www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=8
 
 SFINTII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VII
PRIZONIERUL LUI CRISTOS

48. Sfatul fatal
Fap 21,17-26

Paul se gasea iarasi la Ierusalim pentru a cincea si ultima oara de dupa convertirea sa. Teroristii evrei stapâneau strazile. Paul, care le tulbura visurile nationaliste, era pentru dânsii barbatul cel mai odios. Dar si o parte dintre crestinii de la Ierusalim împartaseau aceeasi opinie rea. De pe terasa locuintei sale, el putea sa vada afluxul maselor care invadau strazile orasului în ziua de Rusalii: "Parti, mezi, elamiti, locuitori din Mesopotamia, Pont si Asia". Da, din Asia! El nu se bucura vazând aici acele grupuri de evrei fanatici din Asia Mica si de la Efes, pe care îi poti recunoaste pretutindeni dupa stralucirea portului lor national. Si ucigasii platiti de la Corint sunt printre ei si-l asteapta. Vestea despre venirea "renegatului" s-a raspândit cu iuteala pe toate strazile, în bazare si în toate caravanseraiurile. Cu greu mai putea scapa de la moarte din mâinile zelotilor. Desigur ca Paul se ferea sa iasa singur. Prietenii pe care îi avea la Ierusalim puteau fi numarati pe degete. "Fratii", despre care Luca afirma ca "ne-au primit cu bucurie", faceau parte, desigur, din grupa elenistilor. Ei au venit la locuinta lui si l-au salutat. Sfatul batrânilor nu s-a grabit sa faca acelasi lucru. În ziua urmatoare a fost un fel de proba de foc pentru Paul, când a aparut în fata sfatului întrunit.

Luca ne zugraveste un tablou impresionant al acelei adunari. Pe scaunul prezidential statea figura de ascet îmbracata în alb a lui Iacob, iar în jurul sau, cercul preotilor sai. Ce vor fi simtit oare cei opt însotitori ai lui Paul, cu toti convertitii de la pagânism, când l-au zarit pe barbatul despre care auzisera asa de multe, care era înrudit îndeaproape cu Domnul si care, în copilarie, se jucase cu el pe muntii Galileii! Fiecare dintre trimisii comunitatilor de origine pagâna a prezentat darurile sale. Plini de mirare, ei priveau la învatatorul lor. El însusi contempla asa de serios, umil si înduiosat figura adâncita a batrânului. În mod ceremonios, Paul si Iacob si-au dat sarutul pacii. Preotii au facut la fel. Însotitorii lui Paul asteptau nerabdatori. Dar ei au fost deceptionati. Semnul de fratietate nu a fost schimbat si cu ei. Darurile au fost primite în tacere, cu distinctie, ca un lucru de la sine înteles, ca un tribut datorat. Totul era asa de formal si silit. Atmosfera s-a schimbat abia când Paul a facut o dare de seama cuprinzatoare asupra tot ceea ce Dumnezeu a facut maret si minunat în lumea pagâna. Cuprins de durere, dar fara a acuza pe cineva, fara a pronunta vreun nume, Paul s-a referit si la suferintele care i-au fost pricinuite de catre falsii frati, care au abuzat de reputatia apostolilor, i-au subminat autoritatea predicând o evanghelie falsa, jefuind comunitatile si dispretuind darurile lui Dumnezeu. Însa toate acestea Dumnezeu le-a întors spre bine. Slava lui Cristos a stralucit într-un chip si mai maret. Ca un lant de perle, comunitatile se întindeau în jurul marii Egee, din Siria si pâna în Grecia. Si pe masura ce Paul vorbea, inimile s-au încalzit, indiferenta s-a transformat în interes, interesul în admiratie si însufletire si, când Paul a terminat, Iacob a aprobat cu bucurie si de pe toate buzele a iesit un strigat: "Laudat sa fie Dumnezeu, Dumnezeul lui Abraham, Isaac si Iacob, care a facut lucruri asa de mari pentru Fiul sau iubit!" Desigur, ei nu puteau proceda altfel. Triumful era prea mare pentru a nu-i da slava lui Dumnezeu! Ar fi fost de dorit ca ei sa aiba un cuvânt de recunostinta si încurajare la adresa lui Paul si a colaboratorilor sai.

Luca lasa însa sa se întrevada dezamagirea sa în legatura cu ceea ce a urmat. În jurnalul sau, în acest loc se gaseste acel: "Însa atunci..." care spune multe. Da, însa atunci a urmat ca un dus rece: "Iubite frate, tu trebuie sa te gândesti ca sunt si mii de iudeo-crestini. Trebuie sa fii prudent. Oamenii de aici - ei vorbesc la persoana a treia - sunt tare nelinistiti cu privire la învatatura ta. Ei spun ca tu nu faci nici o deosebire între iudei si pagâni, ba ca mergi si mai departe si rastorni legea lui Moise". Ne putem usor închipui dezamagirea apostolului când, dupa însufletita sa dare de seama, prima reactie a adunarii a fost aceea de a formula marea banuiala care apasa asupra lui si de a refuza o luare de pozitie neta. Luca spune în mod expres: "Ei i-au spus". Asadar, Iacob cel prevazator nu împartasea neîncrederea cu privire la Paul.

Si acum urmeaza sfatul fatal: "Ce e de facut? Te sfatuim noi! Curata-te de orice banuiala! Nu discredita religia! Arata-te în public ca esti un bun iudeu. Avem aici patru barbati care au facut vot de nazireat si nu pot acoperi cheltuielile. Asociaza-te la votul lor, care, de altfel, merge spre sfârsit; plateste cheltuielile pentru ei si ia-i cu tine în templu în timpul celor sapte zile din urma. Atunci toti vor sti ca nu e nimic adevarat din ceea ce se spune pe socoteala ta; ba, din contra, te porti ca un observator al Legii". Poate ca sfatul ar fi fost si mai eficace daca nu ar fi fost dat acum, când mintile tuturor erau înfierbântate. El trebuia sa se reabiliteze, facând o asa-zisa marturie publica fata de iudaism.

Aceasta era o mare pretentie pentru Paul; sa petreaca sapte zile în curtea templului cu niste oameni care-i erau cu totul straini si sa ia asupra sa cheltuielile care nu erau mici. Pentru cinci nazirei trebuia sa fie jertfite 15 oi, tot atâtea cosuri cu pâine, placinte si clatite cu ulei; de asemenea, mai multe urcioare cu vin. La toate acestea se adaugau cheltuielile de întretinere pentru sapte zile. În ultima sa calatorie, Paul îndeplinise un astfel de vot, dar din proprie initiativa si liber; acum însa era numai o formalitate împotriva careia interiorul sau se revolta. Si chiar daca iudeii ar fi fost împacati, cât de gresit ar fi fost el înteles de catre pagânii încrestinati! Oare gestul sau nu avea sa fie interpretat ca o tacuta retractare a atâtor cuvinte rostite cu atâta caldura? Paul duce o teribila lupta sufleteasca. Luca nu sufla un cuvânt despre aceasta! Nu acesta este felul sau de a proceda ca reporter, când dezvaluie tainele eroilor sai. Cu toate acestea, cine îl cunoaste pe Paul, cu sufletul sau mândru si sensibil fata de adevar, si cine îl cunoaste pe istoricul Luca stie ce înseamna lacuna dintre versetele 25 si 26. Desigur, Paul trebuie sa fi replicat ceva! Iar noi nu citim nici un cuvânt asupra discutiei care trebuie sa fi urmat. Foarte simplu continua darea de seama: "Paul i-a luat pe barbati cu sine". Între aceste fapte se situeaza o drama launtrica. Paul a facut optiunea sa pentru motive care nu ne sunt cunoscute. O nobila pasiune îl însufletea ca sa faca totul pentru a împaca Biserica mama cu cea formata de pagâni. "Desi sunt liber, eu m-am facut sclavul tuturor" (1Cor 9,19). Dupa ce înca o data a fost recunoscuta libertatea pagânilor încrestinati fata de legea mozaica, Paul a cedat dorintei si, desi ea pornea dintr-un spirit meschin, el a facut-o spre a evita o ruptura. Nu se poate spune ca un spirit principal, ca acela a lui Paul, pur si simplu inofensiv si naiv, dintr-o pura bunatate sau de frica celor ce aveau sa urmeze sa-si fi dat consimtamântul. Cu toate acestea, daca a facut-o, a fost, desigur, în urma unei inspiratii superioare.

 

49. "Civis romanus sum"
Fap 21,26-22,29

Pastile si Rusaliile însemnau pentru garnizoana romana de la Ierusalim o strasnica încercare a nervilor. În aceste ocazii, pentru întarire erau aduse cohorte din Cezareea. O data cu dezvoltarea partidului radical al libertatii, an de an aceste stari devenisera tot mai rele.

În duminica Rusaliilor, însotit de credinciosul Trofim din Efes si de cei patru nazirei, Paul a urcat pe colina templului si a intrat în curtea cea mare, asa-numita "curte a pagânilor". Cetatuia lui Irod, construita în coltul de nord-vest al pietei pe o stânca abrupta, supraveghea templul. Irod a numit-o "cetatea Antonia", în onoarea generalului roman Antonius. Era un bastion întarit cu puternice turnuri; el adapostea curti interioare, terenuri de exercitii, cazarmi, închisori subterane si o locuinta interioara ce semana în stralucire cu un palat regal. De aici, bratul puternic al Romei tinea de ceafa, cu o mâna de fier, poporul cel rebel. Antonia era legata printr-o pasarela cu terasa porticulului ce înconjura curtea templului si o scara larga ce ducea spre curtea pagânilor. Colina Moria, pe care era asezat templul, oferea privirilor un sir de trei terase întinse, asezate una mai sus de alta. Cea mai de jos forma "curtea pagânilor". Aici, de doua ori, Isus, înarmat cu un bici, a pus capat afacerilor pe care le faceau negustorii si schimbatorii de bani. Prin poarta zisa "cea frumoasa", unde Petru îl vindecase pe paralitic, si printr-o scara de marmura cu 14 trepte se ajungea la a doua curte interioara, numita "curtea iudeilor", cu o despartire pentru femei. Era si aceasta o curte larga, dreptunghiulara, înconjurata de porticuri pe o mare întindere. Acolo era si cutia milelor cu cele treisprezece deschizaturi în forma de trompeta, unde statuse odinioara Mântuitorul si privise la vaduva saraca ce-si punea obolul.

În fata cladirii templului, pe un loc ridicat, se afla altarul de jertfa, înconjurat de canale pentru scurgerea sângelui. De jur împrejur se aflau locuintele preotilor. În aceasta curte interioara, în apropierea sanctuarului numita si "curtea preotilor", poporul nu avea acces decât numai în timpul jertfei de dimineata si de seara (Lc 1,10). Pentru a ajunge la curtea interioara, se mergea pe o scara larga, care trecea pe sub un arc de piatra masiva; ambele canaturi ale portalului erau din bronz, pe care numai forta unita a 20 de oameni era în stare sa o miste. La o oarecare departare de aceasta se întindea o bariera scunda cu stâlpi asezati la intervale regulate; ei purtau tablite de avertizare pentru pagâni în limbile greaca si latina: "Nici un strain sa nu îndrazneasca sa patrunda peste bariera în lacasul sfânt. Cine e prins dincolo se face vinovat de pedeapsa cu moartea". Spre a menaja sentimentele evreilor, romanii au confirmat aceasta lege.

Când Paul cu însotitorii sai a intrat în vestibulul exterior, acolo domnea un vacarm de nedescris ce venea de la schimbatorii de bani, samsari, pelerini si oameni curiosi veniti din toate partile lumii; la aceasta se mai adauga mugetul si behaitul animalelor de jertfa. Prin multime se amestecau figuri înspaimântatoare ce ascundeau sub mantie pumnalul lor în forma de secera. Câtiva evrei din Efes, sau poate alexandrini din tagma aramarilor, i-au recunoscut îndata pe Paul si pe Trofim si le-au aruncat priviri pline de ura. Ei nu uitasera scena care se petrecuse în teatrul din Efes. "Ce cauta renegatul împreuna cu acest netaiat împrejur aici? El e în stare sa-l ia cu sine si în templu!" Desigur, Paul s-a ferit sa-l ia pe Trofim în curtea interioara! Acolo domnea o mare liniste. Preotii îmbracati în alb alergau încoace si încolo. Levitii supravegheau poarta de intrare. Curtea era plina de un miros neplacut. De pe altarul de jertfa, aproape neîncetat, de sute de ani se ridica spre cer aburul sângelui cald. Paul le-a comunicat preotilor termenul final al timpului de purificare pâna când el trebuia sa participe la sacrificii. El era obligat sa ia parte în fiecare zi la jertfele si la rugaciunile preotilor si se întorcea abia seara la locuinta sa. Aceasta a durat o saptamâna. Între timp, evreii din Asia Mica au putut sa-si faureasca complotul. Ei si-au tocmit oameni, care, în curtea interioara, la un semn, sa se repeada, sa provoace panica si sa-l atace pe Paul.

