa se lipseasca de tot ceea ce i-ar fi facut viata placuta, plina de farmec, confortabila, frumoasa si comoda. El s-a facut pe sine cu totul mic, sarac, ascultator, fara dorinte, aspirând literalmente la moartea de sclav. Tot ceea ce firea omeneasca priveste ca ceva îngrozitor, el a luat asupra sa. A lasat sa i se umple paharul durerii pâna sus si l-a baut pâna la fund. Si iata ca noi, ceilalti, mici fiinte umane, îndraznim sa insistam cu obraznicie asupra "drepturilor" noastre, ne permitem sa fim încapatânati si sa refuzam sa ne întelegem. Mântuirea prin cruce a fost al doilea "salt al lui Dumnezeu", al lui Dumnezeu cel infinit în domeniul marginit al omului. Daca privirea acestei umiliri a lui Dumnezeu nu va e de ajuns, priviti înaltarea care i-a urmat drept consecinta! Masura înjosirii e si aceea a înaltarii. Tatal a înaltat natura umana a lui Isus pâna la tronul divin si i-a conferit titlul de Kyrios, cel mai înalt dintre toate numele, pe care Cristos îl poarta ca Rege al regilor, Domn al domnitorilor, ca Împarat ce domneste peste trei împaratii: cerul, pamântul si infernul.

Acesta este iarasi adevaratul Paul! Desigur ca nu se poate da o temelie mai adânca moralei. Paul plaseaza mereu cele temporale în cadrul celor vesnice. Parintii si teologii au vazut în acest elogiu adus lui Cristos, în acest "carmen Christi - poezia lui Cristos", cea mai frumoasa expresie imnica a sufletului paulin si descoperirea cea mai profunda a misterului lui Cristos. Întregul tratat de cristologie si despre Sfânta Treime e cuprins aici. Coborându-se de pe înaltimea sa dogmatica, Paul devine iarasi blând si gingas. Filipenii i-au devenit dragi, ei sunt docili si atenti la învatatura sa. Voi nu mi-ati refuzat niciodata ceva, spune dânsul, niciodata nu mi-ati respins o rugaminte, atunci când eram la voi; acum faceti-mi placerea ca si în lipsa mea sa aveti grija de mântuirea voastra. Viata e un lucru serios, miza e mare, harul lui Dumnezeu, care "influenteaza în noi vointa si împlinirea", este în joc. Daca iubirea de sus s-a preocupat atât de soarta noastra, atunci nici noi, din partea noastra, nu mai trebuie sa gresim. Cuvintele "teama" si "tremur" înseamna la Paul seriozitatea vietii, sfânta frica si constiinciozitate. "Atunci voi veti fi în mijlocul acestui neam corupt, în aceasta împaratie a lui Nero, ca niste faclii luminoase care poarta flacara adevarului". Ei trebuie sa lumineze cât de curând circul lui Nero! Gândul la îngrozitoarea soarta a lumii face sa-i apara vedenia viitorului sau martiriu. "Daca sângele meu este darul liturgic cu care trebuie sa fie stropita jertfa credintei voastre, cu atât mai bine! Chiar si voi trebuie sa va bucurati si sa spuneti cu mine: cu atât mai bine!"

Multi exegeti cred ca paragraful urmator este un fragment al unei alte scrisori catre filipeni, scrisa într-o epoca si într-o stare de spirit deosebita si alipita mai târziu la prima. Ba chiar se crede ca locul de sudura e între versetele 1 si 2 din capitolul 3. Spre a explica diferenta e nevoie de o pauza destul de lunga si, eventual, de noi stiri. La vorbele goale asupra privilegiilor iudaice, la fanfaronadele vestimentare, la orgoliul rasial si genealogic, la trâmbitarea fagaduintelor si a circumciziunii, pe care Paul, în mod ironic, le numeste "firimituri", el raspunde cu o ironie înversunata. Acesta le pune în fata propriul lor blazon iudaic si-l sfarâma în fata ochilor lor, asa dupa cum la moartea ultimului descendent al unei familii nobile se sfarâma blazonul, iar bucatile sunt aruncate în mormânt! Paul nu dispretuieste nici trecutul si nici descendenta sa iudaica, însa el a aflat o noua valoare a vietii, prin convertirea sa a ajuns sa traiasca un continut cu o noua valoare, lasându-le în urma pe toate celelalte, si prin aceasta o anulare a ceea ce a format mai înainte cuprinsul central al vietii sale. Cunoasterea lui Cristos le întrece pe toate celelalte. Toate lucrurile, raportate la aceasta cunoastere, nu-s decât fleacuri desarte si fara nici o valoare, o hrana pentru câini (skybala). Dupa 30 de ani de activitate extraordinara, apostolul e cuprins de o dorinta puternica de desavârsire; el ar voi sa se lupte ca un luptator neobosit pe stadionul olimpic spre a câstiga coroana nepieritoare a cerului. Acesta este iarasi autenticul Paul: un dusman de moarte al oricarei mediocritati, un barbat din categoria acelor oameni "neconditionati", care nu pot sa se daruiasca îndeajuns unei cauze recunoscute ca adevarata si buna.