Relatarea foarte precisa a lui Luca ne permite sa presupunem ca prietenii lui Paul, care erau îngrijorati de soarta învatatorului lor, l-au însotit si în aceasta zi si astfel au fost martori ai atacului. Era în timpul jertfei de dimineata. Deodata, la un semnal, evreii din Asia Mica au început sa strige: "Barbati din Israel, sariti în ajutor! Aici e renegatul, instigatorul împotriva poporului, a Legii si a templului! Si acum a necinstit templul si a introdus pagâni înauntru!" Cuvintele nu pot descrie furia diabolica a unei multimi orientale, fanatice si supraexaltate! Oroarea se zugravea pe toate fetele din cauza crimei îngrozitoare; preotii s-au oprit pe loc; o multime care striga, se îmbrâncea, se strângea din toate partile în jurul unei gramezi de oameni în mijlocul carora Paul, însfacat de mâini puternice, era lovit si smucit încoace si încolo. Levitii sunau din trompete; ei se temeau de o profanare a templului. Paznicii templului împingeau multimea înfierbântata spre poarta cea mare si în jos pe scari. Portile de bronz se închisera cu mare zgomot. Paul a auzit si putea sa se simta în chip simbolic izgonit de catre poporul sau (Ef 2,12)!

Paul zacea la pamânt. Era exact locul unde, cu 20 de ani în urma, ei îl târâsera pe tânarul Stefan. O bucurie ciudata îi cuprinsese inima: numai câteva clipe si el va fi cu Stefan si cu Învatatorul sau. Dar înca nu-i sosise ceasul. Multimea ezita sa-l loveasca de moarte tocmai în curtea templului. L-au târât spre iesire. Aceasta ezitare a asasinilor a fost salvarea apostolului. Santinelele romane de pe zidul înconjurator au observat miscarea si l-au înstiintat pe ofiterul de garda. Cohortele se gaseau în stare de alarma. A rasunat un sunet de corn si o stridenta comanda romana. Tribunul Lisias cu soldatii înarmati alearga în jos pe scari. El urmarea de multa vreme un egiptean, capul unei bande, si credea ca a pus mâna pe dânsul. A poruncit ca Paul sa fie încatusat si dus în cetate. Multimea turbata se înghesuia si striga: "Jos cu el! La moarte!" Ajunsi la capatul de jos al scarii, din cauza multimii care se îmbulzea, soldatii au fost nevoiti sa-l ia pe umeri pe prizonier. În acest timp, Paul nu si-a pierdut prezenta de spirit. Ce-i drept, hainele sale sunt rupte, mantia pierduta, ochii injectati de sânge, însa el e stapân pe situatie. Calm, îl întreba pe tribun în greceste: "Îmi dai voie sa-ti spun ceva?" Lisias e dezamagit ca nu are în fata un egiptean, ci un grec cult. Cu mândrie patriotica, Paul îsi prezinta identitatea: "Sunt iudeu din Tars, cetatean al unui oras însemnat. Îmi permiti sa vorbesc poporului?" Era o întrebare ciudata din partea unui om care, strivit ca un vierme, trecuse pe lânga moarte. Cu toata figura uscativa a prizonierului, totusi Lisias se gasea sub vraja unei mari personalitati. Un om curajos recunoaste imediat pe cineva care îi seamana. El e curios ce efect va avea cuvântarea si spera s-o înteleaga. Poate ca s-ar putea evita varsarea de sânge. "Vorbeste!", îi porunci Lisias. Paul priveste multimea agitata ca o mare bântuita de furtuna. În ea se gasesc membri ai Marelui Sfat, probabil tovarasii sai de scoala de odinioara, rabini plini de demnitate cu ciucuri mari si tivituri largi la haine. Este un amvon ciudat pentru evanghelie, un predicator si el ciudat, la ale carui încheieturi de la mâini lanturile fac zgomot si un auditoriu si mai ciudat. Când i s-a îngaduit sa vorbeasca, Paul s-a simtit stapân pe situatie. El a încercat sa demonstreze ca nu e vorba de dusmanie împotriva poporului, a legii si a templului, ci ca din vointa lui Dumnezeu si prin interventia sa atotputernica, el a ajuns marturisitorul lui Cristos si apostolul pagânilor. Fiecare israelit îl cunostea pe Iahve ca pe Dumnezeu manifestat în istorie, citea zilnic în Psalmii sai despre ale sale "magnalia", "mirabilia", "terribilia". Se putea oare explica schimbarea brusca pe care o suferise viata lui Paul fara o actiune a puterii lui Dumnezeu? Si cine se putea împotrivi vointei lui Iahve? Aluzia la Anania cel credincios Legii putea sa-i fie de folos, la fel ca si amintirea uciderii lui Stefan. Dar când a pronuntat cuvântul "pagâni", în expresia "eu vreau sa te trimit la pagâni", atunci patima a întunecat mintea ascultatorilor. Zelotii si fariseii si-au rupt hainele. Larma si furia maselor au crescut pâna la turbare. Romanii niciodata nu-si puteau reprima un anume sentiment de teama când se vedeau în fata unei multimi furioase. Lisias nu întelese nimic; însa acum stia ca este vorba de o controversa religioasa, iudaica.

Spre a calma putin patima poporului, ofiterul aflat în încurcatura a recurs la acelasi mijloc ca si Pilat. El a dat ordin centurionului ca prizonierul sa fie biciuit si torturat pentru a afla adevaratul motiv al conflictului. Paul a fost dus prin curtea interioara a coloanelor, acolo unde soldatii romani îl îmbracasera pe Învatator cu mantia rosie regala, îi pusesera în mâini trestia drept sceptru si, chiuind si strigând, i-au pus coroana de spini pe cap ca pe o diadema. Daca biciuirea a avut loc în camera de tortura, unde se gaseau capra si stâlpii de biciuire, asta nu rezulta clar din relatare. Instrumentul de supliciu era un bici (flagellum), prevazut cu vârfuri ascutite si sfere de plumb; nu era o varga (virga). Luca vorbeste în mod expres de "curele". Aceasta era tortura cea mai dureroasa. Paul a fost dezbracat, întins pe o capra de lemn, legat strâns cu curele la mâini si la picioare. Calaii nu întelegeau deloc greceste. Însa când a venit centurionul sa inspecteze, linistit si cu sânge rece, Paul l-a întrebat, nu fara oarecare ironie: "E legal ca un cetatean roman sa fie biciuit fara hotarâre judiciara?" Nimic nu e mai caracteristic pentru jurisdictia romana decât respectul fata de un om care cu mândrie putea ridica pretentia ca e cetatean roman: "Civis romanus sum!" Cuvântul a facut minuni. Centurionul s-a adresat tribunului, al carui respect fata de acest prizonier misterios a început sa creasca. "Esti cu adevarat un cetatean roman?" "Desigur", a replicat Paul. Utilizarea falsa a acestui titlu de noblete se pedepsea cu moartea, asa ca nimeni nu abuza de el. Lisias a aruncat o privire cam întrebatoare spre detinut: "Pe mine m-a costat o gramada de bani cetatenia". Paul a zâmbit: "Eu, însa, sunt cetatean roman din nastere". Lisias s-a simtit încurcat. Codul penal roman interzicea ca procedura de cercetare sa înceapa cu tortura. Paul a fost dezlegat, iar legaturile de la mâini i-au fost slabite de catre un soldat.

 

50. În fata Marelui Sfat. Aparitia nocturna
Fap 22,30-23,35

În ziua urmatoare, când comandantul cetatii l-a confruntat pe prizonier cu Sinedriul spre a lamuri diferendul, Paul a dovedit un calm deosebit. Sinedriul era compus din marii preoti si din alti 71 de membri. Claudius Lisias l-a dus sub escorta, prezentându-l în fata aceluiasi tribunal, care odinioara îl osândise pe Isus. Sinedriul nu se reunea în sala mare a consiliului, Gazith, din curtea preotilor, ci într-o galerie a încaperii exterioare unde, la timpul sau, fusese interogat si Stefan. Printre membrii consiliului era si o figura cunoscuta, cea a marelui preot de odinioara, Caiafa. Paul, care de mai multi ani nu mai avusese legaturi cu Ierusalimul, nu-l cunostea personal pe marele preot în functie, Anania. Totodata, el se ciocneste pentru prima data cu aristocratia saduceilor. Nazuinta lor principala era de-a împiedica orice explozie de entuziasm religios sau national, care le-ar fi amenintat suprematia. Luca, nefiind prezent la aceasta scena, trece destul de repede peste deliberari. Desigur, Lisias le-a cerut celor care prezidau sa precizeze acuzatiile aduse împotriva lui Paul. Negresit ca saduceii au denuntat ca o primejdie politica învatatura apostolului cu privire la Mesia rastignit, pentru a fi încercat sa provoace o rascoala; apoi ei au ridiculizat învatatura sa cu privire la învierea lui Isus si aparitia sa la Damasc. De fiecare data când auzeau cuvintele "înviere", "spirit", "îngeri", izbucneau în râsete batjocoritoare, pe când fariseii, care credeau în aceste cuvinte, au trebuit sa se simta ofensati în convingerile lor religioase. Într-o clipa, Paul a cunoscut punctul slab unde putea sa intervina ca sa-si dezbine adversarii. Cauza era pe jumatate câstigata.

Chiar de la începutul pledoariei sale, s-a petrecut un incident dureros. Când Paul a apelat la dreptul constiintei proprii, Anania, uitând de demnitatea sa si de respectul datorat celui acuzat, a poruncit unui servitor din tribunal sa-l loveasca pe Paul peste gura. O lovitura peste gura si înca în plina adunare publica era cea mai mare jignire pentru un fiu al lui Israel. Aceasta însemna: omul a mai încetat de a fi un fiu al lui Israel. E lesne de înteles ca Paul, în ale carui vine curgea sângele trufas al strabunilor, aproape ca si-a pierdut cumpatul. Mâniat, i-a strigat lui Anania: "Sa te bata pe tine Dumnezeu, perete varuit ce esti! Tu vrei sa fii judecatorul meu si îngadui sa fiu lovit împotriva legii?" Cei prezenti au spus: "Îndraznesti sa-l jignesti pe marele preot al lui Dumnezeu?" Reactia lui Paul poate fi interpretata în mai multe feluri. El voia, probabil, cu o oarecare ironie, sa spuna: "Nu-mi puteam închipui ca marele preot ar putea da un astfel de ordin, ca un mare preot si-ar putea pierde capul!" Imaginea despre "peretele varuit" amintea fariseilor de cuvântul lui Isus despre "mormintele spoite". Lovitura a nimerit. Acest cuvânt îl caracterizeaza, de altfel, în mod minunat pe marele preot, personaj în plina decadenta, care încerca sa simuleze virtutea, onoarea si dreptatea, în timp ce în interior totul era putred si stricat. De altfel, amenintarea lui Paul s-a realizat. Câtiva ani mai târziu, Anania a fost asasinat într-o ascunzatoare, unde voise sa se fereasca de pumnalele sicarilor.

Paul a vazut ca, din cauza dispozitiei patimase a autoritatilor iudaice, nu e posibil un "fair-play". Într-o intuitie momentana, el s-a folosit de avantajul pe care i-l oferea situatia si a aruncat între ei un mar al discordiei: problema învierii. Decis repede, evaluând întreaga situatie, el striga în adunare: "Fratilor, din cauza sperantei în învierea mortilor stau eu în fata judecatii!" La auzul acestei fraze, saduceii au izbucnit într-un râs zgomotos, vizându-i pe fariseii care credeau în astfel de idei, asa încât pâna la urma Paul nu mai parea a fi singurul acuzat. Toata procedura a degenerat într-o disputa teologica si ambele partide s-au încaierat. S-a ajuns asa de departe încât rabinii cu vaza s-au declarat de partea lui Paul si au prezentat învatatura lui ca pe una buna si au admis posibilitatea ca un duh sau un înger sa-i fi vorbit. Claudius Lisias, care nu a înteles nimic din toate discutiile si care era îngrijorat de soarta detinutului sau, a chemat santinelele si a poruncit ca Paul sa fie dus la un loc sigur. "Cu greu am fost în stare sa-l smulg cu forta din mâinile lor", se spune în textul Beza, într-o scrisoare a lui Lisias catre Felix.

Unii critici considera ca în aceasta situatie apostolul n-a fost la înaltimea sa obisnuita. Ei vorbesc de o "stratagema" si gasesc un contrast fata de demnitatea tacuta a lui Cristos înaintea Marelui Sfat. Lor le scapa din vedere faptul ca suferinta lui Isus nu poate fi comparata cu o suferinta omeneasca. Suferinta lui Isus are o valoare unica si un scop unic. La el e vorba de mântuirea neamului omenesc printr-o suferinta ispasitoare si liber consimtita. Pentru acest motiv, Cristos a renuntat la dreptul sau de veto, la orice interventie din partea cerului si a pamântului. El se vedea pe sine ca Mielul tacut al lui Dumnezeu, de care vorbeste profetul. Paul, din contra, se lupta si suferea numai pentru sine însusi. El era gata sa moara, dar Dumnezeu trebuia sa determine clipa si împrejurarile. El însusi putea si trebuia sa se foloseasca de toate mijloacele permise spre a sluji înca multa vreme cauza evangheliei.

Sa-i facem eroului nostru o vizita nocturna în celula închisorii din fortareata Antonia! Din cauza evenimentelor de peste zi, puterile îi erau aproape cu totul sleite. El stie ca e chemat sa se asocieze si mai mult la suferintele Învatatorului sau. Cuvântul "împreuna rastignit", pe care îl scrisese galatenilor (2,19) si romanilor (6,6), suna mereu tot mai puternic în urechile sale. În aceasta a doua noapte, singur si parasit în închisoarea lipsita de lumina, supravegheat, dupa cât se pare, de ura care înconjura celula, a suferit unul dintre acele accese de lipsa de mângâiere si de întristare de moarte, de care n-au fost crutati nici sfintii si nici chiar Fiul lui Dumnezeu. Când Petru s-a gasit odata într-o situatie asemanatoare, Biserica din Ierusalim veghea si se ruga pentru dânsul (Fap 12,5). Este trist când ne gândim ca Luca n-a putut raporta un act asemanator de compasiune din partea comunitatii din Ierusalim. Credinciosii din orasul sfânt socoteau ca au facut deja prea mult daca l-au tolerat, fara a o rupe cu Paul definitiv. Numai într-o singura casa din orasul sfânt a ars toata noaptea lumina pe care a aprins-o iubirea pentru viata celui iubit. Era casa prietenilor sai uniti în rugaciune: Luca, Timotei, Titus, Trofim, a surorii si a familiei sale.

Situatia apostolului era într-adevar delicata. Numai mâna puternica a romanilor putea sa-l mai salveze. La punctul la care ajunsese, Paul trebuia sa dea o noua orientare atitudinii sale fata de poporul sau. În aceasta noapte, el a luat hotarârea. Pâna acum el se considera un membru de drept al rasei iudaice si în mai multe împrejurari se supusese jurisdictiei iudaice. Acum însa, se va desparti definitiv de poporul sau din punct de vedere juridic si politic, se va supune legii si puterii romane, fata de care aratase atâta loialitate în Scrisoarea catre Romani. Însa romanii trebuiau sa se poarte cu prudenta fata de acest popor prea gelos de prerogativele sale. Pe Paul îl astepta o captivitate îndelungata. Se parea ca e zadarnicit planul sau de a duce slava lui Cristos la Roma si pâna la capatul pamântului. El si-a depus toata descurajarea, grijile si necazurile în locul cel mai nimerit, la picioarele Învatatorului sau si le rememora pe toate "in Christo", mai înainte ca oboseala sa-i fi închis ochii. Deodata, într-o vedenie de noapte, i-a aparut Domnul, asa cum îi aparuse în templu în urma cu 20 de ani. "Doamne, tu esti?" Paul, adânc cunoscator al sufletului omenesc si al ratacirilor sale, stia prea bine ca si principele întunericului uneori se deghizeaza în înger de lumina. Dar iata ca vede stralucind stigmatele celui rastignit, ca odinioara la Damasc: "Doamne, îngaduie slugii tale sa vorbeasca cu tine! Am vorbit eu bine despre tine în fata batrânilor lui Israel? Vorbeste, Doamne, caci sluga ta asculta!" "Curaj, Paul! tu ai dat marturie despre mine la Ierusalim!" "Doamne, îngaduie-mi sa mai vorbesc o data, desi sunt praf si cenusa. Ard de dorinta de a da marturie despre tine si la Roma si de a vesti la Roma evanghelia ta" (Rom 1,15). "Paule, vei da marturie despre mine si la Roma". Aparitia a disparut. Apostolul s-a trezit. Orice tristete a disparut. El simtea în sine o forta noua. Daca Domnul este cu dânsul, ce importanta are daca oamenii îl condamna? Roma! Acest cuvânt stralucea în fata ochilor sai ca steaua diminetii.

 

51. Paul si Felix
Fap 23,12-24,7

Între timp, sicarii, stapâni pe situatie, adusera la cunostinta Marelui Sfat despre complotul lor si-i cerura concursul. Însa si de data aceasta serviciul de spionaj al fratilor si-a aratat eficacitatea. Fiul surorii sale a reusit sa afle ceva foarte important. E posibil ca familia sa fi aflat de un complot prin intermediul tatalui care ocupa, fara îndoiala, o functie înalta si avea numeroase relatii, iar mama l-a trimis pe fiu prin cetate. Dimineata, când Paul mai era preocupat de aparitia avuta peste noapte, usa celulei sale s-a deschis. Nepotul sau îi statea în fata. "Fiul meu, ce stiri îmi aduci?" "Unchiule Paul, foarte importante! Trimisii Marelui Sfat vor sa-l roage pe comandant sa te duca înca o data în fata lor, sub pretextul unei cercetari mai amanuntite. Dar acesta e numai un pretext. De îndata ce vei parasi fortareata, vei fi omorât. Patruzeci de oameni din Partidul Libertatii s-au legat prin juramânt groaznic sa nu manânce si sa nu bea nimic pâna nu te vor omorî. Ei stau la pânda cu pumnalele în toate colturile si ungherele". Paul l-a rugat pe centurion sa-l conduca pe nepotul sau imediat la Lisias. În felul acesta, tribunul a aflat despre asasinatul pus la cale, tocmai când se pregatea sa-i primeasca pe trimisii Marelui Sfat. A început sa creasca raspunderea asupra capului lui Paul. De-acum exista un motiv ca procesul sa fie predat pe mâna guvernatorului. Seara, la orele 9, doi centurioni cu 200 de pedestrasi, arcasi arabi si sirieni, 200 de lancieri si 70 de calareti stateau gata pregatiti în curtea cazarmii ca sa-l duca pe Paul sub puterea noptii la Cezareea.

A fost o bizara plimbare calare în noaptea înstelata, prin umbrele umede ale vagaunilor si defileelor, peste tinutul cel stâncos, rosiatic si luminat de luna din Iudeea. Dimineata au coborât în regiunea pietroasa din valea roditoare a Saronului, unde seceratorii se duceau în lanurile de grâu, iar taranii vânturau boabele. Pe ses nu mai putea fi vorba de vreo ambuscada, de aceea cei 400 de soldati pedestri s-au reîntors. Spre seara, micul grup a intrat în cetate, dupa ce a traversat cartierul cu gradini în floare si cu vile.

Portul Cezareea însemna pentru romani o baza de aprovizionare si o baza militara cheie a tarii. Avea o garnizoana de cinci cohorte si un escadron de calareti. Exista o resedinta luxoasa pentru guvernator, în stilul grandilocvent si fastuos al decadentei. Ca si la Ierusalim, si aici era un palat zidit de Irod, Herodeion, care servea de locuinta guvernatorului. Luca îl numeste "Pretoriul lui Irod". Capitanul escadronului de cavalerie a predat guvernatorului Antonius Felix raportul lui Lisias si i l-a prezentat pe prizonier. Pentru prima data stateau fata-n fata cei doi barbati care personificau asa de bine cele doua lumi. Desigur, Felix a examinat cu o privire superioara figura saracacioasa a prizonierului sau, din sufletul caruia se revarsa vapaia unei lumi intelectuale, cu totul straina. În prezenta sa el a citit cu glas tare scrisoarea lui Lisias. În esenta, ea era foarte favorabila pentru cel acuzat; era vorba de o problema religioasa interna iudaica, iar Lisias era tipul ofiterului roman extrem de prudent. Felix s-a informat asupra locului de obârsie al prizonierului. Cilicia era o provincie imperiala, si nu senatoriala. Prin urmare, judecata era de competenta guvernatorului imperial. În chip afabil, el hotarî: "Te voi asculta când vor sosi acuzatorii tai". Si aceasta noua întâlnire cu puterea de stat romana era plina de promisiuni.

Asa a început captivitatea de la Cezareea. Ea a durat doi ani, plini de monotonie pentru un barbat cu o activitate uimitoare. Lumea unui prizonier nu e deloc bogata în schimbari. De aceea, Luca ne zugraveste putinele evenimente dramatice ale acestei detentii, în linii mari, în patru scene.

Felix (procurator al Iudei între anii 52-60) si fratele sau, Pallas, un personaj mai important decât el, erau greci, sclavi eliberati de Antonia, mama împaratului Claudius. Pallas a fost favorit atotputernic si prim ministru sub Claudius si câtiva ani si sub Nero. Prin el, si Felix a facut o cariera stralucita. Însa sufletul de sclav aparea mereu în evidenta. Tacitus (Hist., 5, 9) ne spune despre el: era crud si senzual si a exercitat puterea regala cu suflet de sclav. În prima casatorie a tinut o nepoata a lui Antonius si a Cleopatrei. Acum îsi împartasea fericirea cu Drusila, fiica lui Irod Agripa I, care avea abia 17 ani. Felix o momise de la sotul ei, regele Aziz din Emessa, cu ajutorul magului evreu Simon din Cipru. Asadar, aceasta era fericita pereche înaintea careia Paul trebuia sa apara si cu ea va trebui sa întretina relatii penibile vreme de doi ani. Pe fratele Drusilei, Irod Agripa II, îl vom vedea mai târziu în vizita la Festus, însotit de sora sa Berenice.

Prima scena descrisa de Luca este instructiunea judiciara. La câteva zile dupa sosirea lui Paul, a venit la Cezareea marele preot Anania, însotit de un grup de batrâni si cu un avocat roman, al carui nume, Tertullus, amintea starea lui anterioara de sclav. Acesta era un începator fara experienta, unul dintre aceia care-si pregatesc cariera ocupându-se de problemele celor din provincie. Lipsa sa de experienta te loveste chiar de la începutul pledoariei, care, potrivit cu regula de la scoala, era o lingusire neîndemânatica si grosolana. Datorita lui Felix, tara se bucura de pace; grija sa binevoitoare restabilise ordinea în tara. Ca atare, evreii îi datoreaza o mare recunostinta. În maniera sireata si subtila de a muta diferendul pe plan politic, iese la iveala actiunea partidului saduceilor: 1. Paul e un revolutionar periculos pentru siguranta statului si pentru aceasta e vinovat de "seditio" (rascoala); 2. el este propagatorul unei secte ce nu are nici un drept legal si de aceea e vinovat de crima numita "religio illicita"; 3. în final, el a comis crima numita "profanarea templului". Fiecare dintre aceste trei delicte era pedepsit de legea romana cu moartea.

Felix era suficient de experimentat ca sa ghiceasca gândul acestor diletanti avizi de sânge. El voia sa afle ce are de spus Paul. Acesta s-a ridicat cu mâinile încatusate si îndata a atras atentia tribunalului. El era un maestru în felul de a trata cu oamenii si de a se acomoda locului si împrejurarilor. El a vorbit cu istetime si a redresat situatia, plasându-se pe terenul dreptului religios. El se apropie cu încredere de apararea sa, deoarece procuratorul este de mai multi ani judecator "peste acest popor". Apoi, combate punct cu punct, insistând asupra faptului ca el nu este un necredincios fata de religia parintilor sai, care culmineaza cu credinta în Mesia; dimpotriva, punctul sau de vedere religios, diferit de cel al saduceilor, si forma crestina a închinarii în fata lui Dumnezeu se situeaza cu totul pe terenul Legii si al profetilor si decurge din continutul traditional si revelat al Vechiului Testament. Dupa dânsul, Vechiul si Noul Testament formeaza o unitate dogmatica (Gal 3,7; Lc 16,16). Din punct de vedere al dreptului roman, învatatura sa despre înviere, care cuprinde in nuce întregul crestinism, se situeaza înlauntrul granitelor iudaismului, o religie protejata de catre stat; deci, nu poate fi socotita a fi o "religio illicita". Statul roman nu-si batea capul cu neîntelegerile religioase din sânul iudaismului. Acesta era deja punctul de vedere al proconsulului Galion. Aceasta pledoarie este prima apologie oficiala a crestinismului în fata puterii romane de stat.

În sufletul sau, Felix trebuia sa-i dea dreptate lui Paul. Dupa o îndelungata practica administrativa în Iudeea si fiind casatorit cu o evreica credincioasa, el era mai familiarizat cu toate controversele religioase ale iudeilor decât functionarul roman de rând. El ar fi putut si ar fi trebuit sa rosteasca imediat sentinta. Dar n-a facut-o, în parte din frica de razbunare a iudeilor, pentru ca el avea un temperament ca acela a lui Pilat, apoi din lacomie, ca sa stoarca bani. Dupa dreptul provincial roman (Mommsen, Ist. rom., II), Felix avea puterea de a decide, daca e cazul, ca arestarea sa continue sau nu. El s-a hotarât pentru prima. Sub pretextul de-a astepta explicatiile lui Lisias, a închis dezbaterile cu expresia tehnica "amplius", ceea ce însemna amânarea cazului pâna la primirea de noi dovezi. Bineînteles, Lisias n-a venit, iar iudeii s-au gândit ca e mai prudent sa nu mai insiste. Felix a ordonat ca detentia lui Paul (custodia militaris) sa fie pe cât posibil usurata. De-acum el putea sa se plimbe prin curte fara lanturi cât voia si sa primeasca vizite. Cu toate acestea, nedreptatea unei arestari fara judecata apasa greu asupra apostolului.