În însusi sânul crestinismului, Paul distinge doua directii: crestinismul acelora care gândesc omeneste, adepti ai unui crestinism burghez, lumesc, care se instaleaza comod aici, în lume, care fac politica cu aceleasi mijloace si arme ca si oamenii de lume, si un crestinism al acelora care gândesc în mod supranatural, care se hranesc din crucea lui Cristos, care încearca sa-si rezolve problemele acestei lumi prin mijloace supranaturale si care nu încearca sa însele prin siretenie oamenii acestei lumi. "Împaratia noastra, politica noastra, dreptul de cetatenie sunt în ceruri!" Crestinii de pe acea vreme cu greu puteau, sau cel putin cu multa prudenta, sa ia parte activa la cultura greaca târzie si la conducerea statului roman, deoarece toate acestea erau patrunse de tendinte dusmanoase lui Dumnezeu. Ei trebuiau, deci, sa duca pe un plan spiritual ideea fundamentala a civilizatiei antice, sa fie "cetateni" si sa devina membri ai trupului lui Cristos, cetateni ai patriei ceresti, fara a constitui totusi un stat în stat!

Paul încheie scrisoarea cu un apel la bucurie. Seneca scria cam în acelasi timp, în vila sa: "Res severa magnum gaudium - Adevarata bucurie trebuie luata în serios". Si e o mare bucurie sa te poti darui unei cauze serioase! Cine lucreaza pentru o cauza mai serioasa decât crestinul? Bucuria este acolo unde se ia în serios credinta, Dumnezeu, eternitatea, absolutul; acolo unde "eu"-l cel mic dispare spre a se topi în fericirea tuturor. "Bucurati-va în Domnul!" Domnul este pentru Paul izvorul oricarei bucurii, o bucurie ce-si are sursa în inima lui Dumnezeu. Laitmotivul existentei lui Paul si al oricarui crestin autentic trebuie sa fie: "Domnul este aproape!" Credinta în venirea apropiata a Domnului n-a slabit în Paul de-a lungul timpului. Cu cât el îmbatrâneste, cu atât ziua Domnului i se pare mai aproape. Aceasta mistica asa de activa a parusiei este reversul misticii contemplative a lui Cristos si a crucii sale. Ea pune în viata sa un pic de nerabdare, un elan neîntrerupt. Paul scoate din el graba de a lucra pentru Domnul. Acel "kairos" paulin ("Folositi timpul!", Ef 5,16) nu e aceasta febrilitate moderna dupa munca, ci o mistica crestina a muncii: "Lucrati cât timp este ziua!" Timpul se scurteaza, timpul zoreste (1Cor 7,29).

Bucuria crestina îmbratiseaza tot ceea ce în creatie este frumos, mare si bun. De aici, pentru Paul rezulta un program de viata crestina: crestinul este omul total, traind în pace cu Dumnezeu, vibrând la unison cu tot ce e bun, aliat la tot ceea ce este frumos, nobil si puternic. Un crestinism, care n-ar acorda nici un loc pentru ceea ce a fost gândit, spus, realizat ca mare si frumos, ar fi un crestinism tare trist.

O privire adânca în sufletul lui Paul ne prilejuieste, în final, sa vedem felul distins cum primeste banii trimisi. Se vede cât e de multumit de acest ajutor. Poate era de multa vreme ramas în urma cu plata chiriei, care în Roma era foarte mare. Cu mult tact, el stie sa dea recunostintei sale o astfel de întorsatura încât donatorii sai sa se simta îmbogatiti pe un plan superior. Aceasta este mândria crestina.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=9
Vă rugăm să respectați drepturile de autor