Luca ne mai descrie o a doua scena din timpul sederii lui Paul la Cezareea. Se pare ca, chiar de la începutul crestinismului îmbracat înca în haina noutatii si a necunoscutului, aceasta religie ajunsese ceva interesant si un subiect de conversatie pentru clasa culta. În jurul guvernatorilor de provincie se strângea bucuros un roi de beletristi, filozofi, critici literari, cântareti, actori, magicieni, asa cum am întâlnit la Sergius Paulus. Probabil ca si Drusila a întretinut o asemenea curte princiara. În calitate de evreica, desigur ca dorea sa faca cunostinta cu acest coreligionar celebru, al carui nume avea rasunet în toata lumea orientala. Ea era fiica lui Irod Agripa, care voise sa loveasca noua religie în persoana lui Iacob si Petru, si nepoata a lui Irod Antipa, care poruncise sa fie decapitat Ioan Botezatorul. Felix, întors cu sotia sa dintr-o calatorie de inspectie, a pregatit o serata în sala de festivitati a palatului, unde Paul urma sa vorbeasca despre crestinism. Desigur, se auzise si despre "puterile spirituale" de care dispunea Paul, probabil si despre cele petrecute în curtea lui Sergius din Cipru. Aceasta putea sa devina o situatie asemanatoare cu cea a lui Isus în fata lui Irod!

Desigur, l-a costat mult pe Paul sa se prezinte în fata acestei societati decazute ca un obiect dubios, expus unei curiozitati lacome. Dar el râvnea sufletele lor; el se socotea ambasadorul lui Cristos, care trebuia sa-i îndemne pe oameni sa se împace cu Dumnezeu (2Cor 5,20). El cunostea prea bine aceasta societate iudeo-crestina; luase contact cu ea în Grecia, la Efes si la Tars, stia precis unde era deficitara. Asadar, el a vorbit mai întâi despre dovezile istorice ale credintei, a expus viata minunata a lui Cristos, aparitiile Celui Înviat si a spus un cuvânt si despre propriile sale experiente. Deodata, el a dat o întorsatura cu totul neasteptata cuvântarii sale, îndreptând atentia ascultatorilor spre consecintele practice ale crestinismului pe teren moral, asupra sinceritatii launtrice, stapânirea instinctului sexual si despre raspunderea în fata judecatii ce va veni. Aici el putea sa fie foarte concret si precis, dupa cum o stim din Scrisoarea catre Romani. Apoi a zugravit venirea Judecatorului în culori apocaliptice. Felix statea ca pe jar; devenise nesigur, facea fete-fete, schimba priviri cu amanta sa, care, cu ochii mari ai unui copil curios, vedea cum scânteia focul sfânt în ochii profetului. Nu stim ce s-a petrecut în sufletul tinerei femei. Paul nu i-a spus ei nici un cuvânt aspru. El stia bine ca dânsa fusese ademenita. Însa despre Felix stim ce simtea: "el tremura de frica". Si avea de ce sa tremure. Constiinta îl sugruma. Atunci i s-au prezentat în fata ochilor umbrele sângeroase ale trecutului sau. Cu toate acestea, Paul nu le-a evocat numai pe pagânele Erinnie, zeitele razbunarii, care tortureaza sufletele fara a le corija, ci si glasul prietenos al lui Dumnezeu, care în adâncul constiintei cheama la pocainta. Felix era aproape gata sa asculte de glasul lui Dumnezeu, însa el n-a ajuns la asa ceva. Sub pretextul unei indispozitii, oboseala sau plictiseala, el a întrerupt serata si i-a dat întâlnire lui Paul pentru "un alt moment mai potrivit". Însa acest timp mai potrivit nu s-a mai ivit. Totusi, el nu si-a refuzat placerea de a avea deseori conversatii în particular cu un prizonier atât de captivant. Multele cunostinte ale acestuia cu privire la viata greceasca, la orasele-metropola si la cultura lor, experienta acestui barbat care calatorise mult îi inspira respect. Dar lucrurile n-au mers mai departe.

Anii de la Cezareea n-au trecut într-o lipsa de activitate. Din contra, ei au fost extrem de rodnici pentru Biserica. Un barbat de talia lui Paul, care avea o idee asa de înalta despre valoarea timpului (Ef 5,16), stia sa exploateze orice situatie. Prietenii sai de la Ierusalim l-au urmat la Cezareea si se gaseau mereu în preajma lui. Gratie acestui repaus fortat, starea sanatatii sale s-a ameliorat. Viata îi era în siguranta. Apoi inimile multor iudeo-crestini s-au mai îmblânzit fata de dânsul, datorita îndelungatei sale activitati. În scrisorile sale de mai târziu vom întâlni putine urme ale luptei de odinioara. Gratie tratamentului exceptional de care se bucura, Paul putea sa fie în legatura cu toate comunitatile din portul Marii Mediterane. Corespondenta din acest timp nu si-a gasit nici un loc între lucrarile inspirate, dar, cu toate acestea, rezultatul principal al acestei captivitati a fost munca pregatitoare sau poate redactarea uneia dintre cele mai frumoase carti ale lumii: Evanghelia dupa sfântul Luca. Paul îsi dadea seama ca predicarea sa orala, care era întrerupta acum de atâta vreme, trebuia înlocuita cu una scrisa. Paul, un dogmatician, si Luca, un istoric, se întregeau în chip benefic spre binele crestinatatii. Matei compusese deja Evanghelia sa în aramaica pentru iudeo-crestini. Marcu terminase, probabil, darea de seama asupra vietii lui Isus dupa predica orala a lui Petru. Astfel, Luca se gasea în situatia fericita de a combina în Evanghelia sa aceste doua surse si multe alte "relatari" scrise, de a consulta documente si colectii de cuvinte si de a obtine informatii de la mai multi "martori ai vietii lui Isus si de la slujitorii cuvântului" (Lc 1,1-4). Aici el putea sa-si extinda cercetarile pâna la "primele începuturi" ale copilariei Domnului si sa compileze în primele capitole ale cartii sale cele mai vechi documente.

Si a doua lucrare pare sa fi fost initiata si pregatita în timpul acestei captivitati: Faptele Apostolilor.

Detentia de la Cezareea dura deja de doi ani si situatia lui Paul nu s-ar fi schimbat daca evenimentele nu s-ar fi precipitat din cauza unui incident sângeros. Cezareea era orasul în care pagânii si evreii aveau aceleasi drepturi si adesea erau încaierari sângeroase între partide. Într-o mare învalmaseala au fost batuti grecii, iar atunci a intervenit Felix si a poruncit ca evreii sa evacueze strazile. La refuzul lor, cohorta a trecut la atac, a provocat un masacru si multe case ale evreilor au fost prefacute în cenusa. Protestul evreilor a ajuns pâna la Roma, unde ei aveau o mare influenta. Protectorii lui Felix murisera, fratele sau Pallas cazuse în dizgratie. Felix a fost rechemat. Una dintre ultimele sale decizii a fost aceea de a-l pune din nou pe Paul în lanturi, ca sa-i multumeasca pe evrei, si l-a lasat în grija succesorului sau. Data schimbarii administrative este anul 60; aceasta este una dintre datele cele mai sigure din viata apostolului.

 

52. "Caesarem appello!"
Fap 25-26

Noul guvernator, Porcius Festus, care sosise la începutul toamnei anului 60, se tragea dintr-o veche familie de senatori din Tusculum de lânga Roma. Era laudat pentru fermitatea, legalitatea si constiinta sa profesionala. Dupa un ragaz de trei zile, el a mers la Ierusalim ca sa ia contact cu autoritatile iudaice, sa organizeze acolo o sedinta de tribunal si sa rezolve procesele ramase. Aici s-au strâns îndata în jurul lui fruntasii preotimii sub conducerea marelui preot Ismael ben Fabi, numit de catre Irod Agripa II. În cei doi ani, ura lor contra lui Paul nu se potolise. Ei sperau sa-si realizeze planul, deoarece noul guvernator nu era înca la curent cu problemele iudaice. Ei cereau de la dânsul ca apostolul sa fie adus în fata tribunalului de la Ierusalim. Pe drum aveau sa scape de Paul, omorându-l. Însa Festus nu era asa de lipsit de experienta cum credeau ei. El cercetase deja cazul lui Paul. "Nu, a replicat el, Paul ramâne acolo unde este. Justitia romana nu permite sa facem cadou viata unui detinut. Aduceti cazul vostru în fata tribunalului meu de la Cezareea!" Astfel, Paul a trebuit sa sufere înca o data întreaga procedura rusinoasa, lipsita de orice speranta.

Noile dezbateri, care au urmat dupa zece zile, sunt a treia scena din jurnalul lui Luca. Pentru Festus a fost un nou spectacol, neobisnuit, aceasta prima întâlnire cu iudaismul fanatic, aceasta multime urlatoare care îl înconjura pe captiv cu pumnii strânsi, îl înjura în mod grosolan si cerea moartea lui. Doua lucruri erau clare pentru Festus: era vorba despre o religie iudaica, despre templu si Legea lui, necunoscute pentru un cetatean roman. Festus si-a dat seama imediat de faptul ca acest caz apartine, în primul rând, unui tribunal religios. Cu toate acestea, el nu putea sa transfere cazul de la un tribunal imperial la unul iudaic fara consimtamântul acuzatului. Un cetatean roman avea mereu si pretutindeni dreptul de a fi judecat numai de un tribunal imperial. Prin urmare, el i-a facut lui Paul propunerea de a schimba instanta de judecata. Însa, în chestiunile religioase, în principal, Paul se descatusase de jurisdictia iudaica. El nu putea sa mai vada în Marele Sfat autoritatea competenta pentru a transa cazul sau, care era un caz de constiinta foarte important, dupa cum nici Isus nu mai putea sa caute în Sinedriu instanta providentiala spre a decide asupra adevarului învataturii sale.

Prin urmare, în cazul lui Paul se punea problema daca el a calcat dreptul statului roman. Daca tribunalul imperial va fi de aceasta parere, el nu va refuza sa moara; el murea în acest caz pentru credinta sa, si nu ca o victima a unei crime judiciare. Dar când procuratorul roman a vazut ca litigiul religios e de nerezolvat si nu se putea decide pentru o sentinta, Paul a fost nevoit sa-i limiteze competenta si a facut aceasta prin renumitele cuvinte: "Caesarem appello". Doua cuvinte magice! Ele se bazau pe cel mai înalt privilegiu al cetateanului roman, care avea dreptul, oriunde s-ar fi gasit, sa fie judecat la Roma de un tribunal imperial. Aceasta curte suprema de justitie se bucura de cea mai mare încredere. De la Augustus, dreptul roman cunostea posibilitatea unui apel chiar în timpul procedurii, si nu ca la noi, dupa judecata. Acest apel nu împiedica numai condamnarea, ci si achitarea celui condamnat. Prin aceasta manevra, Paul i-a dezarmat pe adversarii sai. Festus a respirat usurat. În sfârsit, a aparut o iesire dintr-o problema asa de încurcata. Dupa o scurta deliberare facuta în tribunal, el a anuntat rezultatul în forma juridica traditionala: "Ai facut apel la cezar, la cezar vei merge".

Ramânea numai ca Paul sa fie dus la Roma sub escorta militara, însa Festus se gasea într-o încurcatura. El trebuia sa-i dea prizonierului o scrisoare în care sa informeze despre starea sa juridica. Dar el a iesit din aceasta încurcatura gratie sosirii lui Irod Agripa al II-lea, regele Palestinei de Nord, care a venit câteva zile mai târziu împreuna cu sora sa, Berenice, sa faca o vizita de politete noului procurator cu ocazia intrarii sale în functiune. Agripa se bucura de mare trecere la Roma si contribuise la numirea lui Festus ca guvernator. El era omul cel mai potrivit ca sa-l ajute cu sfatul sau pe Festus într-o problema asa de complicata. Prin nastere, el era iudeu, dar prin cultura si educatie, era roman. Festus le-a vorbit oaspetilor sai despre renumitul prizonier. Când Agripa a auzit de numele lui Isus si al lui Paul, numaidecât i s-a desteptat interesul: "As dori cu placere sa-l aud pe omul acesta", zise el, asa cum odinioara Antipa dorea sa-l vada pe Isus. Asa a avut loc una dintre cele mai interesante scene din istoria sacra. Aceasta e a patra scena despre captivitate din jurnalul lui Luca.

Paul a fost înstiintat ca a doua zi dimineata se va prezenta în fata acestei adunari. El îl cunostea pe Agripa, ca si întreaga sa istorie, si a hotarât sa se foloseasca de acest prilej pentru triumful evangheliei. Cuvântarea din Faptele Apostolilor este punctul culminant al apararii sale. Nu era convocat la o dezbatere judiciara, ci la o reuniune a societatii înalte, organizata în onoarea regelui, în marea sala de marmura a bazilicii palatului. Fruntasii autoritatilor civile si militare erau prezenti în mare numar, ba chiar si consiliul juridic al guvernatorului. Festus apare în toga sa alba stralucitoare, pe când tânarul rege purta mantia de purpura, brodata cu aur si argint. Berenice stralucea în toata frumusetea sa în mijlocul doamnelor. Politicos, guvernatorul cedeaza locul sau de onoare regelui. Numerosii invitati si suita lor erau grupati de-a lungul zidurilor. Îmbracat în mantia sa uzata, usor tinut de un soldat însotitor, Paul e condus în sala. Apostolul e palid, îmbracat saracacios, în fata acestor curtezani îmbracati în matase si scânteind de perle; doua lumi diametral opuse stau fata în fata! Evanghelia pe banca de acuzare! Paul stie: asa va fi mereu, pâna când cerescul Kyrios va veni sa nimiceasca împaratia principelui acestei lumi. Festus deschide sedinta cu un cuvânt introductiv asupra acestei reuniuni, menita sa-i înlesneasca redactarea unui aviz obiectiv catre "Kyrios"-ul de la Roma asupra acestui caz. El foloseste atributul de "Kyrios" pe care Augustus si Tiberiu îl refuzasera, dar care de la Caligula si, în chip deosebit, de la Nero se încetateneste pe deplin. Agripa se întoarce afabil spre Paul: "Esti liber sa te aperi!"

Prizonierul se ridica. Mii de priviri îl cerceteaza ca pe o minunatie nemaivazuta, nemaiauzita. Toti aveau simtamântul ca traiesc un ceas mare. Versatul vorbitor a luat pozitia oratorului antic, ce ne este bine cunoscuta prin imagini: toga strânsa, bratul drept ridicat, cu primele trei degete strânse în chip de juramânt. Când Paul a ridicat bratul, lanturile au facut un zgomot mare, în timp ce bratele de aur ale doamnelor au produs un zumzet usor. Barbatul, care vorbise în areopag si purta cu sine Pneuma cea sfânta, nu simtea nici o sfiala. Manuscrisul Beza spune: "El a început cu mult curaj, ca unul care a fost întarit de Duhul Sfânt". El se adreseaza regelui cu nobila politete a unui om liber, care vorbeste cu egalul sau. Noi trebuie sa ne completam schita cea scurta din Faptele Apostolilor din spiritul vorbitorului. Bazându-se pe profeti, Paul expune în fata lui Agripa mostenirea spirituala si credinta comuna a poporului celor 12 triburi, marele continut al sperantelor milenare si autentice ale lui Israel; arata împlinirea lor în Cristos. Când Paul a rostit cuvântul înviere, se pare ca regele a dat din cap sovaitor. El facea parte din partidul liberal al saduceilor. Atunci Paul a strigat: "De ce nu credeti ca Dumnezeu învie mortii? Învierea lui Isus nu este nici un obstacol în credinta pentru adevaratul israelit, ci îi este fundamentul cel mai adânc si cel mai frumos triumf! Eu nu sunt un credul exaltat. Si eu l-am urât odinioara pe Cristos si în chip disperat m-am ridicat împotriva Celui Rastignit si Înviat!" Paul se vede nevoit sa vorbeasca despre perioada cea mai penibila a vietii sale, dar si despre experienta Damascului. Crestinismul formeaza o unitate cu revelatia Vechiului Testament. Prin urmare, convertirea sa la crestinism nu e o apostazie de la spiritul autentic al Legii si al Profetilor.

În fata unui cunoscator al iudaismului, cum este Agripa, Paul putea sa dea dovezi întemeiate pe Scripturi. Festus statea ca împietrit în fata acestor explicatii amanuntite. Pentru dânsul era o lume cu totul necunoscuta. Entuziasmul religios îi smulge lui Paul o exclamatie pasionata: "Misiunea mea este sa dau marturie în fata celor puternici si a celor umili, în fata celor mari si a celor mici si a converti lumea întreaga la credinta în Cel Înviat!" Aceste cuvinte erau ceva de nemaiauzit în antichitate. De aceea, si Festus vedea în Paul un fanatic al unui adevar fantezist! Acesta este fondul, ratiunea exclamatiei sale: "Paul, ti-ai pierdut capul. Studiile tale te-au dus la nebunie!" Paul nu considera ca ceva rau exclamatia pagânului. Cu o politete desavârsita, el îi spune pe un ton prietenos: "Nu, preanobile Festus, eu nu sunt nebun! Eu spun adevarul si sunt bine chibzuit. Regele cunoaste faptele. Viata cea minunata lui Isus nu s-a petrecut într-un colt izolat al pamântului". Iar acum el îl apostrofeaza cu o sinceritate plina de îndrazneala pe rege si îi pune acest caz de constiinta: "O, rege Agripa, crezi tu în profeti?" Un iudeu nu are voie sa fie în contradictie cu profetii. Agripa se lupta cu sine ca sa dea un raspuns, dar Paul îi ia piatra de pe suflet: "Eu stiu ca tu crezi. Cine crede în profeti trebuie sa creada si în Cristos. Însa cât de greu îi este omului sa deduca urmarile practice din convingerea sa intelectuala, când ea îi cere sacrificii! Cât de lunga este calea de la cap pâna la inima!" Agripa îsi pierde cumpatul. Ceva misterios a fost atins în sufletul sau, o coarda a vibrat; o coarda, pe care nimeni n-a mai atins-o, rasuna ca un clopot din adâncuri. El nu se mai simte bine, însa ca si omul modern, iscusit, stie sa fie dibaci, sa iasa din încurcatura cu o vorba de spirit, cu o gluma înteleasa în parte ironic, în parte cu un adaos de admiratie fata de vorbitor. Tendinta spre ironie era în sufletul irodienilor. "Paul, tu desigur te gândesti ca într-o clipa ai putea face din mine un crestin?" Dar traducerea obisnuita "aproape ca ma convingi sa devin crestin", nu reda exact întelesul exprimarii. Situatia ne arata ca nu e strigatul unui suflet aproape convins, ci gluma unui spirit mândru care cauta mai presus de toate sa evite consecintele practice ale credintei. Desigur ca adunarea a putut sa râda la sclipirea glumei regelui, dar Paul în asemenea situatii nu cunostea gluma. Totul se linisteste, când Paul întoarce cuvântul cu o seriozitate înduiosatoare: "Cât as dori de la Dumnezeu ca voi toti, nu numai tu, o, rege, mai curând sau mai târziu, sa ajungeti ceea ce sunt eu, exceptând aceste lanturi". Paul ridica bratul încatusat si atunci prin sala strabate un usor zanganit de lanturi de otel! A fost o clipa înduiosatoare, ca si cum un înger al lui Dumnezeu ar fi plutit prin spatiu. Romanii au surâs auzind aceasta dorinta, ei nu gustasera niciodata fericirea launtrica a credintei de care era cuprins Paul. Doamnele au chicotit usor. Regele a respins cu un gest rapid impresia resimtita si, cu un surâs fortat, s-a ridicat cu Berenice, ca semn ca sedinta s-a terminat.

Cuvântarea a fost un mare succes pentru Paul si a fost decisiva pentru viitorul sau. Agripa si-a exprimat astfel parerea fata de Festus: "Omul ar fi putut fi pus în libertate daca n-ar fi apelat la cezar". Procuratorul a emis avizul corespunzator pentru Roma, care, desigur, a contribuit mult la sentinta de achitare în fata lui Nero.

Luca este un maestru în a descrie starile sufletesti si influenta harului. Printre frazele sale auzi lovitura harului, bataia inimii. Iarasi a trecut un mare moment al harului, fara nici un folos.

 

53. Naufragiul
Fap 27-28,10

Capitolul 27 din Faptele Apostolilor cuprinde acea parte celebra din jurnalul lui Luca, careia i s-a dat numele de "capitolul marinarului".

Toamna anului 60 sosise. Echinoctiul trecuse. Nu mai era vreme de pierdut pentru transferul prizonierilor la Roma, daca nu voiai sa te vezi obligat a ierna pe drum. Centurionul roman Iulius din "cohorta augusta" (prima augusta italica), adica din trupa de politie imperiala, fusese însarcinat cu acest lucru. Iulius a ales o corabie de comert cu directia spre Adramyttium, în Misia (Asia Mica). Acolo spera sa gaseasca o corabie cu destinatia Italia.

Era într-o dimineata de septembrie, când au aparut pe cheiul de la Cezareea coifurile si vârfurile lancilor soldatilor care însoteau un grup de prizonieri; erau detinuti politici, criminali sau apasi din Palestina, destinati luptelor cu fiarele salbatice în arenele din Circus Maximus. Printre ultimii era si un om dintr-o alta categorie, care, în calitate de cetatean roman, legat de un soldat, se deplasa cu usurinta; el se deosebea cu totul de ceilalti: Paul! Iulius e prietenos fata de Paul, aproape respectuos când vorbeste cu dânsul. El este unul dintre acei nobili ofiteri romani, din clasa centurionului de la Cafarnaum sau a lui Corneliu din Cezareea. El l-a cunoscut pe Paul în vremea captivitatii sale si, probabil, a fost de serviciu în garda când apostolul a vorbit în fata adunarii din sala regala. Prietenii si ucenicii apostolului s-au adunat cu totii pe chei pentru adio, dar numai trei au avut voie sa-l însoteasca pâna la Roma: Timotei, Luca si Aristarh, care sigur sunt cuprinsi în cuvântul "noi" în darea de seama din Faptele Apostolilor.

Când corabia a parasit continentul asiatic, iar Paul statea sus, gânditor si privea cum dispare în zare tara parintilor sai, atunci poate ca i-au trecut prin fata ochilor anii calatoriilor apostolice, când el, împreuna cu Barnaba, a început odiseea crestina. Când Paul parasea lumea Orientului, cu o bucurie sfânta putea privi în urma: toate tarile din jur erau presarate de comunitatile crestine, pline de zel, si între ele se afla o legatura durabila a iubirii. Numai Ierusalimul tinea cu încapatânare de trecut, însa prin aceasta se izolase si i se risipise orice actiune în afara. Opera lui Paul nu avea de ce sa se teama de rezistenta unui pumn de iudaizanti.

Paul stia prea bine ce-l asteapta. El cunostea din experienta oboseala unei asa de lungi calatorii pe mare si de data aceasta era prizonier, cu toate ca era tratat cu mai multa blândete decât ceilalti prizonieri. Acum, spre a întelege mai bine cele ce urmeaza, trebuie sa avem câteva cunostinte asupra navigatiei din antichitate si atitudinea omului antic în fata marii. Arta nautica era imperfecta si nu existau decât foarte putine instrumente. Înca nu se inventase compasul, iar oamenii se multumeau cu observarea pozitiei soarelui si astrelor. Omul antic se temea de mare si o ura. Ea reprezenta pentru el haosul, din care a disparut lumea plina de lumina, ordinea si frumusetea uscatului.

Gânditor, Paul a privit înca mult timp înapoi spre muntii din zarea amurgului, în spatele carora se afla Ierusalimul, care ascundea pentru apostol o lume de amintiri dureroase si sfinte, precum si asupra palatului de marmura a lui Irod, în care petrecuse atâtea zile si nopti cu prietenii sai în conversatii minunate. Cezareea trebuia foarte curând sa ia locul Ierusalimului si al iudeo-crestinismului ce se cufundase în îngustimea spirituala, sa fie metropola Bisericii palestiniene si sediul unei renumite scoli de teologie crestina, în care a lucrat marele admirator al lui Paul si urmasul lui Luca, primul istoric bisericesc, episcopul Eusebiu.

Luptând mereu cu vânturile din vest, corabia nu a putut sa-si tina directia; profitând de curentii marini si de vânturile de coasta, si-a croit drum pe lânga Cipru, pâna la Mira, la capul de sud-vest al Asiei Mici. Mira era un mare port destinat comertului cu grâu din Egipt. Aceste corabii de cereale erau adesea de o asa marime încât puteau transporta pâna la doua mii de tone, ba chiar si mai mult. Iulius a încheiat o conventie cu stapânul unei corabii pentru transportul prizonierilor sai. În calitate de capitan al politiei imperiale, el primea prin aceasta si puterea de a comanda corabia. La bord se gaseau 276 persoane. Corabia, greu încarcata, mergea anevoie spre nord-vest. Dupa trei saptamâni de la plecarea din Cezareea, calatorii nostri abia ajunsesera la înaltimea lui Cnidos. Acum începea partea cea mai grea. Ei voiau sa navigheze în jurul capului furtunos Matapan, vârful sudic al Peloponezului, ca sa ajunga în marea Ionica. Dar au fost deviati de la aceasta cale si au trebuit sa se bucure când, la sud de Creta, au primit directia de Vest. Aceasta insula, lunga de 200 de kilometri, are forma unui deget întins; muntii sai formeaza o bariera împotriva vânturilor ce sufla din arhipelag. Asa au ajuns pâna la portul Kaloi Limenes (= limanuri frumoase), la Lasea. Era un golf larg, închis de doua insule, dintre care una are si astazi o capela mica, închinata sfântului Paul. Aici s-au decis sa astepte o vreme mai frumoasa.

Iulius a tinut o consfatuire cu stapânul corabiei, cu capitanul si cârmaciul, invitându-l si pe Paul. Acesta a fost de parere sa nu se continue calatoria si a propus sa se ierneze aici; însa Paul s-a lovit de împotrivirea stapânului corabiei, caruia îi era teama sa nu i se strice încarcatura, deoarece acolo nu se gaseau soproane si hambare. El a propus sa se încerce a se ajunge la portul de iarna Phoenix si sa se ierneze acolo. Paul a fost învins cu majoritatea de voturi si ei n-au ajuns niciodata în portul Phoenix (astazi Lutro). Un vânt ademenitor de la sud a scos corabia din golf. Dar abia au ocolit capul Matala, spre nord, când au remarcat cu groaza cum Ida, muntele cel sfânt al zeilor îsi arata scufia cea alba si periculoasa de nori si cum un ciclon înspaimântator, de forma unui taifun venind de la nord-vest, se abatea asupra corabiei. "Euraquilonul! Euraquilonul!" strigau cu totii înspaimântati. Pânzele au fost coborâte, cârma retrasa. La câteva mile de tarm se gasea mica insula Kauda (azi Gavdos), în dosul careia, cel putin, se puteau retrage barcile de salvare din dotare. Pe creasta muntelui de valuri numai partea de mijloc a corabiei se sprijinea pe apa, pe când partea din fata si cea din spate pluteau în vazduh; corabia ameninta sa se rupa în doua sub încarcatura. De aceea, de jur împrejurul corabiei, sub parapetul peretelui de la bord, a fost înfasurata o funie groasa spre a împiedica frângerea vasului. Asa a trecut o noapte de groaza.

Acum ameninta o noua primejdie. Deoarece nimeni nu mai cunostea punctele de orientare, toti se temeau sa nu se loveasca de bancurile înalte de nisip de pe coasta de nord a Africii, asa-zisa Sirta Mare de la Cirene. Au fost coborâte cele patru ancore grele plutitoare spre a încetini deplasarea. Spre a usura vasul, matelotii au sacrificat o parte din încarcatura si uneltele ce nu erau necesare: prajinile, vergile, echipamentul, râsnitele. Însa ceea ce era mai rau a venit acum: zile de o neagra disperare, când chiar marinarii cei mai cu experienta îsi pierd orice speranta. Cel mai mare dusman al omului este întunericul. Zile întregi nu s-au vazut nici soarele si nici stelele. Orice orientare era absolut imposibila. Luca scrie în jurnalul sau: "Orice speranta de scapare disparuse". În orice clipa corabia putea sa se loveasca de un recif sau de un banc de nisip. Toti oamenii se gaseau în partea de jos a corabiei. Nimeni nu mai mâncase nimic de câteva zile. Paul era cufundat în rugaciune. Asemenea lui Abraham, el se lupta cu Dumnezeu pentru viata celor 276 de persoane. Obosit, el a atipit pentru câteva clipe. Cinci drepti, ba chiar ca unul, ce putere au ei la Dumnezeu! Când situatia ajunsese la disperare, Cristos sau îngerul sau erau cu dânsul: "Nu te teme, Paul, tu trebuie sa apari în fata împaratului. Iata ca Dumnezeu îti acorda tie viata tuturor celor ce calatoresc cu tine". Apoi a vazut în vis cum apare o insula necunoscuta din mare, pe care el nu o mai vazuse, si o corabie sfarâmata de stânci. "Pe aceasta insula, îi spune vocea, trebuie sa fiti aruncati". Vedenia a disparut. Paul s-a trezit, iar furtuna continua cu o mai mare violenta. Altcineva ar fi putut considera vedenia drept o fantezie a unui înfrigurat sau disperat, însa Paul era sigur de cauza sa. O noua forta a pus stapânire pe dânsul. El se ridica, merge pe la toti si îi încurajeaza. "Barbati, aveti curaj!" si le povesteste vedenia nocturna.

Vreme de 14 zile, calatorii nostri erau mânati pe acea parte a marii care se întindea între Grecia si Sicilia, pe care cei vechi o numeau "Adria". Deodata, pe la miezul noptii, se aude un strigat: "Pamânt! Pamântul e aproape!" Urechea deprinsa a matelotului a auzit, prin mugetul furtunii, bubuitul unei puternice lovituri de stânca. Unele manuscrise spun: "A rasunat un pamânt oarecare". Au aruncat sonda si au gasit o adâncime de 20 masuri (= 37 m), si putin dupa aceea 15 masuri (= 27,75 m). Pentru a încetini corabia din goana ei si a nu permite sa se sfarâme de vreo stânca, au dat drumul în spate la patru ancore. Luca n-a uitat încordarea acelei nopti. Sub împilarea ei, nervii echipajului au cedat. Nu ne putem gândi la un echipaj de corabie din zilele noastre. Erau numai mateloti tocmiti, adunati din toate provinciile, adesea sclavi fugiti. În bezna noptii, Paul aude un susotit banuitor si un zgomot. Un grup de marinari îsi faceau de lucru la o barca de salvare spre a se salva, lasându-i pe pasageri în voia soartei. Aceeasi primejdie face eroi si lasi. Paul alearga la centurion si-l înstiinteaza despre atitudinea tradatoare a marinarilor. "Daca acestia nu ramân pe corabie, voi nu puteti fi salvati!" Iulius a poruncit soldatilor sa taie funia barcii. În felul acesta, a fost asigurata unitatea fortelor, asa de necesara pentru mântuirea tuturor. Paul este omul comunitatii, el uraste orice fel de egoism si de interes personal. Pentru prima data, o corabie a fost salvata datorita solidaritatii crestine. Aceasta corabie este icoana si simbolul unei alte corabii.

Echipajul era slabit din cauza sederii si a postului îndelungat. Însa ziua care urma le cerea nervi linistiti si oameni puternici. Acum Paul a fost iarasi salvatorul la nevoie, singurul care si-a pastrat mintea limpede. El a mers printre rânduri si a tinut câte o alocutiune plina de mângâiere si încurajare. El a promis tuturor salvarea, daca fiecare îsi va face datoria, si a îndemnat pe toata lumea sa-si refaca fortele mâncând. El cunostea puterea exemplului. A cerut sa i se aduca pâine, a rostit în fata tuturor o rugaciune de multumire, a frânt-o si a început sa manânce. Toti i-au urmat exemplul. Pentru prima oara s-a vazut un surâs mângâietor pe fetele tuturor. La revarsatul zorilor, prin ploaia cenusie, au vazut un golf înconjurat de stânci prapastioase cu tarmul nisipos (golful "Sfântul Paul" de astazi). Voiau sa lase corabia ca sa ajunga la tarm. Ei nu stiau ca prelungirea promontoriului nordic al golfului, prin actiunea fluxului, se despartea de insula si forma o adevarata insulita, legata de uscat printr-un canal îngust, si ca fluxul, constrâns prin acest pas strâns, formase în mijlocul golfului bancuri ascunse de nisip. Spre a usura pe cât posibil corabia, restul de cereale a fost aruncat în mare. Odgoanele ancorelor au fost desfacute, pânza dinainte întinsa si s-au îndreptat spre golf. Deodata, un soc îngrozitor zguduie vasul, oamenii cad unul peste altul, se aude un scârtâit înspaimântator si un trosnet în toate încheieturile. Corabia s-a înfipt cu prora adânc în nisip. Sub lovitura si puterea talazurilor, pupa s-a turtit; apa a dat navala în interior. Corabia era pierduta. Singura sansa pentru a-si salva viata ramasese înotul. Iar acum, când pamântul era asa de aproape, amenintarea mortii plana asupra vietii lui Paul si a detinutilor.

Amintindu-si de obligatia îngrozitoare de a nu lasa sa-i scape vreun detinut, un ofiter de politie s-a prezentat în fata comandantului sau si a întrebat daca trebuie sa-i ucida pe prizonieri. Printre ei erau si banditi, pe care centurionul, fara a sta pe gânduri, i-ar fi jertfit. Întreaga duritate a legii romane se arata aici, asa cum o caracterizeaza Paul în Scrisoarea catre Romani: "sine affectione - fara iubire", dar si influenta crescânda a crestinismului. Soldatii deja scosesera sabiile. Capitanul se uita încremenit la Paul. Era o mare framântare în sufletul sau. Probabil ca Paul a garantat cu viata sa pentru viata prizonierilor. În inima lui Iulius mila si sentimentele umane au repurtat o victorie asupra datoriei militare. O raza de crestinism cazuse asupra capitanului. El permite sa se dezlege lanturile detinutilor si da ordin "Sa se salveze fiecare cum poate!" Fantezia nu poate descrie scena celor 270 de oameni epuizati de foame, frig si umezeala, unii dintre ei cu tot echipamentul, pe o mare furtunoasa, încordându-si ultimele puteri, care înotând, care tinându-se de scânduri si de sfarâmaturile corabiei, iar altii pe spatele matelotilor binevoitori, cu membrele ranite si cu hainele sfârtecate, dupa o ora de lupta chinuitoare cu apa, au ajuns la tarm.

Din fericire, locuitorii insulei, care au alergat din toate partile, s-au aratat extrem de omenosi; au adus pâine, fructe si bautura calda. Cu toate acestea, nici un membru al echipajului nu întelegea limba lor. Paul singur si câtiva marinari fenicieni au înteles câteva sunete din dialectul punic al indigenilor. Abia acum si-au dat seama ca sunt pe insula Malta. Daca Luca vorbeste despre "barbari", ca scriitor grec, el vrea sa spuna ca locuitorii nu vorbeau nici greceste si nici latineste. A fost aprins un foc. Întreg echipajul, împreuna cu Paul, a strâns vreascuri. Încalzita de vapaia focului, o vipera a sarit si s-a încolacit de bratul sau. În superstitia lor, locuitorii au vazut în el un asasin pedepsit de Nemesis, zeita razbunarii, care îl urmareste si pe uscat, dupa ce îl scapase de pe mare. Paul a scuturat linistit vipera în foc. Toti se asteptau ca bratul sa i se umfle, iar el sa cada mort. Dar cum nu s-a petrecut nimic din cele prevazute, banuiala celor de pe insula s-a schimbat într-o adoratie superstitioasa. Ei îl considerau acum un zeu. Probabil ca aceasta credinta naiva si superstitioasa i-a oferit lui Paul punctul de plecare pentru predica sa ca cei ce cred în Cristos vor calca si pe serpi, fara a pati ceva (Mc 16,18).

Malta facea parte din provincia Siciliei. Primul functionar al insulei, Publius, s-a aratat binevoitor fata de naufragiati si i-a gazduit trei zile la mosia sa, pâna ce au gasit o locuinta potrivita pentru iernat. Între Publius si Paul s-au stabilit relatii de prietenie si încredere, deoarece el l-a condus la patul tatalui sau bolnav. Într-o atmosfera de caldura sufleteasca, Paul a putut sa-si manifeste puterile carismatice. E putin probabil ca a încercat sa întemeieze aici o comunitate crestina. Din tacerea Faptelor Apostolilor nu deducem nimic, nici pro, nici contra; se poate ca admiratia fata de acest barbat sa fi pregatit la acesti oameni calea spre Cristos. Deoarece Malta era un important centru de trafic care gazduia totodata prozelitii evrei, raspunsul afirmativ pare sa fie adevarat.

 

54. Ecce Roma!
Fap 28,11-16

La sfârsitul lui februarie din anul 61, Iulius s-a îmbarcat cu prizonierii sai în portul Valetta la bordul unei corabii de cereale din Alexandria, care fusese si ea silita sa ierneze la Malta. Primul port în care au tras la mal a fost Siracuza. Piscul Etnei, acoperit cu zapada, saluta de sus în mod grav si impozant. Au ocolit apoi stâncile Ciclopilor din legendele lui Homer si au intrat prin strâmtoarea Mesina. Peste doua zile, au trecut prin fata stralucitului palat de marmura al lui Tiberiu de la Capri si au patruns în golful Puteoli, la nord de Neapole, pe care-l tiveau în mod minunat vile si bai; aici, Pompei si Herculane, cu resedintele în stil alexandrin ale marilor comercianti bogati, dincolo Baia, mai departe, vila imperiala de lânga lacul Lucrina, dincolo, insulele încântatoare: Procida, Ischia, Nisida, pâna la capul Misenum. În spate atipea Vezuviul, nu ca astazi un nor de fum, ci cu gradini si vile de la tara, pe care le-a mai lasat sa traiasca înca 20 de ani. Aici, în golful Puteoli (Pozzuoli), corabiile încarcate cu cereale, venite din Egipt, îsi goleau încarcatura. Numai ele aveau voie sa intre în port cu steagul pe catarg. Corabia pe care calatorea Paul era cea dintâi cu cereale din acel an si a fost salutata cu chiote de bucurie de catre multimea curioasa. Într-adevar, ea aducea pâine pentru Italia si, de data aceasta, într-un înteles mai adânc, "pâinea spirituala pentru viata omenirii", caci ea îl purta pe Paul, pe cel mai mare ucenic al lui Isus Cristos.

Dar si într-un alt fel orasul mondial prevestea a fi "Fiara" din Apocalips. Strigatul docherilor, al hamalilor, al negustorilor de cereale si de sclavi, zgomotul ce se ridica din santiere, antrepozite si hangare era întrecut de urletele leilor, panterelor si tigrilor de pe corabiile africane. Va fi nevoie de ele în curând, în cursul jocurilor de la Puteoli si Roma. Paul a remarcat expresia disperarii de pe fetele detinutilor, pentru care zgomotele fioroase reprezentau preludiul soartei crude care-i astepta în arena. De pe celelalte corabii se descarcau blocuri de marmura, obeliscuri, coloane dintr-o bucata, porfir din Egipt, "giallo antico" de Numidia, statui din Delfi, pentru cladirea gigantica a "casei de aur" a lui Nero. Si totusi, când Paul pentru prima data a pus piciorul pe pamântul Italiei, desigur ca a fost cuprins de simtamintele maretiei acestei clipe.

Iulius i-a permis bucuros apostolului sa primeasca invitatia fratilor si sa ramâna o saptamâna la ei. Între timp, acestia i-au înstiintat prin curieri pe fratii din Roma despre venirea apostolului si, în felul acesta, ultima parte a calatoriei sale s-a transformat într-un adevarat triumf.

De la Puteoli la Roma erau cam sase sau sapte zile de calatorie (208 kilometri). Ca printr-o oaza bogata în vin si untdelemn au mers în prima zi spre Capua, prin regiunea cea fericita a Campaniei. Acolo au dat de Via Appia, regina drumurilor. Aici Paul a avut ocazia de a arunca o privire asupra tristei tari sociale a imperiului. De ambele parti ale drumului cu greu puteai vedea altceva decât mosiile întinse ale marilor proprietari romani, muncite de sclavii ce se gaseau cu miile. S-au oprit la Formio. La Terracina, Paul a auzit iarasi vuietul marii agitate, pe care o iubea asa de mult. În curând, calatorii au patruns în regiunea mlastinilor Pontine. Augustus pusese sa se sape aici, lânga sosea, un canal, care exista si în zilele noastre si conduce la Forum Appii. Luntrele erau trase de catârii ce alergau pe lânga canal. Desigur, Iulius a ales calatoria cea mai rapida, pe apa. Au petrecut o noapte la Forum Appii, care era o statie de posta cu posibilitati de adapost pentru caravane. Aerul era infestat de muste, iar febra bântuia împrejur. Pentru acest motiv, Esculap avea aici un sanctuar.

Scriitorii antici nu povestesc lucrurile cele mai bune despre aceste hanuri din antichitate. Nu se îngrijeau deloc de confortul calatorilor. Hanurile misunau de rândasi si de cei ce mânau catârii. Fumul de la bucatarie obosea ochii, oaspetii cântau cântece triviale. Pernele de pe pat erau umplute cu stuf si pline de insecte. Asadar, sejurul lui Paul si al tovarasilor sai aici n-a fost deloc o placere. Cu toate acestea, apostolul, asa cum le scrie filipenilor, "era obisnuit cu toate" (Fil 4,12).

Aici Paul a avut cea dintâi surpriza placuta: comunitatea romana i-a trimis cel dintâi salut al ei. Cititorii recunoscatori ai Scrisorii catre Romani, la vestea sosirii sale, i-au trimis înainte doua delegatii. Cea dintâi l-a întâlnit la a 43-a piatra miliara (60 de kilometri de Roma). Era primul salut al Romei crestine fata de apostolul ei. Aceasta atentie delicata i-a produs o mare placere. Lacrimile de bucurie i-au curs din ochi când le-a dat sarutul fratesc. Unii îi erau cunoscuti din vedere, iar altii din auzite. Daca vrem sa le stim numele, sa descriem lista de salut de la finele Scrisorii catre Romani. Poate printre ei se gaseau Acvila si Priscila si au cazut la pieptul lui. Deoarece Marcu îi pomeneste în Evanghelia sa (15,21), spre anul 50, pe cei doi fii ai lui Simon din Cirene, Alexandru si Rufus, ca personaje bine cunoscute la Roma si prin faptul ca Paul i-a salutat în Scrisoarea catre Romani, la fel si pe mama lor, care era si pentru Paul ca o mama, ne e îngaduit a presupune prezenta lor printre cei trimisi. Acum întelegem de ce Luca noteaza plin de duiosie: "La revederea lor, Paul a înaltat o rugaciune de multumire si a prins curaj". Aceasta este o dovada ca în ultima vreme avusese si ceasuri grele de descurajare. La urmatoarea statie de posta, "Tres Tabernae" (Trei hanuri), îl astepta un al doilea grup, poate conducatorii comunitatii romane, veniti sa-l salute pe Paul în numele Bisericii. Iulius si întreaga caravana se pare ca au facut ochii mari când au vazut aceasta scena solemna de salut. Stima sa fata de ilustrul detinut a crescut si mai mult. Si aceasta iubire parea o noua minune.

Pe înaltimile Velitrae (Velletri), ei au pasit pe pamântul clasic al muntilor Albani. Jos se afla Alba Longa, care, dupa legenda, e orasul-mama al Romei. Pe înaltimea muntelui Alban domina templul zeului aliantei, Jupiter Latialis, la care urcau în triumf generalii încoronati de victorie. Si astazi se mai vad înca pietrele negre de bazalt în cinci colturi pe care a pasit Paul.

În dimineata urmatoare a început ultima etapa a calatoriei. Campagna romana, cu al ei caracter melancolic, se întindea sub privirile lor: teatrul si câmpul de înmormântare al destinelor popoarelor, cum cu greu mai poti afla pe pamânt un al doilea loc asemanator. Dar acolo jos, în zare, spre nord, ce se vede? Crestinii romani au aratat cu bucurie spre orasul urias care era la picioarele lor: Ecce Roma!

Cât de mult se deosebea aceasta Roma a primilor cezari de cea de astazi! Acolo, unde astazi cupola bazilicii "Sfântul Petru" atrage privirile calatorilor, se întindea circul lui Nero cu obeliscurile sale egiptene. Roma era pe acea vreme, lasând la o parte maretia Forului si a Palatinului, un oras urât, murdar si rau mirositor, cu case înalte ce aveau mai multe etaje. Dar din departare, în culoarea ei predominanta de galben închis, încadrata de liniile fine ale muntilor Albani si Sabini, aparea totusi maiestuoasa si frumoasa. Capitoliul si palatul lui Nero se înaltau în stralucirea marmurei, asa cum în zilele noastre se ridica muntele alb ca zapada al monumentului national din Piazza Venezia. Vestitele apeducte, fala orasului, Aqua Appia, Claudia, Marcia, ce sunt si astazi podoaba Campaniei. Ele se târau ca niste miriapozi peste provincie si, pe masura ce se apropiau, Via Appia lua tot mai mult înfatisarea unei "via triumphalis - cai triumfale", care-l pregatea pe calator pentru maretia Romei. În acelasi timp, ea era cea mai monumentala cale funerara din lumea întreaga.

Acolo, unde astazi se înalta bazilica "Sfântul Sebastian", Via Appia traversa depresiunea "ad Catacumbas", locul viitoarelor catacombe ale sfântului Calixt si catacombelor iudaice. Iudeii, care locuiau aici, se pare ca l-au privit pe coreligionarul lor plini de compatimire si curiozitate.

"Când am ajuns la Roma, centurionul a predat prizonierii comandantului lagarului", scrie Luca în jurnalul sau. Nu se stie daca Iulius i-a dat în primire pe prizonierii sai în lagarul pretorian de pe muntele Celius, asa-zisul "Castra Peregrinorum" sau în cartierul general al pretorienilor de pe Via Nomentana. Acest cartier general al politiei imperiale, un patrat enorm, a ajuns mai târziu un loc fortificat de o tragica celebritate, "fabrica de împarati" a imperiului roman. Sef al politiei imperiale, "prefectul pretorienilor", era de zece ani nobilul Burrus, un general destoinic, un om de stat chibzuit, foarte iubit de popor, omul cel mai puternic dupa împarat. El si Seneca, acesti doi nobili stoici, au fost educatorii tânarului Nero si pâna acum fusesera în stare sa tina în frâu pornirile sale rele. Burrus era totodata si primul judecator de instanta în problemele penale imperiale. Paul a fost condus si predat acestui barbat de catre comandantul Iulius. "Elogium"-ul, adica scrisoarea oficiala de însotire a lui Festus, precum si darea de seama orala a comandantului Iulius asupra detinutului sau au fost asa de favorabile încât prefectul a dat ordin ca Paul sa fie tratat cu cea mai mare omenie, ca un detinut imperial de vaza. În primele zece zile, când se facea ancheta prealabila, care stabilea temeinicia apelului facut la împarat, Paul trebuia sa ramâna în corpul de garda. Apoi i s-a acordat privilegiul de "custodia libera", felul cel mai blând de închisoare. Sub supravegherea si paza continua a politiei, el avea voie sa închirieze o locuinta particulara dupa plac, desigur ca în apropierea lagarului.

Asadar, Paul era acum la Roma! Barbatul, a carui inima era plina de iubire, tocmai venea în acest oras, care în zilele lui Nero, dupa cum scrie Gregorovius, tânjea dupa o picatura de omenie si un suflu de iubire.

 

55. La Roma
Fap 28,17-29

Potrivit obiceiului sau, Paul a încercat mai întâi sa intre în legatura cu cei din neamul sau. El nu voia sa apara ca un renegat al poporului sau si sa se spuna despre dânsul ca frustrase propriul popor de promisiunile mesianice. Din veacul al II-lea î.C., evreii aveau o colonie numeroasa la Roma. Alungati de catre Claudiu, ei s-au reîntors dupa moartea acestuia si curând numarul lor s-a ridicat la 20-30.000 de suflete. Din cauza particularitatii lor religioase si nationale, ei se stabileau la marginea capitalei, ceea ce nu-i împiedica sa aiba legaturi de afaceri active cu romanii, si au schimbat limba lor materna cu cea greaca. Ei traiau grupati la periferia orasului, în locurile unde se intersecau strazile consulare si unde îsi aveau cimitirele si catacombele (cel putin sase). Dupa modelul Sinedriului de la Ierusalim, ei formau o solida organizatie de comunitati religioase sau sinagogi, dintre care pâna acum, din inscriptiile iudaice, cunoastem treisprezece.

Paul a stiut, fara îndoiala, ca evreii de la Roma aveau o mare influenta si un brat lung, ce ajungea pâna în apartamentul împaratului. Cel dintâi actor de teatru al curtii, mult stimat de catre Nero, si care-l instruise pe împarat în arta dramatica, era un evreu cu numele de Alityrus. Prin el, Iosif Flaviu a fost recomandat Popei Sabina, amanta atotputernica a lui Nero, despre care se spune ca era o prozelita evreica. Evreii n-aveau decât sa îndrepte ura acestei femei contra lui Paul si astfel se termina cu dânsul. Pentru aceste motive, Paul a crezut ca e prudent sa arate capeteniilor iudaismului un gest împaciuitor. Altfel, nu se poate explica graba neobisnuita cu care, chiar a treia zi, i-a chemat la dânsul pe conducatorii sinagogii.

Paul le-a aratat lanturile si le-a spus ca el le purta numai de dragul celui mai nobil giuvaier al poporului sau, speranta mesianica. Batrânii demni se purtau ca si cum n-ar fi stiut nimic despre acest lucru. Daca atitudinea lor era sincera, înseamna ca excomunicarea pronuntata împotriva lui de catre Marele Sfat nu fusese comunicata sinagogilor din diaspora. Cu totul inofensiv, ei l-au întrebat pe Paul ce parere are despre Cristos, personaj asa de disputat. Despre "aceasta secta" stiau ca întâmpina pretutindeni rezistenta. Ei ziceau ca ar fi foarte bucurosi sa afle o explicatie mai amanuntita. Acesta e un "limbaj diplomatic foarte abil". Cum puteau ei sa nu stie nimic despre crestinism, din moment ce propaganda crestina sub Claudiu provocase cele mai mari tulburari în ghetou! S-a fixat o zi anume când sa aiba loc o mare controversa religioasa la locuinta lui Paul.

De data aceasta, Paul avea de-a face cu oameni versati în Sfânta Scriptura. Asadar, el putea sa dea curs liber stralucitelor sale cunostinte asupra Bibliei si dexteritatii sale în interpretarea textelor sfinte. Discutia a durat de dimineata pâna seara târziu. Erau momente când parca izbucneau afara din sufletul lui toate cunostintele despre Cristos pe care le acumulase în anii captivitatii sale. Dar totul a fost zadarnic. Istoria glorioasa a poporului ales trebuia sa se sfârseasca cu un rastignit pe lemnul de batjocura? Rabinii, conservatori, n-au reusit sa treaca peste aceasta piatra de scandal. Era pentru ultima oara când Paul oferea sinagogii mântuirea adusa de Cristos, era ultimul ceas al harului care îl incita pe Israel sa raspunda, daca vrea sa ramâna poporul ales sau sa ajunga un popor respins! Cu aceasta scena biblica, Istoria Sacra îsi ia ramas bun de la iudaism.

Discutia asupra lui Isus n-a încetat multa vreme în comunitate. Totusi, în cele din urma, câtiva evrei s-au convertit si au devenit crestini. La cei mai multi însa, refuzul s-a schimbat într-o dusmanie de neîmpacat; aceasta va duce în curând comunitatea crestina din Roma la marginea prapastiei. Aceasta atitudine a iudaismului pare sa fi avut o oarecare influenta si asupra iudeo-crestinilor din Biserica-mama. Spre deosebire de Corint, liberalismul si gnosticismul iudaic nu erau deloc reprezentate acolo. Din contra, secta eseniana si fariseismul erau foarte active. Unii dintre iudeo-crestini au organizat fara înconjur o contramisiune, despre care Paul scrie, adresându-se filipenilor: "Unii îl predica pe Cristos din invidie si gelozie, nu cu o intentie curata, în timp ce se gândesc ca, fiind înca în lanturi, sa-mi faca o întristare" (Fil 1,15). Însa "ce importanta are? În definitiv, oricum ar fi, cu fatarnicie ori cu sinceritate, Cristos este predicat, fapt pentru care ma bucur si ma voi bucura" (1,18). Cele doua parti ale comunitatii romane au facut cauza comuna mai ales prin prietenia celor doi principi ai apostolilor. Numai sângele de martir, varsat în comun în incendiul Romei, a înlaturat si cele de pe urma dezbinari.

Luca nu voia sa-si încheie cartea cu o disonanta stridenta, ci mai curând cu o perspectiva mângâietoare asupra viitorului Bisericii crestine. Casa cea saracacioasa si închiriata a apostolului a devenit focarul miscarii crestine în Roma cea pagâna. Evanghelia, care pâna acum, sub presiunea iudaismului, fusese vestita numai cu teama si sfiala, sub impulsul lui Paul a ajuns un foc puternic ce arde cu flacara. Dupa Tacitus, comunitatea crestina în anul 64 era deja "multitudo ingens - o multime enorma". Daca populatia iudaica numara cam 30.000, atunci putem considera numarul crestinilor cam o jumatate din acestia, numar care crestea zi de zi. Acest avânt Paul îl atribuie captivitatii sale: "Lanturile mele sunt motivul pentru care cei mai multi dintre frati dobândesc o noua speranta în Domnul si un nou curaj ca sa vesteasca fara teama cuvântul lui Dumnezeu" (Fil 1,14). În Scrisoarea catre Romani, Paul enumera deja mai multe familii în care se tineau adunari crestine. Una era formata din "Asincrit, Flegon, Hermes, Patrobas, Hermas si înca alti câtiva frati"; altii se grupau în jurul lui Filolog si Iulia, al lui Nere si surorii sale (= sotiei) Olimpia si toti "sfintii" care erau la dânsii; asadar, o familie mare.

Cercul de prieteni din jurul lui Paul pare sa-l fi pus în legatura si cu aristocratia romana. Arheologi crestini au smuls pamântului roman taine de care scriitorii contemporani se fereau cu sfiala. De Rossi si Marucchi sunt de parere ca pot stabili faptul ca locuinta lui Acvila si a Priscilei se gasea pe Aventin, unde se afla înca si astazi stravechea bazilica a sfintei Priscila.

S-a presupus ca si Seneca ar fi avut oarecare relatii cu Paul, cu ocazia dezbaterilor judiciare la care lua parte în calitatea sa de consilier de stat. Ar fi o ciudata coincidenta ca Paul, care la Corint a iesit liber în fata scaunului de judecata al lui Galion, sa fie achitat aici, la Roma, tocmai prin interventia fratelui acesteia, Seneca!

Crestinismul gasise desigur pe atunci, în temperamentele înclinate spre cele religioase din paturile de sus, aliati izolati, care, din cauza batjocurii filozofilor si a poetilor, se dezgustasera de zei. Cu toate acestea, miscarea crestina s-a raspândit în paturile de jos, care vedeau în crestinism fundamentul religios al aspiratiilor lor de omenie si libertate. Nu este, deci, nici o mirare daca si pe Palatin sclavii imperiali au ascultat noua solie si pronuntau cu veneratie numele lui Paul. În Scrisoarea catre Filipeni, catre finele celei dintâi captivitati, el scrie: "Va saluta toti sfintii, în special cei de la curtea împaratului" (4,22). Cine erau acesti crestini de la Palatin? În lista de salut din Scrisoarea catre Romani ne surprind doua grupe, servitorii a doua mari familii: Narcis si Aristobul. Printre curtenii lui Nero nu avem de ce cauta crestini. Caci Flavii, ale caror femei înclinau spre crestinism si dintre care un membru, consulul Titus Flavius Clemens si sotia sa Domitilla, erau crestini, n-aveau ce cauta în acea vreme pe Palatin. Vestitul crucifix blasfemic de pe Palatin este o alta dovada, destul de convingatoare, ca religia crestina patrunsese foarte de timpuriu aici. Este o caricatura gravata pe unul dintre zidurile scolii imperiale de catre unul dintre elevii pagâni ai acestui asezamânt. Ea e îndreptata împotriva unui condiscipol crestin cu numele de Alexamenos, pe care-l reprezinta cum adora un rastignit cu cap de magar.

 

56. Prizonierul lui Cristos

Cine cauta linistea si reculegerea launtrica, asa cum era Paul, pentru acela Roma era un infern! Pe vremea apostolului, Roma nu avea frumusetea ce-ti opreste rasuflarea si pe care mai târziu o lauda poetii si o cânta Fulgentiu: "Ce frumos trebuie sa fie Ierusalimul ceresc, daca Roma pamânteasca straluceste într-o atare splendoare!" În cartierele comerciale era foarte neplacut sa locuiesti si nesanatos din cauza îngustimii strazilor, a lipsei de aer curat, a mirosului neplacut ce provenea de la resturile de mâncare ce se aruncau în strada si a primejdiei de incendiu. Cursul Tibrului era inviolabil si, din cauza caracterului sau sacru, nu putea fi regularizat, iar prin inundatiile frecvente provoca epidemii. Casele erau înalte si prost construite. Larma de pe strazi era de nesuportat. Chiar si Seneca cel bogat se plângea de acest lucru într-o lunga scrisoare. Noaptea, de la orele 7 seara pâna la rasaritul soarelui, vehiculele de povara faceau un zgomot asurzitor pe pavajul inegal. Ziua, muzicantii sirieni si preotii cersetori ai lui Isis si ai Cibelei mergeau pe strazi în sunetul strident al instrumentelor de piele si în sunet de clopotei. Locatarii saraci locuiau în partea dinspre strada, iar cei bogati ocupau apartamentele ce dadeau în curtea interioara. Viata într-o astfel de casa de chiriasi pe timpul verii romane era pentru Paul o jertfa nespus de mare.

Pe peretele casei apostolului atârnau lanturile; semnul ca el nu este liber. De fapt, putea sa iasa dupa placul sau si sa primeasca vizite. Dar noaptea, daca facea un pas din casa, era legat la încheietura mâinii stângi cu un lant de soldatul ce-l pazea si care pasea în urma lui. Nu era un lucru usor sa nu fii singur nici macar o clipa. La toate convorbirile apostolului cu prietenii sai si cu trimisii Bisericilor, era mereu prezent un martor necunoscut. Acesti "frumentarii" erau adesea brutali, mercenari straini care-si varsau furia pe detinuti. Cel mai rau era ca aceasta garda se schimba în fiecare zi. Cu toate acestea, Paul gasea si un avantaj; el a facut cunostinta cu pretorieni. Uneori mergea singur în cazarma ca sa-si caute un nou legionar. Si ei au facut cunostinta cu el. Paul era cel mai curios detinut pe care l-au avut vreodata. Probabil ca unii s-au atasat de dânsul si le placea sa stea de vorba cu un om care calatorise asa de mult. Nimeni nu pleca de la dânsul fara a se simti ca e mai bun si fara a fi primit influenta unei gândiri superioare. Paul avea talentul lui Socrate de a-i face pe cei care-l înconjurau sa fie de acord cu dânsul. Ei vorbeau apoi în baracile lor despre acest prizonier asa de interesant si de religia lui curioasa si se prea poate ca vreunul, pe furis, sa fi cazut în genunchi, în fata apostolului, si sa fi spus: "Credo!" Asa le scrie el filipenilor: "Cele întâmplate cu mine s-au întors mai bine spre folosul evangheliei; astfel ca lanturile mele pentru Cristos s-au facut cunoscute în tot pretoriul" (1,15).

Un om ca Paul, care în viata sa a semanat atâta iubire, niciodata nu era singur. Ucenicii sai erau mereu în jurul lui. Doi oameni au jucat un rol însemnat în Noul Testament: Luca si Marcu; primul, evanghelistul lui Paul, al doilea, al lui Petru. Se pare ca pe acea vreme Petru nu se afla la Roma, dar îl lasase în locul lui pe Marcu. Pe temeiul predicarii orale a lui Petru, Marcu îsi compila Evanghelia pentru romani. Prin repetarea deasa a acelorasi povestiri, s-a alcatuit o forma fixa ce s-a întiparit în minte si nu se pierdea. Acum Luca avea posibilitatea sa puna temelia Evangheliei sale, pe care o începuse la Cezareea, având ca izvoare darile de seama si comunicarile lui Marcu.

Daca vrem sa ne facem o idee, desi destul de imperfecta, despre cum se scurge o zi din viata detinutului nostru, trebuie sa ne aducem aminte de felul vietii romane. "Omul antic se scula de dimineata". Se putea lucra numai ziua, deoarece sistemul de iluminat era foarte modest. Orele de peste zi sunt pretioase deoarece dupa cina nu se mai lucra. Dupa o veche traditie iudaica, Paul era obisnuit sa-si împarta ziua în perioade de 3 ore fiecare, care erau întrerupte de rugaciune. Putem deci sa ne imaginam ca prietenii apostolului dis-de-dimineata se prezentau la Paul pentru rugaciune si cântarea psalmilor. La Roma, prima parte a zilei era folosita pentru munca, iar a doua pentru "otium", odihna. În aceasta perioada, chiar Roma cea zgomotoasa devenea linistita; toate porticurile si forumul ramâneau goale. Seara avea loc cina familiei. Omul de rând, în antichitate, traia foarte sobru, adesea cu vegetale, legume, varza, fasole, anghinara, brânza, fructe si un fel de mamaliga. Însa Paul punea pe deasupra putina "sare" (Col 4,6). Se pare ca el a fost un vorbitor si un povestitor interesant si foarte afabil. Pe masa se asezau câteva lampi din lut sau bronz care aveau ulei. Lampa antica dadea putina lumina, dar si un fum gros. Numai în noaptea de sâmbata spre duminica, când Paul savârsea sfintele mistere, nu se facea economie de lumânari. Ce impresie ciudata trebuie sa fi facut asupra celor de fata jocul de umbre si de lumini ce cadeau asupra fetelor emotionate, în timp ce, datorita artei apostolului, imaginea lui Kyrios ceresc, a trupului sau mistic, lua proportii gigantice si se simtea prezenta Aceluia care umplea întregul univers (Ef 1,23) asa precum i se descoperise lui Paul pe timpul noptilor sale de nesomn.

Cu alte cuvinte, perioada primei captivitati a lui Paul face parte din anii sai cei mai rodnici. A meritat osteneala, deoarece crestinul a patruns tot mai adânc în armata romana prin pretorienii care plecau în toate partile lumii, spre Rin, în Galia, Marea Britanie, în Spania. Dar, mai presus de toate, aici s-a maturizat teologia paulina si viziunea mistica a lui Cristos cel vesnic si a capului Bisericii care aici a atins apogeul.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=8
Vă rugăm să respectați drepturile de autor